CUVÂNT DESPRE UCIDEREA DE COPII (AVORTUL)
"Iata, fiii sunt mostenirea Domnului, rasplata rodului pântecelui.
Precum sunt sagetile în mâna celui viteaz, asa sunt copiii parintilor tineri.
Fericit este omul care-si va umple casa de copii; nu se va rusina când va grai cu vrajmasii sai în poarta.” (Ps. 126, 3,4,5)
Un adevar strigator la cer, dar pe care nu-l aude decât Dumnezeu, ne arata ca, în ultimii noua ani, în tara noastra s-au facut peste 11.000.000 de avorturi. Un adevarat genocid national, peste un milion de avorturi pe an!
Atâtea suflete pierdute într-o tara de crestini, care pâna mai ieri lupta contra invaziei pagânilor.
Oamenii trebuie sa realizeze ca, în momentul conceptiei, o noua existenta îsi câstiga dreptul sau la viata, acelasi drept pe care îl are un nou nascut, un copil de scoala ori un adult. Este un pacat de neiertat, împotriva Duhului Sfânt, ca mama sa stinga licarul acelei vieti. Iar pacatul este cu atât mai mare cu cât este savârsit împotriva unei fiinte care este condamnata la moarte fara nici o vina, pacat de moarte împotriva unei fiinte neajutorate, pacat de moarte împotriva lui Dumnezeu si chiar împotriva propriului neam, pe care îl saraceste în numarul sau.
Oare câte talente ori oameni de geniu se vor fi sfârsit înainte de a vedea lumina zilei?
Sufletul viu al fatului ucis poarta chipul lui Dumnezeu în el, iesind desavârsit din mâinile Creatorului. Gravitatea pacatului este cu atât mai cutremuratoare, atunci când rodul pântecelui este ucis de propria lui mama.
Toate pacatele se pot ierta spun Sfintii Parinti, dar pacatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu pretul unor mari nevointe, care uneori pot dura o viata întreaga, pentru ca acei prunci avortati plâng înaintea lui Dumnezeu si cer razbunarea sângelui varsat de mama. De asemenea este bine sa retinem ca sufletele copiilor avortati stau într-un loc unde nu este nici întuneric, nici lumina. Nici nu se bucura, nici nu se chinuiesc. Si ei striga la Dumnezeu “Doamne, pentru ce suntem noi lipsiti de bucuria fetei Tale, caci noi nu am vazut lumina soarelui, nu am vazut frumusetile din aceasta lume si nici nu am facut vreun pacat?” . Si atunci glasul lor se ridica la Dumnezeu iar Dumnezeu va cere sufletele din mâna mamelor ucigase. Iar parintii care au omorât copiii în pântece, daca fac canon, îi elibereaza pe copiii lor din acea stare.
Cel mai mare bine pe care-l putem face în viata, ca om casatorit, este sa dam viata mai departe. Oricât am posti, oricât ne-am ruga, oricât am da de pomana, oricâta nevointa am face în viata, nu este mai mare lucru ca atunci când dam viata unui om. Toti sfintii din ceruri, cu toti îngerii si întregul cer se bucura când se naste un copil.
Mama, daca refuza a da viata, refuza ea însasi a avea viata vesnica. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifica faptul ca nu nasc copii mai mult datorita contextului în care traiesc: ca nu au cu ce sa-i hraneasca si sa-i creasca. Însa aceasta este o mare cursa pe care le-o întinde satana.
Trebuie sa fim constienti ca Dumnezeu niciodata nu va da voie sa se nasca un copil fara a avea asigurata bucatica lui de pâine. Este un mers firesc si natural al lucrurilor sa se întâmple asa. Atunci când nu avem credinta în Dumnezeu se produce nefirescul, iar când o mama îsi avorteaza roada pântecelui, nu are credinta în Bunul Dumnezeu, în faptul ca El este deasupra si va ocroti acel copil.
Daca vom dori cu adevarat sanatatea familiei, aceasta stare de lucruri trebuie sa înceteze, dându-ne toata silinta pentru redobândirea credintei în Dumnezeu si înlaturarea indiferentei din sufletele noastre. Sfaturile parintilor duhovnici date celor ce nu voiesc sa aiba copii sunt:
Ř sa nu se casatoreasca, pazindu-si fecioria;
Ř sa traiasca în înfrânare (curatie), cu învoirea ambilor soti.
Mântuitorul aseamana pe cei ce se casatoresc numai pentru pacat sau de ochii lumii sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia sa aduca nici o roada pe pamânt. Pentru ca nasterea de copii nu este numai o datorie sociala, fireasca, ci este mai întâi o porunca dumnezeiasca, care contribuie foarte mult la mântuirea parintilor. Sotii care nu vor sa nasca copii, care îi avorteaza sau practica pacatul pazei, sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli de tot felul, cu necazuri în viata, cu grea mustrare de constiinta, iar dincolo cu osânda vesnica ...
7. Taina Sfintei Preotii
Prin Taina Preotiei întelegem cele trei trepte ale slujirilor bisericesti - diaconi, preoti, episcopi - care sunt hirotoniti, adica sfintiti de episcopi prin punerea mâinilor pe capul lor si prin chemarea harului Duhului Sfânt peste ei, în timpul Sfintei Liturghii. Preotii si episcopii, prin hirotonie, primesc de la Dumnezeu întreita putere de a învata lumea cuvântul Sfintei Evanghelii, de a savârsi sfintele slujbe sfintind pe oameni prin Sfintele Taine si de a conduce pe toti care cred în Hristos pe calea mântuirii.
Fara preoti nu putem avea vindecare de boli, pentru ca harul vindecarii de boala vine de la Dumnezeu, neavând cine sa mijloceasca pentru noi.
Numai prin preotie se savârseste lucrarea Duhului Sfânt pe pamânt, în Biserica, în familie, în societate, pentru ca ea prelungeste pâna la sfârsitul veacului preotia Mântuitorului.
Sfintitii preoti si episcopi formeaza puterea harica de legatura dintre Dumnezeu si oameni, dintre cer si pamânt, dintre Hristos si Biserica, prin harul Duhului Sfânt pe care l-au primit la hirotonie si prin Sfintele Taine, Sfânta Liturghie si toate slujbele pe care le savârsesc. Ei se roaga, de asemenea, Mântuitorului, Maicii Domnului si tuturor Sfintilor sa mijloceasca înaintea Prea Sfintei Treimi pentru întoarcerea la dreapta credinta si mântuirea tuturor oamenilor, caci Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru toti. De asemenea, preotii sunt avocatii lui Hristos, lucrând dupa legile lui Dumnezeu si orientându-se în toate situatiile dupa canoanele Bisericii, care reprezinta coduri ale Duhului Sfânt.
Mai trebuie retinut faptul ca nu exista nici o deosebire harica între preotii de parohie si cei de manastiri: harul si cinstea preotiei sunt aceleasi. Preotii de mir cu atât se deosebesc de cei din manastiri, ca sunt casatoriti si au parohie, adica au un numar de suflete încredintate lor spre pastorire, pentru care trebuie sa dea raspuns în fata lui Dumnezeu.
Sunt rugaciuni speciale care se fac de catre preoti si episcopi cu scopul de a curati, binecuvânta si sfinti pe om, natura înconjuratoare, bisericile, obiectele de cult, casele, cele casnice, roadele câmpului si toate lucrurile de care omul are nevoie în viata, pentru lauda lui Dumnezeu si mântuirea sufletului.
Este nevoie sa sfintim permanent natura înconjuratoare, pentru ca prin pacate zilnice omul îsi întineaza inima, simturile, casa, mintea si trupul. Prin pacat îsi tulbura întreaga familie, sotia, copiii, vecinii, lucrurile cu care se hraneste, animalele care îl slujesc, deci totul.
De aceea, pentru a scoate pacatul din om si duhul diavolului, care cauta sa se faca stapân peste cel robit de patimi si peste întreaga zidire, omul trebuie sa alerge la Dumnezeu si la Biserica pentru a fi iertat de pacate si pentru a i se face rugaciuni speciale de sfintire si iertare.
Roadele ierurgiilor sunt urmatoarele:
¨ omul devine din nou vas al Duhului Sfânt;
¨ patimile se linistesc;
¨ vrajmasii fug;
¨ bolile se vindeca;
¨ oamenii se întaresc în dreapta credinta si primesc binecuvântare si har.
Ierurgiile se deosebesc de Sfintele Taine prin aceea ca Tainele sunt întemeiate direct de Mântuitorul si sunt obligatorii pentru mântuirea omului, sfintind momentele principale din viata lui, pe când ierurgiile sunt rânduite de Biserica si sfintesc nu numai pe oameni, ci si natura înconjuratoare, nefiind obligatorii pentru mântuire, fiecare din credinciosi cerându-le dupa credinta si nevoie.
Ierurgiile sunt de doua feluri:
1. Ierurgii care sfintesc persoanele .
2. Ierurgii care binecuvinteaza si sfintesc lucrurile si natura înconjuratoare de care are omul nevoie pe pamânt.
1. Ierurgiile care sfintesc persoanele se împart în trei categorii:
a) Ierurgii sau rugaciuni în legatura cu nasterea omului:
-
rânduiala femeii dupa nastere;
-
rugaciunea de punere a numelui pruncului;
-
rugaciunile de îmbisericire a femeii si a pruncului la 40 de zile dupa nastere.
b) Ierurgii care sfintesc viata omului pe pamânt:
-
rugaciuni pentru cei ce sunt sub blestem si sub juramânt;
-
rugaciuni de împacare a celor învrajbiti;
-
rugaciuni pentru tot felul de boli la copii, tineri si batrâni;
-
molitfele Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfântului Ioan Gura de Aur;
-
rânduiala rasoforului si a tunderii în monahism si slujba marelui si îngerescului chip (schivnicia).
c) Ierurgii care privesc sfârsitul omului pe pamânt, cum sunt:
-
rânduiala pentru iesirea sufletului;
-
slujba înmormântarii;
-
rugaciunile de dezlegare a celor adormiti;
-
rânduiala citirii stâlpilor la cei morti;
-
rânduiala pomenirii mortilor, la trei, la noua si la patruzeci de zile;
-
rânduiala parastaselor sau panahidelor pentru cei raposati.
2. Ierurgiile care binecuvânteaza si sfintesc lucrurile si natura înconjuratoare se împart si ele în trei categorii:
a) Ierurgii sau slujbe de sfintire a obiectelor de cult .
b) Ierurgii privind sfintirea apei (agheasma mica si agheasma mare de la Boboteaza) si a obiectelor legate de viata omului.
c) Ierurgii speciale . Amintim aici, în special pentru cei bolnavi, rânduiala litaniilor, procesiuni în care au loc scoaterea pe câmp si prin sate a sfintelor moaste si a icoanelor facatoare de minuni, pe timp de razboi, de seceta, de boli, cutremure si alte primejdii mari care ameninta viata oamenilor.
În continuare, ne vom îndrepta atentia mai mult asupra ierurgiilor legate de restabilirea sanatatii. Cele mai importante rugaciuni de vindecare se citesc la Sfântul Maslu. Apoi sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, în numar de trei, molitfele Sfântului Ioan Gura de Aur, în numar de patru, rugaciunile la Sfintele Moaste si icoanele facatoare de minuni si multe alte rugaciuni de sanatate ce se afla în Molitfelnic.
Molitfele Sfântului Vasile cel Mare
Molitfele Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfântului Ioan Gura de Aur numite si exorcisme sunt cele mai puternice rugaciuni împotriva duhurilor necurate din oameni si case.
Ele se citesc numai de preoti si duhovnici batrâni care au viata curata si sunt mari postitori si care au dezlegare de la duhovnicii lor sa le citeasca, caci daca le citesc preoti tineri, fara post si viata cât mai curata, diavolii chinuiesc mai tare pe cei bolnavi si nu ies din oameni, ba uneori se razbuna cu mari ispite asupra celor care au citit molitfele.
Moliftele de izgonire a diavolilor din oameni si chiar din animale se citesc numai în zile de post, mai ales la miezul noptii în biserica, în fata icoanelor facatoare de minuni sau lânga racla cu moaste ale sfintilor. Atât preotul care le citeste cât si cei bolnavi de duhuri necurate împreuna cu rudele si însotitorii lor trebuie sa tina post negru cel putin o zi si o noapte, uneori chiar trei zile.
Când bolnavii posedati de duhuri rele nu se vindeca, se va face spovedania generala a celor bolnavi si a rudelor lor, ca nu cumva cineva dintre ei sa fi facut pacate grele si sa fi ramas nespovedite.
Apoi se repeta molitfele Sfântului Vasile cel Mare de trei ori la miezul noptii, cu câte o zi pâna la trei zile de post negru. Dupa putin timp bolnavul trebuie sa fie dus la Sfintele Moaste si la Icoanele facatoare de minuni din tara ca sa i se citeasca si acolo molitfele Sfântului Vasile cel Mare.
Rugaciunile la Sfintele Moaste si Icoanele facatoare de minuni
Cinstim moastele sfintilor pentru ca ele sunt pline de har si vindecatoare de boli, fiind bine mirositoare si nestricacioase, pentru viata sfânta si curata pe care au dus-o sfintii înaintea lui Dumnezeu.
Bolnavii care se vor ruga cu credinta, cerând ajutor sfintilor înaintea cinstitelor moaste, primesc har, sanatate si cele de folos.
Din Noul Testament aflam ca numai atingerea de umbra si hainele Sfintilor Apostoli vindeca pe cei bolnavi.
De asemenea, cinstim Sfintele Icoane pentru ca ele reprezinta chipul Mântuitorului întrupat, chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brate, care se roaga neîncetat pentru noi, si chipul Sfintilor care au purtat în ei pe Dumnezeu si s-au jertfit pentru Hristos pe pamânt, iar în cer se roaga pentru toata lumea.
Icoanele se sfintesc de Biserica si unele sunt facatoare de minuni, primind har deosebit în ele, atât pentru rugaciunile sfintilor respectivi, cât si pentru credinta si lacrimile credinciosilor care le cer ajutor.
În trecut, se obisnuia ca dupa trei Sfinte Masluri, daca bolnavii nu se ameliorau din cauza unor pacate grele, sa fie îndrumati pe la Sfintele Moaste si la Icoanele facatoare de minuni. Altii mergeau la preoti si duhovnici harismatici cu viata deosebita si se usurau de suferintele lor. Iar cei care aveau de la Dumnezeu un canon mai greu de îndeplinit, rabdau boala cu barbatie pâna la moarte si ajungeau la o înalta traire duhovniceasca. Ba, unii dintre ei, desi suferinzi, dobândeau harul vindecarii si alinau suferintele altor bolnavi, spre lauda lui Dumnezeu, iar pe ei nu se tamaduiau.
În Vietile Sfintilor si în scrierile patristice citim despre multe minuni si vindecari de boli. Unii vindecau bolnavii prin rugaciune si punerea mâinilor pe capul lor, mai ales preotii. Altii atingeau bolnavii cu hainele lor si cu Sfânta Cruce si îi tamaduiau. Altii îi vindecau prin atingerea de Sfintele Icoane si prin stropire cu agheasma. Iar cei mai multi, stiind ca oamenii se îmbolnavesc din cauza pacatelor lor si ale parintilor copiilor pâna la al 4-lea neam, posteau si se rugau împreuna cu bolnavii si rudele lor, un anumit timp. Apoi îi dezlegau de pacate prin spovedanie, le faceau Sfântul Maslu si bolnavii se vindecau pe masura credintei si a pocaintei lor. Iar cei care nu paraseau pacatele de moarte, nu se vindecau sau se îmbolnaveau mai greu.
Un parinte sfânt, simtind cu duhul ca a fost adusa o femeie bolnava la poarta manastirii, a trimis ucenicul sa-i spuna: “Femeie, parasesti pacatul cutare ca sa te vindeci sau te întorci acasa nevindecata”. Dupa ce bolnava s-a cait de pacatul ei ascuns si l-a marturisit, cuviosul a zis ucenicului: “Întrucât femeia si-a marturisit pacatul si a fagaduit ca nu-l mai face, ia haina mea si toiagul si te atinge de trupul ei si se va vindeca si la suflet si la trup” si s-a întors sanatoasa la casa ei.
Sfântul Grigorie Decapolitul, ale carui Sfinte Moaste se afla în Manastirea Bistrita din judetul Vâlcea, facea numeroase minuni de vindecare. Odata, a venit la el un crestin bolnav si-l ruga sa-l vindece. Dar cuviosul nu voia. Atunci el a intrat pe ascuns în chilia Sfântului si s-a culcat în patul lui si îndata s-a facut sanatos.
Moastele Sfintei Parascheva de la Iasi, de asemenea au facut si fac nenumarate minuni de vindecare. O femeie bolnava a fost consultata de medici si acestia i-au diagnosticat un cancer. Înainte de internare pentru operatie, s-a închinat la racla Sfintei Parascheva si a citit cu lacrimi Acatistul ei, ca sa scape cu bine. Dupa internare, la ultima consultatie înainte de operatie, a fost gasita sanatoasa si s-a întors acasa, multumind lui Dumnezeu.
La moastele Sfântului Mc. Ioan cel Nou de la Suceava s-au vindecat nenumarati bolnavi. În anul 1975 s-a vindecat aici un profesor care avea mâinile paralizate, în urma iradierii din laboratorul în care lucra.
La moastele Sfântului Calinic de la Cernica s-au vindecat multi crestini bolnavi de tot felul de boli, printre care si o copila nascuta oarba.
Apa sfintita în Biserica Ortodoxa
Apa este elementul cel mai însemnat pentru toate creaturile.
Crestinii, în general, si bolnavii, în special, trebuie sa consume apa sfintita. În felul acesta se vor împartasi de energiile necreate ale Duhului Sfânt ce exista în compunerea ei.
Sfintirea apei înseamna aducerea ei la starea initiala, asa cum o crease Dumnezeu la început, când era apa vie, sfânta si nealterabila. Dar, dupa caderea omului în pacat, a început alterarea si pierderea calitatii de apa vie.
Preotul nu face decât sa-i redea apei actuale, ale carei molecule se misca dezordonat (miscarea Browniana), nealterabilitatea - stare în care miscarea moleculelor este ordonata si ritmica. În acest sens, putem afirma din nou cu toata convingerea ca sfintitii liturghisitori ai Bisericii noastre ortodoxe, prin Sfintele Taine si Ierurgiile pe care le savârsesc, sfintesc materia prin harul Duhului Sfânt.
Sfintirea apei, în Biserica noastra, se realizeaza în patru feluri:
1. Primul fel de sfintire a apei este chiar la nastere.
Copilul, stim ca se naste cu pacatul stramosesc, deci, este necurat. De aceea, Biserica a rânduit ca moasa copilului sa vina la biserica cu un vas cu apa, pe care o va sfinti preotul. Cu aceasta apa se spala pruncul în albie, se stropeste si se da sa înghita putin. Se procedeaza astfel pentru a nu trai pruncul fara sa se împartaseasca de harul lui Dumnezeu, prin aceasta apa sfintita, pâna la botezul lui, când se împartaseste pe deplin cu Hristos.
2. O a doua sfintire a apei se face la savârsirea Tainei Sfântului Botez. Deci, când se boteaza pruncul, se sfinteste mai întâi apa din cristelnita si dupa aceea se boteaza pruncul în apa sfintita.
3. Cea de-a treia sfintire a apei este Agheasma Mica sau Sfestania. Aceasta se face ori de câte ori este nevoie. De obicei în fiecare luna. Cu aceasta apa se stropeste casa, lucrurile din casa, gospodaria, animalele, oamenii bolnavi, ogoarele, masinile si, în general, toate dependintele omenesti, fara deosebire. Apa care ramâne de la sfintire, se pune într-un vas la un loc curat si se ia în fiecare dimineata pe nemâncate dupa anafura, când suntem curati trupeste si sufleteste si ne-am împlinit rugaciunile diminetii. Copiilor le este recomandata în fiecare dimineata.
Bolnavii mai pot fi stropiti si cu Agheasma Mica de la Izvorul Tamaduirii, sarbatoare ce este asezata în calendar dupa Sfintele Pasti, în vinerea din Saptamâna Luminata.
4. A patra sfintire a apei se numeste Agheasma Mare si se sfinteste o singura data pe an, la Boboteaza (Botezul Domnului), 6 ianuarie. Se consuma de la 6 ianuarie pâna la 14 ianuarie, dimineata pe nemâncate. Dupa aceea, în tot cursul anului aceasta Agheasma Mare se pastreaza într-o sticla la loc curat si nu se consuma decât atunci când omul posteste si nu manânca nimic toata ziua, pâna la 4-5 dupa-amiaza si este spovedit, dupa care se ia anafura.
Fiecare crestin trebuie sa aiba în casa sa, în sticle curate, la un loc curat, cele doua feluri de apa sfintita: Agheasma Mare si Agheasma Mica. De asemenea, trebuie sa mai aiba anafura (pâine sfintita) si ulei sfintit de la Sfântul Maslu. Astfel, dimineata, dupa ce ne sculam, ne spalam, ne îmbracam, ne închinam si spunem rugaciunile diminetii, luam o bucatica de anafura, înghitim de trei ori Agheasma Mica si ne ungem pe frunte în semnul Sfintei Cruci cu untdelemn sfintit la Sfântul Maslu.
Tot legat de modul de folosinta al apei sfintite dorim sa mai adaugam:
-
oricine poate consuma apa sfintita cu conditia sa nu manânce si sa nu bea nimic dupa orele 24, adica miezul noptii, pentru ca ziua urmatoare sa o începem cu harul lui Dumnezeu, ce se afla în aceasta apa sfintita;
-
pentru cei casatoriti, conditia principala pe care trebuie sa o îndeplineasca pentru a consuma apa sfintita este “curatenia trupeasca”;
-
elevii si studentii pot sa bea dimineata, înainte de masa, si sa se stropeasca pe frunte si pe hainele de pe ei, pentru a le lumina Dumnezeu mintea, pentru a le darui întelegere si pricepere;
-
se poate stropi prin casa atunci când se crede de cuviinta (suspect de farmece, descântece, vrajitorii sau alte lucrari diavolesti);
-
celor bolnavi, apa sfintita le este de mare trebuinta: sa o bea pe nemâncate; sa-si stropeasca hainele de pe ei si ranile sau locurile dureroase;
-
grajdul animalelor se poate stropi în fiecare luna cu apa sfintita dar mai ales când apar diferite boli la animale sau pasari;
-
gradinile si tarinile este foarte indicat sa se stropeasca cu apa sfintita atât la semanat si recoltat, cât si la aparitia daunatorilor sau altor boli;
-
masinile si orice utilaj cu care lucram, de asemenea sa se stropeasca cu apa sfintita împotriva accidentelor;
-
femeile pot folosi apa sfintita numai în perioada de curatenie.
Prin împartasirea în fiecare zi cu aceste elemente sfintite, cu credinta, cu rugaciune si cu post, se dobândeste sanatate trupeasca si sufleteasca, se întareste credinta, se sfinteste tot ce tine de casele oamenilor si se alunga diavolii, teama, frica de moarte, visele rele si orice primejdie. Acea zi este binecuvântata de Dumnezeu.
C. Laudele, Acatistele şi Paraclisele
Laudele sunt slujbe bisericesti care se savârsesc în fiecare zi în Biserica Ortodoxa, mai ales în manastiri.
Ele sunt în numar de sapte si anume:
Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul întâi, Ceasul al treilea, Ceasul al saselea, Ceasul al noualea, Vecernia si Pavecernita.
Însusi împaratul David se scula la rugaciune de sapte ori pe zi: “De sapte ori pe zi Te-am laudat, pentru judecatile dreptatii Tale”. (Ps. 118, 164) Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos ne îndeamna: “Privegheati dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: seara, la miezul noptii, la cântatul cocosilor sau dimineata”. (Marcu 13, 35)
Bolnavii, care iubesc sfintele slujbe din biserica sau le vor citi acasa dupa putere, vor primi mare dar si mângâiere de la Duhul Sfânt. Laudele se gasesc scrise în Ceaslov si în unele carti bogate în rugaciuni. Daca nu vom avea carti sau timp, sa învatam trei psalmi pe de rost, sau macar Psalmul 50 si Crezul si sa repetam pentru fiecare Lauda de câte trei ori rugaciunile începatoare, Psalmul 50, Crezul si Cuvine-se cu adevarat...; ori sa facem un numar de câte 20-30 de metanii sau închinaciuni pentru fiecare lauda, dupa obiceiul monahilor. Daca nici acestea nu putem face, sa zicem macar de câte 20-30 de ori pentru fiecare lauda rugaciunea mintii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.
Sa laudam, deci, pe Dumnezeu ziua si noaptea, cum fac îngerii în cer si crestinii evlaviosi pe pamânt. Fiecare sa se roage cum poate, numai sa se roage, decât sa vorbeasca de rau pe aproapele sau, sa glumeasca si sa piarda timpul la distractii, la televizor si la lucruri pamântesti.
Dumnezeu dupa ce ne-a zidit, vine sa ne caute ca pe niste oi ratacite. Apoi ne învata calea mântuirii si, la urma, Se jertfeste din iubire pentru noi, stiind ca fara jertfa nu se poate mântui lumea si nici un crestin.
Sfânta Liturghie este cea mai înalta rugaciune de lauda, multumire si cerere pe care o aduce Biserica lui Dumnezeu pe pamânt înaintea Prea Sfintei Treimi. Este jertfa nesângeroasa a Legii celei noi crestine, pe care Domnul a desavârsit-o prin jertfa Sa pe cruce. A fost întemeiata de Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taina, lasând porunca Sfintilor Apostoli: “Faceti aceasta întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19)
Sfântul Ignatie Teoforul a spus: “Veniti la Biserica, veniti la Liturghie. Nu lipsiti trupul lui Hristos de unul din madularele Sale, nu Îl lipsiti de ceva care Îi apartine Lui. Absenta ta este o lipsa din trupul Lui”. Asa e, fiindca Biserica este trupul lui Hristos, iar noi toti suntem madularele Lui.
Trebuie sa ne obisnuim sa gustam din bucuria si dulceata Sfintei Liturghii, deprindere ce va contribui cel mai mult la restabilirea sanatatii noastre.
În timpul Dumnezeiestii Liturghii ne rugam Sfintilor, Îngerilor si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si suntem siguri ca si ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu, iar prin aceasta rugaciune reciproca ne unim dincolo de hotarele mortii printr-o legatura puternica si de nedespartit.
Prin rugaciune, în general, si prin Sfânta Liturghie, în special, Hristos se apropie cel mai mult de inimile noastre, ramâne cu noi, vorbeste cu noi, Îl simtim în noi, Îi auzim glasul care ne cheama si traim zilnic în prezenta Lui tainica. Prin Sfânta Liturghie, Hristos se afla permanent în comuniune cu lumea, cu fiecare dintre credinciosi.
Sfânta Liturghie se compune din doua parti principale, si anume:
1. Proscomidia sau partea pregatitoare, care se savârseste dimineata în taina;
2. Liturghia propriu-zisa, care se savârseste în auzul tuturor.
Mare grija trebuie sa aiba crestinii din sate si orase, mai ales cei bolnavi, ca la orice Sfânta Liturghie sa fie pomeniti la Proscomidie si sa li scoata particele, pentru ei, pentru toti ai casei lor, vii si raposati. Pentru ca nu avem alt ajutor si nu putem face ceva mai bun pentru noi si pentru cei raposati, decât sa fie pomeniti regulat la Sfânta Liturghie, un timp cât mai îndelungat.
În acest scop, în fiecare Duminica si sarbatoare si peste saptamâna când pot si au nevoie pentru casa si sufletul lor, credinciosii sunt datori sa mearga la biserica din timp, înainte de ora 9, sa se roage, sa se închine, sa ceara sfatul si binecuvântarea preotului si mai ales, sa fie pomeniti la Proscomidie si sa asculte Sfânta Liturghie.
Preotul, la Proscomidie, poate pomeni si scoate particele pentru toti crestinii ortodocsi care frecventeaza regulat biserica si sunt cununati la preot, care nu înjura de cele sfinte si sunt împacati cu toti oamenii, adica nu urasc, nici nu au judecata cu cineva, care se spovedesc regulat la preot si nu merg la adunari sectare. Iar dintre cei raposati poate pomeni pe cei ce au decedat în credinta ortodoxa, care au fost spovediti, împartasiti si împacati cu toti oamenii.
În fiecare Duminica si sarbatoare credinciosii sunt datori sa asculte Sfânta Liturghie. Daca nu pot veni toti din casa, sa vina macar unul din soti ori copiii singuri, iar la nevoie macar unul sau doi din casa, ca sa vorbeasca cu Hristos la Biserica si sa fie pomeniti la Proscomidie. Prin aceasta se sfinteste casa, se linistesc ispitele, se izgonesc patimile si vine Hristos în acea casa. Iar daca nu vine nimeni din casa la Sfânta Liturghie, mai ales în sarbatori, casa aceea este lipsita de binecuvântare, cei din casa sunt loviti de ispite grele, de boli, de patimi, de saracie si nu au multumire sufleteasca, pentru ca au refuzat sa se întâlneasca si sa vorbeasca cu Hristos, au refuzat sa laude pe Domnul si Mântuitorul lumii.
Întrucât biserica este cer duhovnicesc, iar în timpul Sfintei Liturghii este de fata însusi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, cu Maica Domnului, cu toti sfintii si îngerii din cer, credinciosii trebuie sa stea în biserica cu smerenie, în liniste si tacere, în rugaciune si lacrimi, îmbracati cuviincios, cu fetele senine, cu inimile pline de bucuria Duhului Sfânt, cu cainta pentru pacatele facute si cu mare nadejde de mântuire.
Nimeni sa nu intre tulburat în biserica, nimeni sa nu fie certat cu cineva pentru cele pamântesti, nimeni sa nu se gândeasca acasa, la copii, la vite, la mâncare, la cele trecatoare. Doua ore, cât tine Sfânta Liturghie, sa stam numai cu Hristos, sa ne gândim numai la Hristos, sa vorbim numai cu Hristos.
Cu frica, bucurie si mare evlavie se cade sa stam de vorba cu Hristos, care vine sa se jertfeasca în timpul Sfintei Liturghii pe Sfânta Masa pentru noi.
Toti crestinii care vin la biserica certati, care nu vor sa se împace cu aproapele, care traiesc în desfrânare si concubinaj, care au judecati, care avorteaza copii, care au pe constiinta pacate grele si nu s-au pocait de ele, pot sa asculte slujba Sfintei Liturghii numai pâna la iesirea cu Sfintele Daruri, apoi sa se retraga la usa bisericii, în pridvor sau chiar în curtea bisericii si acolo sa se caiasca pentru pacatele facute.
La fel si cei ce au îndraznit sa intre în biserica fara macar o zi de curatenie trupeasca cu sotia, cei care nu vor sa ierte pe semenii lor, ca si cei ce sunt fumatori, betivi, robiti de desfrânare si înjura de cele sfinte, precum si femeile vopsite, îmbracate necuviincios si cu capul descoperit, urmând ca pe viitor sa vina la biserica mai bine pregatiti, ca sa nu ia osânda în loc de iertare si binecuvântare.
Cei nepregatiti sa se teama de focul Duhului Sfânt care vine sa sfinteasca Sfintele Daruri. Iar daca se spovedesc cu cainta si parasesc pacatele, sa stea la biserica cu toata evlavia pâna la urma si sa faca tot canonul dat de preot, ca sunt iertati de Dumnezeu.
Spre finalul Liturghiei propriu-zise, toate particelele ce s-au scos la Proscomidie pentru Maica Domnului, pentru sfinti, pentru toti cei vii, sanatosi si bolnavi dupa cererile lor, ca si particelele scoase pentru cei adormiti se toarna la un loc în Sfântul Potir si se amesteca cu dumnezeiescul Sânge si Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. În clipa aceasta, atât cei vii cât si cei morti, pentru care s-au scos particele, se împartasesc în chip nevazut cu Hristos, cum ne învata Biserica, prin atingerea de Trupul si Sângele Domnului, ca semn al marii Sale iubiri de oameni.
Prin aceasta, Hristos îmbratiseaza pe cei vii si pe cei raposati, primeste rugaciunile noastre si ale preotului pentru iertarea pacatelor tuturor, rânduieste cele de folos în viata si scoate din iad sufletele celor raposati nemântuite înca.
Aceasta unire mistica cu Hristos aduce pentru unii bolnavi vindecare si le slabeste durerile cumplitelor suferinte. Caci, daca nu suntem vrednici sa ne împartasim mai des cu Sfintele Taine din Potir, sa ne împartasim mistic cu Hristos Domnul prin particelele ce se scot pentru noi, si se pun în Sfântul Potir împreuna cu Sfântul Trup si Sângele cel datator de viata care spala pacatele crestinilor care s-au pomenit.
Dupa aceasta scurta prezentare a câtorva aspecte legate de Sfânta Liturghie, dorim sa punctam în continuare principalele daruri si foloase pe care ni le aduce aceasta, atât în viata de pe pamânt cât si în viata viitoare:
· Sfânta Liturghie repeta zilnic, în chip nesângeros si mistic, jertfa sângeroasa, unica, de pe Cruce, precum si întreaga viata a Mântuitorului pe pamânt, de la nastere pâna la înviere si înaltarea la cer;
· Prin Sfânta Liturghie se coboara, nevazut, Fiul lui Dumnezeu pe pamânt si ramâne permanent între noi. Când va înceta Sfânta Liturghie pe pamânt, atunci va fi sfârsitul tuturor veacurilor si Fiul lui Dumnezeu va veni sa judece lumea;
· În timpul Sfintei Liturghii sunt de fata, nevazuti în biserica, nu numai Fiul, ci toate cele trei Persoane ale Prea Sfintei Treimi - Tatal, care ne binecuvânteaza, Fiul, care se jertfeste pe Sfântul Altar pentru lume, si Duhul Sfânt, care sfinteste Darurile si le preface în Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos;
· În timpul savârsirii Sfintei Liturghii sunt de fata, în biserica, toti sfintii si îngerii din cer, în frunte cu Maica Domnului;
· Sfânta Liturghie uneste pe toti sfintii cu puterile ceresti si îi face mijlocitori si fierbinti rugatori pentru mântuirea noastra;
· Sfânta Liturghie aduna la biserica pe toti crestinii iubitori de Dumnezeu, oferindu-le posibilitatea ca, împreuna cu sfintii si îngerii din cer, sa multumeasca, sa slaveasca si sa se roage pentru mântuirea tuturor;
· Prin Sfânta Liturghie, Trupul si Sângele Domnului se ofera crestinilor ca cel mai mare dar de pe pamânt, spre iertarea pacatelor si mântuire;
· La Sfânta Liturghie, prin particelele ce se scot la Proscomidie pentru vii si morti, se unesc cei din cer cu cei din iad si de pe pamânt, se aduc de fata, nevazut în biserica, sufletele celor adormiti fara pocainta si se învrednicesc de mila lui Hristos si de iertare;
· În cadrul Sfintei Liturghii se hirotonesc diaconii, preotii si episcopii si se sfinteste Sfântul si Marele Mir;
· În timpul Sfintei Liturghii se împartasesc crestinii vrednici cu Trupul si Sângele lui Hristos, fara de care nu ne putem mântui;
· În timpul Sfintei Liturghii se împartasesc nevazut toti cei vii si adormiti pentru care se scot particele, mai ales când se ating de Trupul si Sângele Domnului în Sfântul Potir;
· Prin Sfânta Liturghie se iarta pacatele celor vii si raposati care se pomenesc la biserica, mai ales daca si-au marturisit pacatele si sunt pomeniti 40 de zile la rând;
· Sfânta Liturghie uneste cerul cu pamântul, pe Sfinti cu cei binecredinciosi de pe pamânt si pe toti cu Dumnezeu;
· Sfânta Liturghie arde pe diavoli si goleste iadul de suflete pe care le muta în Rai, spre lauda Prea Sfintei Treimi si bucuria îngerilor din cer;
· Sfânta Liturghie împaca si înfrateste pe crestini, pe frati, pe soti si pe vecini, daca participa neîntrerupt la aceasta;
· Sfânta Liturghie este cel mai puternic mijloc de împacare între Dumnezeu si oameni, prin rugaciunile ce se fac si particelele ce se aduc;
· Sfânta Liturghie învata pe oameni cea mai înalta rugaciune;
· Sfânta Liturghie învata pe crestini calea mântuirii si dogmele dreptei credinte;
· Sfânta Liturghie învata pe credinciosi Sfânta Scriptura si rusineaza pe atei si pe pagâni;
· Sfânta Liturghie apara dreapta credinta si risipeste sectele care n-au Liturghii si dezbina Biserica si pe crestini;
· Sfânta Liturghie înmulteste credinta pe pamânt si ne întareste sa marturisim dogmele Ortodoxiei în fata tuturor sectelor;
· Sfânta Liturghie este cununa Bisericii, Lauda Ortodoxiei si nadejdea mântuirii noastre. De aceea diavolul, prin mijlocirea tuturor sectelor, se lupta sa ne rupa de Biserica si sa ne lipseasca de mântuitoarea Liturghie;
· Sfânta Liturghie este izvor de sfintenie, de pace si de binecuvântare pentru crestinii dreptmaritori si pentru toata lumea si zidirea;
· Sfânta Liturghie ne ajuta cel mai mult la cresterea noastra duhovniceasca, la dobândirea rugaciunii din inima si ne învredniceste de darul lacrimilor;
· Sfânta Liturghie aduce har, pace si armonie divina în lume, în tara noastra cu zece mii de altare, în familie, în societate, în scoli, în manastiri, în armata, în orice loc de munca, daca ne rugam, daca ne marturisim pacatele si mergem regulat la biserica;
· Sfânta Liturghie este singura si cea mai mare nadejde de mântuire pentru sufletele celor raposati, daca li se scot regulat particele si se da milostenie pentru ei;
· Sfânta Liturghie pazeste pe credinciosi de boli grele, de cumpene mari, de pagube, de dezbinari si îi ajuta sa dobândeasca sfârsit crestinesc;
· Sfânta Liturghie pregateste pe credinciosi pentru jertfa, pentru rabdare în lupta vietii, pentru împacare cu toti, pentru apararea Ortodoxiei si dobândirea mântuirii;
· Sfânta Liturghie ne pregateste pe toti pentru pocainta si Sfânta Împartasanie;
· Sfânta Liturghie ne întareste pe toti în ispite si primejdii;
· Sfânta Liturghie ne ajuta la împlinirea tuturor cererilor de folos spre mântuire.
Daca cugetam la toate cele de mai sus, ne dam bine seama ca nu este mântuire pentru nici un suflet fara Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie. Ca urmare, vom puncta în continuare si principalele datorii ale crestinilor pentru Biserica si pentru Sfânta Liturghie:
sa nadajduiasca în viata vesnica si sa nu lipseasca niciodata de la Sfânta Liturghie, jertfa mântuirii noastre;
sa se roage mult acasa, la lucru, pe câmp, ziua si noaptea, cu credinta, cu bucurie, smerenie, cu lacrimi, împreuna cu toti ai casei lor pentru a fi pregatiti în clipa mortii, când se vor prezenta la judecata si vor trebui sa dea raspuns pentru întreaga lor viata pe pamânt;
sa ierte si sa traiasca în dragoste cu toti, sa ajute pe cei saraci, sa cerceteze pe cei bolnavi, sa mângâie pe cei întristati si sa faca milostenie, ca aceasta acopera multime de pacate.
Dupa ce am trecut în revista mijloacele prin care Biserica Ortodoxa îsi îndeplineste puterea sfintitoare, vom enumera în continuare situatiile în care bolnavii nu pot beneficia de aceste comori inestimabile, pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a asezat în sânul Bisericii luptatoare, pentru depasirea starilor patologice si limpezirea duhovniceasca:
când cei bolnavi nu cred în Dumnezeu, nici macar când sunt bolnavi pe moarte;
pentru cei ce sunt de alta credinta;
pentru cei îndoielnici în credinta;
pentru cei care nu vor sa posteasca si nici sa se roage;
pentru cei care nu vor sa paraseasca pacatele grele si nici sa se spovedeasca la duhovnic;
pentru cei care nu sunt botezati sau cununati în biserica.
În aceste vremuri grele, de vom fi receptivi la informatiile prezentate legate de necesitatea rugaciunii particulare si în biserica, vom gasi suportul moral si spiritual de a merge mai departe, vom birui ispitele, vom rusina pe sectantii hulitori de Dumnezeu, vom alunga pe demoni, vom scapa de cursele mortii, vom patrunde în tainele Ortodoxiei, ne vom împartasi de sfintenia ei, vom constientiza identitatea reala a crestinismului, vom dobândi sanatate în viata aceasta si mântuire în cea viitoare
POSTUL CRESTIN ORTODOX
Este o înfrânare pe un anumit timp, fie partial, fie definitiv, de la mâncare, bautura, viata conjugala, distractii, vorbire multa si alte desfatari, cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocai, a ne spovedi si a ne împartasi cu Trupul si Sângele Domnului.
Porunca postului a fost data în Rai: “Nu mâncati din pomul cunostintei binelui si raului” (Fac. 2, 17), a poruncit Dumnezeu lui Adam si Evei.
Acest pom avea un dublu simbol: al dependentei fata de Dumnezeu si al avertizarii ca în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu raul si vor muri cu trupul. Daca Adam si Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum.
Ne-am îmbolnavit prin neascultare si trebuie sa ne vindecam prin ascultarea de Dumnezeu si prin post (înfrânare).
Cei ce se plâng ca nu pot posti o fac din doua motive: fie ca nu înteleg rostul postului, fie ca sunt bolnavi sufleteste si nu vor sa porneasca pe calea însanatosirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simti prezenta lui Dumnezeu, nu pot sa realizeze lucrari duhovnicesti în viata, nu pot sa aiba ajutorul lui Dumnezeu.
Disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentatiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinta noastra pot fi foarte usor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, prin preot, ne poate ajuta.
Postul Creştin:
1. Temeiul scripturistic al postului
Dumnezeu a dat în Rai porunca de a nu mânca din pomul cunostintei binelui si raului, pentru ca omul sa practice virtutea înfrânarii, care este prima masura si conditie a însanatosirii morale.
Omul este chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), prin ratiune, vointa, sentiment (Treimea umana) si este asemenea lui Dumnezeu prin sfintenie, care se obtine prin practicarea virtutilor.
Atunci când omul se înfrâneaza în ceea ce priveste mâncarea, el devine stapânul trupului, nu se mai lasa ispitit de el si nu mai este robul lui.
Adam, nesocotind porunca Divina, a amestecat binele cu raul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca si ispita diavolului de a mânca, rezultând pacatul care a adus blestemul lui Dumnezeu si moartea trupeasca. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam si Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINTII si POFTA TRUPULUI, comuniunea harica cu Dumnezeu, fiind dezbracati de haina cea tesuta de Dumnezeu - camasa Duhului Sfânt, care i-a protejat pâna la acea data împotriva greutatilor vietii.
Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe arata ca lacomia pântecelui este primul pacat capital, din care izvorasc toate patimile. Într-adevar, îmbuibarea duce adesea la betie si lene, iar acestea aprind trupul spre desfrânare.Toate acestea, având nevoie de bani, conduc la furt, înselaciune, avaritie. Cine nu poate dobândi bani se întristeaza, se mânie si invidiaza pe cei care au si, astfel, rezulta pacate mari a caror urmare este moartea sufleteasca si trupeasca.
Postul este, în schimb, spre folosul trupului si al sufletului, pe care le purifica si le întareste prin harul lui Dumnezeu. Din aceste motive si legea Vechiului Testament recomanda postul si arata foloasele lui: “Nu fi nesatios întru toata desertaciunea si nu te apleca spre mîncaruri multe... pentru nesat multi au pierit, iar cel înfrânat îsi va spori viata”. (SIRAH 37, 32-34)
Mântuitorul a postit 40 de zile si 40 de nopti (Mt. 4, 2) si tot El ne învata cum sa postim (Mt. 6, 16-18), pentru ca “diavolul nu poate fi izgonit decât prin post si rugaciune”. (Matei 17, 21) În Noul Testament “Sfintii Apostoli slujeau Domnului, se rugau si posteau”. (Fapt. 14, 23, 13, 2-3; II Cor. 6, 5)
2. Temeiul patristic si canonic al postului
Biserica Crestina Ortodoxa a rânduit postul pe temeiul practicii Mântuitorului, a Sfintilor Apostoli si a ucenicilor acestora, pentru toti crestinii.
În mod special, în perioada celor patru posturi (Craciunului, Pastelui, Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si Sfintei Marii) - crestinii se pregatesc sufleteste si trupeste pentru Sfânta Spovedanie si Sfânta Împartasanie.
Sfintii Parinti spun ca postul:
potoleste poftele trupului (Sf. Evagrie Monahul);
deprinde vointa sa domine asupra lacomiei pântecelui, care alunga toate virtutile (Nil Ascetul);
- este o jertfa bine placuta lui Dumnezeu si deci un act de cult;
- înlesneste savârsirea tuturor virtutilor si ajuta rugaciunea;
- purifica organismul de toxine, îl înnoieste si-l fereste de boli, iar de unele îl vindeca.
Având în vedere importanta postului, s-a ajuns la stabilirea obligatiei de a tine posturile rânduite de biserica prin canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti. Astfel, canonul 69 apostolic sanctioneaza pe clerici cu caterisirea daca nu tin Postul Mare si Postul de miercuri si vineri, iar pe laici cu afurisirea (exceptie fac bolnavii).
Canonul 52 de la Laodiceea repeta obligatia de a posti miercuri si vineri. Canonul 8 al lui Timotei din Alexandria dezleaga de post pe femeia care naste, iar canonul 10 dezleaga de post pe cei bolnavi.
Cel ce nu poate posti din cauza bolii, sa faca mai multa milostenie, sa se roage mai mult, sa împlineasca cu râvna poruncile dumnezeiesti.
Principiul calauzitor cu privire la hrana este, dupa Sf. Casian, de a nu da trupului spre satisfacerea placerii ci spre îndreptarea slabiciunii.
Sfântul Maxim Marturisitorul spune: “Cei ce se împartasesc de mâncare, din alte motive decât de hrana si tamaduire, se vor osândi cu cei care s-au dat desfatarii“.
Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca postul ni s-a dat de Dumnezeu ca leac salvator, prin care sa se stârpeasca pacatul desfrânarii si grija lumeasca sa se îndrepte spre activitatea duhovniceasca.
Exista postul simturilor, al mintii si al duhului. Pacatul vine prin doua izvoare: prin mânie si prin lacomie, iar prin post si rugaciune acestea seaca.
Înainte de a posti trebuie sa ne împacam cu toti semenii nostri. De la Mântuitorul Iisus Hristos am aflat ca Dumnezeu este iubire si porunca cea mai mare este porunca iubirii de Dumnezeu si de oameni.
Una din legile iubirii se numeste iertare si, împlinind-o, vom înfrânge mânia. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “De veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre”. (Mt. 6, 14-15)
Pentru a fi numiti “fiii Tatalui Ceresc” trebuie sa iubim pe vrajmasii nostri, sa facem bine celor ce ne urasc si sa ne rugam pentru cei ce ne asupresc. (Mt. 5, 43)
A rasplati binele cu raul este lucrare diavoleasca, a rasplati raul cu raul este lucrare dobitoceasca, a rasplati binele cu bine este lucrare omeneasca, iar a rasplati raul cu bine este lucrare dumnezeiasca si virtute crestina.
Prin iubire si iertare biruim mânia, din care izvorasc atâtea rele, iar prin post secam fântâna otravitoare a atâtor patimi aducatoare de moarte.
Trebuie apoi sa mergem la duhovnic pentru a ne spovedi si a ne usura sufletul de pacate. Dupa aceea vom primi binecuvântarea de a posti si astfel vointa noastra va fi ajutata de puterea harului dumnezeiesc.
Cu privire la post, Sfântul Ioan Gura de Aur ne îndeamna astfel: “Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochii, picioarele si mâinile si toate madularele trupului vostru. Mâinile sa posteasca, ramânând curate de hotie si lacomie, picioarele nealergând spre locuri pacatoase, ochii sa nu priveasca la frumuseti straine, gura sa posteasca de sudalme si de vorbiri rusinoase”.
Vremea postului este o vreme de bucurie duhovniceasca, în care simti cum te eliberezi de lanturile patimilor care te tineau în robie. Numai fariseii erau tristi când posteau, fiindca o faceau ca sa fie laudati de oameni si nu pentru a se apropia de Dumnezeu.
Vom enumera în continuare treptele postului, adica cele sapte feluri de hrana pentru crestini:
1. Prima treapta a postului este cea a CARNIVORILOR. În aceasta categorie intra persoanele care, în afara zilelor de miercuri, vineri si posturile rânduite de Biserica, folosesc în alimentatie si carne. Acest tip de alimentatie încetineste foarte mult progresul la rugaciune.
2. A doua treapta este aceea a LACTO-VEGETARIENILOR, adica a acelora care nu manânca niciodata carne, ci lapte si produse lactate, oua si legume fierte. Aceasta este de obicei viata de obste a calugarilor.
3. A treia treapta a postului este aceea a VEGETARIENILOR, adica a acelora care manânca numai zarzavaturi si legume fierte sau crude. În aceasta treapta a postului ajung de obicei calugarii cei mai râvnitori. De aici încep treptele postului cele mai aspre, pe care pasesc de obicei, cu binecuvântarea duhovnicilor, sihastrii si pustnicii cei mai nevoitori.
4. A patra treapta a postului este aceea a FRUCTIVORILOR, adica a acelora care manânca o data în zi pâine si fructe fierte sau crude. Cine a ajuns în aceasta treapta a postului, poate stapâni cu usurinta trupul, gândurile si poate spori repede pe calea rugaciunii.
5. A cincea treapta a postului este cea a HRANEI USCATE, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori, care, în aceasta aspra nevointa, manânca numai pesmeti muiati în apa cu sare sau putin otet, o data în zi, cu masura. Astfel se nevoiau sihastrii de pe Valea Nilului.
6. A sasea treapta a postului este MANA DUMNEZEIASCA, la care ajung foarte putini asceti, dupa o îndelungata nevointa, întariti fiind cu darul Duhului Sfânt.
Acestia se îndestuleaza numai cu Sfânta si Dumnezeiasca Împartasanie, pe care o primesc o data sau de doua ori pe saptamâna, fara a mai gusta altceva, decât putina apa. Ei traiesc pe pamânt viata îngereasca, mintea lor fiind rapita în extaz, nu au nevoie de nimic material (hrana, îmbracaminte, odihna), fie ca este iarna sau vara nu simt frigul sau caldura, fiind acoperiti cu Harul lui Dumnezeu.
Postul crestinilor variaza, dupa râvna si puterea postitorilor:
1. - primul post este postul negru, când postitorii nu beau si nu manânca nimic în ziua când postesc;
2. - al doilea post este postul mijlociu, în care se manânca o data pe zi dupa ora 15 putina pâine si apa;
3. - al treilea post este atunci când crestinii manânca mâncare fiarta (de post), o data în zi, cu cumpatare;
4. - al patrulea post este atunci când crestinii manânca mâncaruri de post fierte, de doua ori sau de trei ori pe zi;
5. - postul îngaduitor este acela în care crestinii manânca mâncaruri îndulcite cu untdelemn sau peste si beau putin vin.
Postul adevarat este totala înfrânare de mâncare si mâncare uscata; iar mâncarea cu untdelemn, peste si vin în timpul postului se numeste dezlegare partiala a postului.
6. Durata postului
Dupa durata, postul este de o zi, de trei zile, de o saptamâna si mai lung, cum sunt cele patru posturi de peste an:
. Postul Pastelui, de sapte saptamâni;
. Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel care variaza între o zi si câteva saptamâni, în functie de data Pastelui;
. Postul Adormirii Maicii Domnului, de doua saptamâni;
. Postul Craciunului, de sase saptamâni.
Miercurea postim caci atunci a fost vândut Mântuitorul la evrei de catre Iuda vânzatorul, pe 30 de arginti. Iar vinerea postim caci atunci a fost judecat Iisus Hristos si rastignit pe crucea Golgotei la orele 12, iar dupa trei ore si-a dat duhul pe Cruce si a fost înmormântat, pentru mântuirea întregii lumi.
În aceste zile postesc obligatoriu în tot cursul anului toti credinciosii, când manânca numai legume si zarzavaturi, afara de unele exceptii prevazute în calendar.
Postul de luni este obligatoriu pentru calugari si benevol pentru credinciosi. Lunea postim ca sa întreaca postul crestinilor cu o zi fata de postul Legii vechi, care tinea numai doua zile, lunea si joia.
Pentru a fi primit de Dumnezeu, postul trebuie tinut de crestini numai cu sfatul si binecuvântarea duhovnicului si nu dupa propria rânduiala a fiecaruia.
Participând la toate slujbele Sfintei Biserici în timpul postului, sufletul si trupul nostru se vor întari cu puterea harului dumnezeiesc pentru a posti.
Chiar daca nu am postit, trebuie sa ne spovedim, pentru a ne usura sufletul de pacate si astfel sa punem început bun mântuirii noastre. În acest caz, vom primi dupa spovedanie Sfânta Agheasma mare.
Rugaciunea împreuna cu postul sunt ca doua aripi cu ajutorul carora vom putea urca la înaltimea vietuirii duhovnicesti, adumbriti în permanenta de darul lui Dumnezeu.
7. Dezlegari de posturi pentru bolnavi si suferinzi
Bolnavii si suferinzii, pentru a via lui Dumnezeu, dupa cuvântul Dumnezeiestii Scripturi, dobândesc dezlegare de la cei în drept. Aceasta dezlegare se da însa cu multa atentie, spre a folosi, iar nu spre a pagubi.
Astfel, bolnavii si suferinzii, numai dupa consultarea unui medic iscusit, drept credincios crestin, temator de Dumnezeu, care este lamurit ca pacientul sau are trebuinta de supraalimentatie pentru reînsanatosire si întarire, pot capata dezlegare în posturi de la Arhiereul ori Duhovnicul lor, spre a mânca anumite feluri de bucate de dulce (frupt), care sunt oprite cu desavârsire a se mânca de cei sanatosi, în posturile anului (Can. 69 Apost.). Aceasta se recomanda atât bolnavilor care sunt internati în spitale, cât si celor ce sunt acasa.
Sf. Apostol Pavel zice: “Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu judece pe cel ce manânca, fiindca Domnul l-a primit... Cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu. Caci nimeni dintre noi (drept-credinciosii, tematorii si iubitorii de Dumnezeu crestini) nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Ca daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci si daca traim si daca murim, ai Domnului suntem...” (Rom. 14, 3, 6-8; Mt. 15, 11; Mc. 7, 15; F. Ap. 10, 15; Rom. 14, 20; I Tim. 4, 4; Tit. 1, 15)
Postul este o potrivire a vietii omului, ca apa din oala pe care o pui la foc. Daca oala pusa la foc este goala, mai pui apa în ea, ca sa nu se sparga de taria focului; iar daca e plina ochi, mai deserti din ea, ca nu cumva fierbând, sa curga în foc si sa-l stinga.
La întretinerea vietii omenesti trebuie alimentatie cu chibzuiala, sanatoasa si înteleapta. Ce e prea mult vatama si ce e prea putin pagubeste. Sf. Vasile cel Mare zice asa: “Înfrânarea (de bucate) se masoara fiecaruia dupa puterea sa trupeasca”.
Dupa marturisirea Sfintei Scripturi, postul este de folos:
. în vremea judecatii lui Dumnezeu (Ioan 3, 4-7);
. în vreme de nenorociri si primedjii (2 Regi 1, 12);
. pentru izbavirea de primejdiile viitoare (Ioil 12, 12);
. în vreme de suferinta a Bisericii (Mt. 9, 15);
. pentru a ajuta pe cei în suferinta (Ps. 34, 12), vindecându-se de tot felul de boli sufletesti si trupesti;
. pentru întoarcerea la Dumnezeu (2 Par. 20, 13).
Sfântul Apostol Pavel ne spune ca: “...trupul pofteste împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului”. (Gal. 5, 17) Deci sa taiem placerile trupului pentru a întari prin Harul Dumnezeiesc sufletul si astfel sa biruim, prin post, patimile si pe diavol.
Prin post ne smerim trupul, iar prin priveghere si rugaciune ne luminam mintea. Mâncarurile grase si alcoolul ridica din stomac un nor material gros, care împiedica luminile Duhului Sfânt sa se pogoare asupra mintii.
Daca vrei sa fii întelept, da fiecarei parti din tine, adica sufletului si trupului, cele de care sunt vrednice:
¨ partii rationale a sufletului da-i sa citeasca scrieri duhovnicesti si rugaciuni;
¨ mâniei da-i dragoste duhovniceasca care se opune urii;
¨ poftei da-i cumpatare si înfrânare;
¨ trupului da-i hrana si îmbracaminte, atâta cât sunt de trebuinta.
Daca postim, diavolii se îndeparteaza iar îngerul pazitor, plin de bucurie, se apropie de noi. Postul este zid puternic asezat de Dumnezeu în calea pacatelor, palat al lui Hristos si cetate a Duhului Sfânt, pavaza a credintei, semn al dragostei si întarire a întelepciunii.
Postul face ca sufletul sa straluceasca si înalta simturile, supune pe trup duhului, face inima zdrobita si smerita, nimiceste norul poftelor, stinge aprinderea desfrânarii si lumineaza întelepciunea omului.
Postul pazeste pe prunci, face curat pe tânar, umple de vrednicie pe batrân, este pazitorul fecioriei, goneste râsetele dezmatate, cântecele desfrânate, dansurile desucheate.
“Daca lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi razboaie, tribunale si închisori. Postul i-ar ajuta pe toti sa se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci sa izgoneasca iubirea de arginti, lacomia si orice viclesug. Postul ne face asemenea cu îngerii”. (Sf. Vasile cel Mare)
Medicina recomanda înfrânarea si postul ca mijloace de preîntâmpinare si de vindecare a bolilor. Medicii au constatat ca dupa trei zile de mâncare cu carne, în organism se afla 67.000 de microbi/cm 3 , iar dupa un regim vegetarian se gasesc numai 1.500 de microbi/cm 3 .
Cel care nesocoteste porunca postului fara motive îndreptatite de vârsta, sanatate si conditii de munca, este calcator de porunca dumnezeiasca.
Vremea postului este vreme de lupta pentru a înfrânge mândria mintii prin smerenie, mânia prin iertare si lacomia trupului prin înfrânare.
Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât si cu trupul, sprijinit si întarit de rugaciune, fapte bune, spovedanie si pecetluit cu Sfânta Împartasanie.
Postul este mica noastra jertfa, pe care o aducem lui Dumnezeu din dragoste, ca raspuns la jertfa si dragostea Sa mare pentru mântuirea noastra. Postul este marturie a legaturii noastre harice cu Dumnezeu.
Drept aceea, lasând sa încolteasca aceste învataturi în inima noastra, sa umblam în vremea postului: “Cuviincios ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânari si în fapte de rusine, nu în cearta si în pizma; ci îmbracati-va în Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte”. (Rom. 13, 13-14)
Rezultatele postului vor fi optime numai în masura în care credinciosul îsi îndumnezeieste firea sa omeneasca prin har, care transforma persoana omului într-un mediu de actiune a energiilor divine.
În concluzie, reamintim ca postul este cea dintâi porunca dumnezeiasca, data pentru mântuirea noastra.
9. Virtutile medicale ale postului
Omul, prin procesul chimic de metabolism, încorporeaza elemente chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualitatii organismului sau. Astfel, substanta primita din exterior este metabolizata, transformata în compusi chimici din care se alcatuieste trupul omenesc, devenind tesuturi si organe. Dar tesuturile si organele noastre mor în fiecare clipa si, de aceea, sunt înlocuite, tot în fiecare clipa, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.
Principala functie a celulei este nutritia, termen care poate tine locul termenului de “metabolism”. Nutritia înseamna viata. În cadrul proceselor metabolice de nutritie, celula furnizeaza organismului si energia de care acesta are nevoie.
Pentru a fi utila organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformata în compusi chimici care pot fi primiti de catre celule.
Celula primeste proteine, zaharuri si grasimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizeaza acesti compusi în fragmente din ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substante complexe, pe care le încorporeaza în propria sa substanta, realizând astfel permanenta înlocuire a tesuturilor noastre.
Schimburile chimice la nivelul celulelor îsi mentin ritmul si în cele mai vitrege conditii, adica si în situatia în care organismul nu mai este hranit. În acest caz, celula consuma substante din rezervele organismului.
Orice schimb chimic produce deseuri la nivel celular. Când aceste deseuri devin importante, ele perturba mecanismele de nutritie, în special în prima lor componenta, aceea de fragmentare a substantelor primite de celula. Mai pe întelesul tuturor, celula rupe aceste substante conform unor scheme precise pentru a obtine niste compusi precisi; exactitatea este esentiala, fiindca altfel acesti compusi nu pot fi folositi mai apoi.
Din diverse cauze, printre care se numara si acumularea acestor deseuri, celula face la un moment dat o greseala: în loc sa rupa corect o substanta, o fragmenteaza aberant, ceea ce rezulta din aceasta operatie fiind un compus pe baza caruia nu se poate sintetiza nici o substanta utila, fiind si nociv în acelasi timp. Asemenea compusi aberanti sunt celebrii “radicali liberi”, iar nocivitatea lor este data de faptul ca pot afecta ADN-ul, informatie genetica necesara celulei pentru a functiona.
Deci, nutritia, esentiala vietii, este în acelasi timp cauza îmbatrânirii si mortii si se afla la originea unor afectiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.
Revenind la problema bolii, trebuie facute câteva precizari:
Ř bolile infectioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul virusilor si bacteriilor patrunse în corp. Chiar si o banala “raceala” este, în realitate, o viroza, iar o amigdalita este o infectie bacteriana;
Ř bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pilda cazul diabetului), fie al absentei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;
Ř bolile fara leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi “auto-intoxicatia”, adica prezenta în organism a unor substante nocive produse chiar de tesuturile umane.
Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin aceasta notiune de “auto-intoxicatie” prin care radicalii liberi pot deregla informatia genetica a celulei, prin afectarea lantului ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma careia se formeaza tesuturile.
Tumorile maligne sunt dezvoltari aberante ale unui tesut, rezultate în urma unei multiplicari celulare incorecte.
Perturbarea procesului de diviziune celulara se datoreaza erorilor ivite în mecanismul de nutritie, iradierilor puternice sau îndelungate, atmosferei din ce în ce mai poluate din orase, stilului de viata caracterizat prin stress, supraalimentatie si sedentarism.
Mâncam si bem ceea ce ne place, nu neaparat ceea ce ne face bine. În tot ceea ce priveste stilul de viata, ne-am departat de natural, de ceea ce-i prieste organismului. De pilda, unele mecanisme fiziologice esentiale, numite functii adaptative, sunt din ce în ce mai putin folosite. Prin aceste functii, organismul se adapteaza la modificarile mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste functii.
În atmosfera vietii moderne de astazi, aceste functii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocuite cu mecanisme artificiale, de investitii ale omului în perpetua sa cautare a maximei placeri prin efort minim.
Stingerea functiilor adaptative duce la disparitia functiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de functionare, este dereglat datorita acestor schimbari petrecute într-un interval foarte scurt de timp.
Am înlocuit din dieta noastra produsele naturale, îmbuibându-ne cu o gramada de otravuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea pâna si ritmul alimentatiei. Frecventa si mai ales abundenta meselor noastre au facut sa dispara o functie esentiala a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporana, facând din ce în ce mai putin efort fizic, ar fi normal sa manânce mai putin. S-a întâmplat însa invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundente alimentare incredibile.
Singurul obicei bine încetatenit, prin care s-a pastrat functia de adaptare la lipsa de hrana, este postul. El este urmasul normalitatii alimentare pe care am uitat-o de demult. Exista o ordine, o întelepciune în asezarea posturilor:
Ř postul Pastilor se tine primavara si reprezinta cea mai benefica si mai radicala cura de dezintoxicatie, fiindca în mesele zilnice apar o multime de plante cu efecte depurative (diuretice);
Ř postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara si, respectiv, anunta venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utila în cadrul igienei alimentare din acea perioada a anului;
Ř postul Craciunului este ultima perioada de detoxificare din cursul anului.
Acestor intervale de post le corespund perioade fara oprelisti alimentare, în care gastronomia româneasca se desfasoara în toata bogatia sa. În timpul unei perioade de post negru intra în actiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul organism, pâna la nivelul celular:
§ lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate;
§ arderile se obtin si pe seama proteinelor din tesutul muscular;
§ tot ce este în exces în trupul nostru se consuma, tot organismul participând la efort.
Cea mai mare parte a “miraculoaselor” vindecari de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sarac în proteine animale, grasimi si zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmultirea aberanta a unor celule care au degenerat; acestea invadeaza tesutul în care au aparut si, prin metastaza (fiind transportate prin vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), prolifereaza în noi zone ale organismului. Interesant este însa faptul ca organismul nu poate, practic, lupta împotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reactioneaza cum ar trebui, fiindca nu considera noile tesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt în mod fundamental straine organismului pe care-l invadeaza si de aceea nu sunt distruse.
Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaste trei mari mijloace:
¨ extirparea
chirurgicala a tumorilor;
¨ chimioterapia prin citostatice;
¨ radioterapia.
Solutia chirurgicala se preteaza în situatiile în care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea sau chiar stoparea multiplicarii celulare în tesuturile canceroase, adica oprirea dezvoltarii tumorilor, fie prin substante chimice, fie prin iradiere.
Exista, în medicina populara, atât de dispretuita astazi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a fi prezentate în aceasta lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar.
Tumorile sunt considerate de catre organism tesuturi normale si, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substantele necesare dezvoltarii lor le parvin din abundenta. Dar, într-o perioada de abtinere de la hrana, organismul începe sa consume din propria sa substanta, tot ce este în exces contribuind la acest efort de a mentine necesarul energetic fara “aprovizionare” din exterior.
Dupa ce lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate primele, organismul foloseste, într-o ordine precisa, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce pâna si proteinele din tesutul muscular sunt consumate, este logic ca tesuturile bolnave, tumorile maligne, sa fie si ele utilizate.
Explicatiile de mai sus, asa simplist cum au fost enuntate, sunt singurele care pot arunca o raza de lumina asupra asa numitelor “vindecari miraculoase” în care postul apare ca o constanta. Natura este cel mai bun medic si abtinerea de la hrana a organismelor bolnave este o regula. Sa ne aducem aminte de reactia în fata bolii a unui animal bolnav care este mult mai normala decât a noastra. El refuza orice fel de hrana, multumindu-se cu putina apa.
S-a observat, chiar si statistic, ca în “vindecarile miraculoase” exista o relatie între aceste cazuri si ceea ce se numeste “stare de rugaciune”, “starea mistica”. Indiferent daca suntem credinciosi si întelegem ca rugaciunile pot fi împlinite sau daca suntem rationalisti si ajungem la concluzia ca auto-sugestia face minuni, realitatea ramâne: exista oameni care se vindeca în cazuri pe care medicina le considera pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumita stare de spirit - specifica momentelor în care ne rugam cu credinta nestramutata - are o importanta covârsitoare.
Trebuie sa fim convinsi ca vindecarea adevarata nu se datoreaza doar regimului alimentar, stilului de viata si ceaiurilor de plante pe care le-am baut; toate acestea nu ar fi de ajuns fara acea convingere intima stimulata de rugaciune, ca bunatatea lui Dumnezeu se poate revarsa asupra omului în suferinta, vindecându-l.
Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în continuare cuvintele Mântuitorului nostru: “Eu sunt calea, adevarul si viata” si tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamna: “Rugati-va neîncetat”. Mântuitorul nostru este viata pentru ca ne-a rascumparat din pacatul savârsit în urma neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, care au creat pe pamânt boala si moartea.
Mântuitorul ne-a repus la dispozitie ENERGIILE HARICE NECREATE ALE DUHULUI SFÂNT, care vor ajuta celulele organismului nostru sa-si împlineasca functia de nutritie normal, suplinind în acelasi timp lipsa de energie rezultata în urma abtinerii de la mâncare. (vezi anexa 2)
Prin urmare, se poate afirma ca postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor degenerative, între care cancerul are un loc de frunte, ci si cea mai naturala cale de vindecare în acest tip de afectiuni.
10. Aspectele terapeutice si profilactice ale postului în tratamentul afectiunilor tumorale
Pentru obtinerea de rezultate favorabile în tratamentul afectiunilor tumorale, vom avea nevoie de o perioada de aproximativ un an de zile, în care efortul nostru se va îndrepta atât catre regimul alimentar, cât si catre domeniul pregatirii spirituale.
a. Regimul alimentar
Meniul zilnic va consta din:
- ceaiuri de plante neîndulcite, cu aproximativ 2-3 h înainte de masa;
- fructe, legume crude rase cu aproximativ 1, 1/2 - 2 h înainte de masa, din care morcovul sa fie nelipsit;
- o farfurie de ciorba (bors), ce va fi însotita de o cantitate tot mai mare de ceapa, usturoi, hrean, crude si putina pâine. Usturoiul si ceapa sunt plante care ar putea înlocui farmacii întregi. Ele stimuleaza circulatia, scad tensiunea, combat arteroscleroza si sunt un bun antidiabetic; în plus sunt deosebit de eficace împotriva bolilor contagioase. Consumate crude, au un rol preventiv în unele forme de cancer. În uz extern, cataplasmele cu usturoi sunt excelente în cazul reumatismului si diverselor nevralgii.
- Vinerea vom tine post negru.
În toata perioada de vegetatie a gradinii noastre sa preparam cât mai des borsul straveziu de stevie. Iarna, ciorba e bine s-o acrim cu zeama de varza murata.
Plantele medicinale pentru ceaiuri, proaspat culese, sa le folosim o perioada cât mai mare de timp, în functie de sezonul lor, dupa care le folosim uscate. Gama ceaiurilor, care se beau de mai multe ori pe zi, trebuie sa se largeasca din ce în ce mai mult.
Dieta alimentara sa fie însotita si de un efort fizic mediu (lucrul mâinilor).
Folosirea vegetalelor nefierte în alimentatie ne va ajuta si la disparitia senzatiei de foame.
Nu trebuie sa uitam ca omul primitiv avea o alimentatie vegetariana: 50-60 % din alimente erau cereale, iar restul erau muguri, fructe si legume din flora spontana. Mai târziu, dupa ce oamenii au descoperit focul si au început sa vâneze, schimbându-si alimentatia, echilibrul sanatatii lor a fost destabilizat si au aparut primele boli.
Noi, oamenii moderni, continuam si acum acest obicei nesanatos, iar efectele le vedem zilnic. Practic, nici un produs de sinteza nu poate înlocui vitaminele, sarurile minerale si enzimele vegetale. Enzima este un ferment natural proteic, care se gaseste numai în cruditati si alimente neprelucrate termic. Este bine sa se stie ca la temperatura de 38° enzimele încep sa se deterioreze, iar la 54°, ele dispar complet din alimente. Orice om bolnav are o carenta de enzime. Iata deci cum numai una din componentele naturale, de care avem atât de multa nevoie, este practic exclusa din alimentatia noastra zilnica.
Respectând meniul amintit, cu timpul va apare indiferenta fata de orice tentatie culinara, ceea ce înseamna un progres, renuntând practic la desfatarea alimentara. De asemenea, va apare senzatia de usurinta fizica datorata reducerii vizibile a greutatii corporale. Alimentatia foarte saraca trebuie sa duca la consumarea completa a tesuturilor tumorale, fie ele chiar maligne si metastazate.
b. Pregatirea spirituala
Celalalt element al curei tine de domeniul pregatirii spirituale prin:
Ř participarea la slujbele manastirii si împlinirea Tainelor Bisericii, amintite la timpul potrivit în lucrare;
Ř implicarea în viata bisericeasca, prin însusirea cântarilor. Aceste cântari au rol vindecator pentru ca transpun pe bolnav într-o stare de liniste, de contemplatie relaxanta în care gândurile negre sunt cu totul izgonite, canalizându-ne mintea spre o gândire pozitiva.
Câteva luni la rând, singura noastra ocupatie trebuie sa devina respectarea unui stil de viata aspra, în care sa îmbinam disciplina spirituala stimulata de cântec (cântari de rugaciune), alimentatia foarte saraca si efortul fizic.
Importanta este, în primul rând, credinta bolnavului în Dumnezeu si vointa de a lupta. La fel de importanta este si întoarcerea la un regim de viata mai aproape de natura, în care raportul dintre efortul fizic si hrana de zi cu zi este diferit de cel din lumea de astazi.
Vindecarea celor bolnavi trebuie sa fie doar punerea în practica a unei întelepciuni stravechi, inspirata din natura: un animal bolnav se abtine de la orice mâncare. În plus, omul, vazându-se în aceasta situatie grava, trebuie sa lupte împotriva convingerii sale ca nu o va putea înfrânge, împotriva gândurilor pesimiste care îi fac mai mult rau decât ne putem închipui. Pentru izgonirea lor este foarte indicat efortul fizic (preocuparea de a face ceva).
Osteneala fizica atrage asupra noastra Duhul Sfânt si alunga lucrarea diavoleasca din jurul nostru. Munca, împreuna cu postul, au un efect conjugat. Ca urmare a efortului, arderile sunt mai intense, organismul consuma energie din orice, nevoile energetice sunt mai mari, oferta nutritiva fiind mai mica.
Sfintii Parinti ne învata ca Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfânt asupra noastra, deschizându-ne mintea si inima catre Dumnezeu, nu facem decât sa compensan lipsa de energie, cauzata de aportul alimentar scazut, cu Energiile Harice Necreate pe care ni le ofera Duhul Sfânt. În esenta, îndemnam organismul uman sa utilizeze ENERGIA HARICA DUMNEZEIASCA, realizând, cu mila si atotbunatatea proniei ceresti, minunea vindecarii asupra noastra si, în acelasi timp, devenim si lucratori ai asemanarii noastre cu Dumnezeu. Amintim aici faptul ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, prin cele trei dimensiuni pe care le are personalitatea sa: vointa, ratiunea si sentimentul, si totodata ne putem asemana cu Dumnezeu numai prin Sfintenie. Iar sfintenia nu o putem dobândi decât prin chemarea si tinerea Duhului Sfânt asupra noastra pe o perioada cât mai mare de timp.
Duhul Sfânt este a treia persoana a Sfintei Treimi, având Energie Harica Necreata Sfintitoare, ce izvoraste din Sfânta Treime, fiind pretutindeni în acest univers si împlinitoare a tot lucrul bun. De aceea, ne îndeamna Mântuitorul sa ne rugam neîncetat si sa ne punem nadejdea numai în Dumnezeu. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi”. (Mt. 11, 28)
Reamintim, înca o data, ca mijloacele de dobândire a Duhului Sfânt nu ni le pune la dispozitie decât Biserica, parcurgând sub îndrumarea ei cele trei etape ale restabilirii omului pe pamânt, pentru însanatosire.
Pe cei sanatosi, postul, însotit de rugaciune, îi va ajuta sa se fereasca de boala. Pentru ca e mult mai usor sa prevenim boala decât sa o vindecam.
Nu trebuie sa facem din postul negru sau din vegetarism niste principii absolute. Oamenii trebuie sa tina post atunci când este necesar si când a rânduit Biserica, dupa sfatul parintilor duhovnici la care sunt sub ascultare, si sa manânce suficient atunci când este îngaduit. Aceasta îngaduinta nu este acordata întâmplator, existând o logica în alternanta sezoniera a posturilor din timpul unui an. Totul este perfect armonizat în aceasta desfasurare, de la alternanta intervalurilor de post si a celor de dulce, pâna la perioadele de maxima eficienta a ierburilor de leac de care ne vom ocupa în paginile urmatoare.
Dorim sa mentionam ca, atunci când ne-am propus a concretiza un model practic de regim alimentar, necesar de urmat în caz de tumori, am plecat de la exemple concrete de bolnavi care s-au vindecat. Amintim aici cazul medicului german Alexander Reinhardt, de confesiune catolica care, în 1987, a aflat ca nu mai are de trait mai mult de un an. Suferea de un cancer pulmonar inoperabil, deja metastazat. Întrerupe tratamentul radioterapic si chimioterapic, fiindca nu faceau decât sa-i întârzie sorocul mortii si sa-i faca asteptarea chinuitoare. În primavara aceluiasi an, a hotarât sa plece la Manastirea Agapia, unde a parcurs în întregime toate treptele restabilirii sanatatii sufletesti si trupesti, prin intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit, împlinind rugaciunea particulara, rugaciunea în Biserica si postul dupa toata rânduiala ascultarii. Dupa un an de zile, tesuturile canceroase fusesera aproape complet consumate, iar medicul vindecat. Având ca puternic suport motivational vindecarea sa, editeaza cartea POVETELE MAICII SOFRONIA (Editura L.V.B., 1991) unde, în termeni simpli, explica minunea vindecarii sale, în care arata ca importanta a fost în primul rând credinta în Dumnezeu, în vindecarea sufleteasca si vointa de a lupta. De asemenea, a fost importanta întoarcerea la un regim de viata mai aproape de natura. Bineînteles, plantele de leac au puteri nebanuite, dar ele singure nu pot vindeca pe oricine de orice.
11. Terapia prin plante (fitoterapia)
Într-o epoca în care atât de multi oameni se îndeparteaza tot mai mult de modul de viata naturist si sunt amenintati de boli grave din cauza unei false atitudini în fata vietii, ar trebui sa regasim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu, prin bunatatea Sa, ni le-a daruit înca din timpuri stravechi.
“Domnul lasa doctoria sa creasca din Pamânt si un întelept n-o dispretuieste”. (Sirah 38, 4)
Dumnezeu a lasat pentru fiecare boala sa creasca o mica planta. Astfel, fiecare om îsi poate ajuta propria sanatate, daca va culege, va folosi cu grija si la timp plante din “farmacia Domnului”.
Ca urmare a faptului ca, în perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentara zilnica are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea, uscarea, pastrarea si formele prin care pot fi administrate plantele de leac. Exista înca imens de multe valente inexplicabile ale acestor medicamente naturale.
Medicina chimioterapeutica, folosind substante de sinteza, lucreaza cu un numar mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal.
Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai ca “laboratorul” este însasi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Stiinta a demonstrat ca elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemanatoare compusilor organismului uman, decât compozitia medicamentelor de sinteza. De aceea, asimilarea lor si influenta asupra proceselor noastre metabolice este mult mai buna.
De asemenea, substantele active din plante nu sunt sub forma pura, ele având în compozitia lor o serie întreaga de compusi, care potenteaza actiunea terapeutica, scazându-le în acelasi timp si toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este datorat interactiunii mai multor principii active, unele înca nestudiate de farmacologi.
Planta, în întregimea ei, este un medicament si nu doar o suma de substante, fiindca acestea din urma se potenteaza reciproc si o fac sa fie mult mai bine tolerata de organismul uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteza, în care autorii îsi închipuie ca au concentrat toate valentele plantei, nu va fi la fel de folositor trupului nostru ca planta în sine.
Interesant de subliniat este una din credintele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala sa fi dat primele semne de alarma, înainte deci de orice simptom, plantele “simt” afectiunea ce e pe cale de a se naste! De aceea, în jurul casei taranesti cresc si ierburi de leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar aparitia si dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplatoare. De aici rezulta ca taranul traieste într-o comuniune profunda cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuti la oras. Însa, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri salbatice, din luminisurile padurilor.
De la majoritatea plantelor se folosesc partile aeriene, recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltarii depinde de multi factori, dar, în general, urmatoarele principii trebuie sa fie respectate:
· radacinile, rizomii, tuberculii si bulbii se recolteaza toamna târziu, dupa caderea primei brume, sau primavara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în radacini;
· ramurile se recolteaza la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în activitate, iar substantele esentiale nu au coborât înca în radacini;
· frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de aparitia butonilor florali;
· florile se culeg înainte de desfacerea completa si fecundatie;
· mugurii se culeg primavara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulatie a sevei prin planta;
· fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt;
· semintele se culeg când plantele încep sa se usuce.
Exista un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:
Ř ianuarie : vâsc;
Ř februarie : muguri de mesteacan, coaja de salcie, urechelnita;
Ř martie : podbal, muguri de plop, frunze de papadie, pochivnic;
Ř aprilie : frunze de ciubotica-cucului, urzica, fumarita;
Ř mai: radacini de raculet, flori de iedera, trei frati patati, mierea ursului, nasturel, napraznic, pelin, lingurea, roinita, paducel, limba mielului;
Ř iunie : cicoare, mac, telina, anghelica, arnica, lemnul Domnului, brusture, cretisor, miruta, musetel, parul Maicii Domnului, vinarita, maces, brâncuta, silur, nalba, dumbet, sulfina, soc, galbenele, verbina;
Ř iulie-august : frunze si vârfuri înflorite de busuioc, catusnica, coada soricelului, cimbrisor, coltul lupului, isop, iarba neagra, matasea porumbului, tei, albastrele, flori de musetel, lumânarica, splinuta;
Ř septembrie si octombrie : pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltarii fructelor.
Trebuie avut grija ca recoltarea sa se faca întotdeauna pe timp uscat si însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele din apropierea suprafetelor agricole, care pot fi stropite cu substante chimice sau unde s-au raspândit îngrasaminte; trebuie cautate poieni izolate în mijlocul padurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodata plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu ciuperci.
Pentru uscare, se vor folosi încaperi aerisite, spatioase, cu temperatura ridicata (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate. În ceea ce priveste formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decoctia si maceratia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenta, extrasul, sucul.
Infuzia înseamna oparirea plantei sau amestecului de plante în apa clocotita si lasarea vasului acoperit timp de aproximativ 10 minute (în cazul radacinilor, în jur de 25 de minute).
Înainte de oparire, se recomanda lasarea plantelor timp de câteva minute în apa rece. Dupa oparire, infuzia se strecoara. Eficienta terapeutica maxima a infuziilor este atunci când se beau calde, dupa aproximativ 15-20 de minute de la preparare.
Decoctia este fierberea plantelor în apa, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din radacini, fructe si scoarta ramurilor.
Infuziile si decoctiile nu se îndulcesc. Daca totusi se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai miere. În acest caz sa evitam produsele industriei alimentare. Este de preferat mierea naturala, cumparata direct de la producator. De asemenea, trebuie avut grija ca florile din care a fost obtinuta mierea sa nu interactioneze cu planta pe care o folosim în infuzie sau decoctie.
Maceratia înseamna lasarea plantei în apa rece, în alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceratiei este diferit de la planta la planta, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva saptamâni, dupa care se strecoara.
Siropul se obtine fierbând maceratiile împreuna cu mierea (50%), iar sucul se obtine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi a fructelor.
Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucala, prin bai, prin cataplasme, prin fumigatie sau inhalare.
O observatie esentiala, care priveste orice prelucrare a plantelor în apa, se refera la calitatea apei. Sa nu folosim apa de la robinet. Aceasta este tratata chimic, iar compusii care au participat la acest tratament pot influenta actiunea substantelor din planta. Apa buna înseamna fie apa de izvor sau de fântâna, fie apa plata. Trebuie retinut de asemenea faptul ca nu trebuie folosite vase din metal sau daca sunt din metal, peretii interiori trebuie sa fie smaltuiti.
Deoarece spatiul îndrumarului nu ne permite sa intram mai în amanuntime, pentru a ne largi dimensiunea cunoasterii personale, recomandam consultarea urmatoarelor titluri de lucrari în acest domeniu:
I. Marturisirile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.
II. Sanatate din farmacia Domnului de Maria Treben.
III. Terapia naturala -
Bucataria fara foc -
Minitratat de hrana vie de Elena Nita Ibrian.
Cel ce se decide sa întrebuinteze plantele medicinale, ar trebui sa înceapa cu cele depurative (care curata sângele), cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, papadia si patlagina.
Reamintim ca este foarte important sa se consume în timpul zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.
În acest capitol ne-am straduit a îndruma oamenii atât spre plantele medicinale si puterile lor, dar mai ales spre forta suprema a Creatorului, în ale carui mâini se afla cuibarita viata noastra.
La El sa cautam ajutor si mângâiere, iar la boala grea sa luam, smeriti si cucernici, ierburi din farmacia Lui. El ne conduce, de El depinde sa ne umplem de daruri si sa ne dirijeze viata dupa vointa LUI.
12. Radioul si televizorul în timpul postului
Ansamblul vietii de familie a fost radical transformat de posturile de radio si televiziune. Aceste mijloace de comunicare în masa patrund astazi, în toata viata noastra. Nu mai este nevoie sa iesi pentru a fi afara. Într-o clipa lumea întreaga este lânga tine.
Putin câte putin, experienta elementara de a fi în inima unei lumi launtrice, chiar sentimentul frumusetii acestei lumi launtrice, au disparut pur si simplu din cultura moderna.
Daca nu este televizorul, este muzica. Muzica a încetat sa mai fie ceva ce se asculta, ea a devenit cu repeziciune un fel de fond sonor pentru conversatie, lectura, corespondenta etc. De fapt, aceasta nevoie de a asculta constant muzica releva imposibilitatea în care se afla omul modern de a mai gusta linistea.
Daca crestinul de alta data traia, în mare parte, într-o lume interioara, care îi oferea posibilitatea de a se concentra, cel de astazi trebuie sa faca un efort deosebit pentru a regasi dimensiunea esentiala a linistii, care este singura în masura sa ne puna în contact cu realitatile superioare. De aceea, problema radioului si a televiziunii în timpul Postului nu este o problema marginala ci, sub multe aspecte, este o chestiune de viata si de moarte spirituala.
Trebuie sa ne dam bine seama ca este imposibil de a-ti împarti pur si simplu viata între “tristetea îmbucuratoare” a Postului si ultimile noutati de pe ecran. Aceste doua lucruri sunt incompatibile si unul va ucide în mod necesar pe celalalt. Si este foarte posibil ca, în lipsa unui efort deosebit, “ultima noutate” sa aiba sansa de a iesi biruitoare.
De asemenea, televizorul a devenit, fara macar sa sesizam, idolul familiei noastre, la care ne închinam zilnic un timp cât mai îndelungat, de la cel mai mic pâna la cel vârstnic.
Sa ne reamintim cum a hotarât Dumnezeu sa pedepseasca în Vechiul Testament închinarea la vitelul de aur a poporului lui Israel.
“ Si a zis Domnul catre Moise ...
Lasa-Ma dar acum sa se aprinda mânia Mea asupra lor, sa-i pierd ...
... Pe acela care a gresit înaintea Mea, îl voi sterge din cartea Mea.
... Iata îngerul Meu va merge înaintea ta, si în ziua cercetarii Mele voi pedepsi pacatul lor”.
Astfel a lovit Domnul poporul, pentru vitelul ce îsi facuse, pe care-l turnase Aaron. (IESIREA 32, 9, 10, 33, 34, 35)
Acum, la cumpana dintre milenii, idolii popoarelor si-au sporit numarul îngrijorator, ceea ce a atras asupra omenirii dreapta mânie a lui Dumnezeu, care se face, pe zi ce trece, din ce în ce mai simtita, atât în tara noastra, cât si în lume.
O prima masura, care poate fi sugerata, ar fi deci reducerea serioasa a folosirii radioului si televizorului în perioada Postului. Nu putem spera la un post total, dar cel putin la unul ascetic, de exercitiu care, asa cum stim, presupune înainte de toate schimbarea regimului obisnuit de ascultare si reducerea lui. Nu este nimic rau, de exemplu, în a continua sa urmaresti stirile sau sa alegi programe serioase, mai interesante, care te pot îmbogati intelectual si spiritual.
Ceea ce trebuie sa înceteze, cel putin în perioada Postului, este acea vizionare continua la televizor, care transforma omul într-un obiect înfundat într-un fotoliu, lipit cu privirea de ecran si absorbind pasiv tot ceea ce se transmite.
Postul trebuie simtit ca un timp special, un timp care este continuu prezent si care nu trebuie sa fie întrerupt, sa se piarda, sa se distruga.
Cu cât mintea omului va fi golita mai mult de tot ceea ce este creatural, de toate imaginile si ideile lucrurilor si fiintelor, cu atât se va putea înalta mai mult catre Dumnezeu, Îl va cugeta si-L va cuprinde.
“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” - cuvinte pe care Sfântul Grigore de Nissa le comenteaza asa: “Cel care si-a curatit sufletul de orice înclinare pacatoasa si de tot ceea ce este creatural, acela poate vedea chipul Naturii Dumnezeiesti, în propria lui frumusete”.
Marii duhovnici ai poporului român subliniaza în scrierile lor ca, în casa în care exista televizor, acolo nu troneaza Dumnezeu, nu petrece Dumnezeu în acea casa.
“Idolii neamurilor sunt argint si aur, lucruri facute de mâini omenesti. Gura au si nu vor grai; ochi au si nu vor vedea;
Urechi au si nu vor auzi, ca nu este duh în gura lor.
Asemenea lor sa fie toti cei ce-i fac pe dânsii si toti cei ce se încred în ei”. (Ps. 134, 15, 16, 17, 18)
Singura sansa de însanatosire a poporului român nu este decât aceea de a urma îndemnul psalmistului si a intra sub ascultarea Bisericii - corabia mântuirii neamului crestinesc. “Întoarce ochii mei sa nu vada desertaciunea”. (Ps. 118, 37)
“Ca va judeca Domnul pe poporul Sau si de slugile Sale se va milostivi”. (Ps. 134)
III. IMUNOTERAPIA TRUPEASCĂ ŞI SUFLETEASCĂ
A. DESPRE IMUNOTERAPIE
Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este o fiinta duala, alcatuita din trup si suflet.
Sufletului omenesc Creatorul i-a daruit haina de lumina a Duhului Sfânt (revedeti anexa 1), ca sa-l protejeze din toate directiile de lumea nevazuta a raului.
La rândul sau, trupul a fost înzestrat cu o arma nemaipomenita - IMUNITATEA.
Sistemul imunitar este cel care tine sub control permanent organismul uman. Ordinea pe care o impune sistemul imunitar în sistemul fizic este asemanatoare ordinii eterne, care guverneaza întreg universul pentru a-i sluji omului, ca acesta, la rândul lui, sa lucreze în vederea îndeplinirii scopului sau ultim - mântuirea.
Imunitatea este vistieria sanatatii noastre, pe care o primim în dar înca din momentul zamislirii. Ea poate fi mai bogata la unele persoane si mai saraca la altele, în functie de cum parintii si înaintasii nostri, pâna la a patra generatie, au stiut sa respecte legile armoniei universale.
În acest sens, citim la Iesire: “... Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce ma urasc pe Mine, pâna la al treilea si al patrulea neam,
Si Ma milostivesc pâna la al miilea neam, catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele”. (IESIREA 20, 5, 6; 34, 7; Deuteronom 5, 9; Psalmi 36, 28; 108, 13; Isaia 14, 21; 13, 16; Ieremia 32, 18; Numerii 14, 18; Iov 5, 4; 21, 19)
Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi, putem întelege de ce copiii se nasc cu deficite imunitare si din ce pricina sufera, nevinovati, ispasind pacatele parintilor.
Datele cercetatorilor din ultimii ani ne aduc la cunostinta ca omenirea are 30 - 34% indivizi subminati mintal; bolile ating 80% din oameni, iar restul de 20% îi cara în spate, muncind si pentru ei. Concluzia este surprinzatoare: atât timp cât 80% din oameni sunt bolnavi, societatea însasi este bolnava.
Pe tot parcursul vietii pamântesti, în functie de legalitatea activitatilor sale în fata proniei ceresti, omul poate influenta în sens pozitiv sau negativ activitatea sistemului imunitar. De aceea, imunologia este o specialitate controversata unde 2+2=4 de obicei, dar nu de putine ori 3 sau 5, în functie de cum individul uman reuseste sa tina în inima sa energiile harice necreate ale Duhului Sfânt, ce izvorasc din Sfânta Treime, sustinând tainic atât sistemul imunitar, cât si viata sufleteasca a omului (revedeti anexa 1).
“De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o pazeste.
În zadar va sculati dis-de-dimineata, în zadar va culcati târziu voi care mâncati pâinea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai”. (Ps.126, 1, 2); casa si cetatea, dupa tâlcuirea data de Sfintii Parinti, reprezinta omul, ca zidire dumnezeiasca.
Ca urmare a acestui fapt, vom aborda problematica terapiei imunitare pe cele doua directii mentionate chiar în titlul acestui capitol.
Evaluarile oamenilor de stiinta sustin ca omul ar trebui sa traiasca aproximativ 150 de ani, daca s-ar naste cu un sistem imuno-formator puternic si într-un mediu lipsit de agresori, lucru ce a fost practic posibil la primele generatii de oameni.
Agresorii care nu mai fac posibila aceasta longevitate se împart în patru categorii:
1. Fizici : traumatismele, iradiatiile, frigul, caldura, particulele de praf din mine, lenea sau munca istovitoare, foamea sau supraalimentatia etc.
2. Chimici : substantele toxice din mediul înconjurator poluat, alcoolul, tutunul, drogurile, alimentele alterate etc.
3. Microbiologici : bacterii, virusuri, paraziti etc. Acesti microbi sunt invizibili pentru ochiul liber si se vad numai cu microscopul. Ei ne înconjoara din toate partile si patrund în organism pe nestiute.
4. Psihici : stress-ul etc.
În continuare, ne vom canaliza atentia catre agresorii microbiologici, pentru ca lupta împotriva lor s-a putut face târziu, dupa anul 1880, de catre Pasteur si urmasii lui, când s-au inventat vaccinurile, substantele antiseptice, sterilizarea prin fierbere si sub presiune.
Agresorii microbiologici formeaza 4 grupe, care se instaleaza în organismul uman la 4 ore de la nastere:
a) Agresori nepatologi: acesti microbi nepatogeni se mai numesc si “comensabili”, caci traiesc în simbioza cu organismul, ajutând la formarea vitaminelor si la digestia normala, fiziologica, prelungind viata catre 100 de ani.
b) Agresori cu patogenitate slaba-latenta: virusuri, bacterii: herpes, stafilococ alb, candida etc.
c) Agresori cu patogenitate medie: grupul asa numitilor “microbi oportunisti” cu virulenta (înmultire) si toxicitate medie, cantonati în organism de la nastere si tinuti “în sah” de un sistem imunoformator destul de puternic, dar care devin activi si periculosi când acesta este blocat de agresorii fizici, chimici si psihici, ducând de foarte multe ori la moarte prin septicemie (generalizare). Ei sunt: streptococul, piocianicul, virusul poliomielitic etc.
d) Agresorii foarte patogenici: virusul variolic, bacilii tifici, difterici, holerici etc., care au produs epidemii nimicitoare de populatii din localitati si regiuni întinse.
Lumea invizibila a microbilor este împartita si grupata în genuri, familii, specii etc. dupa anumite caracteristici care le apropie.
Prin restrângerea caracterelor populatiei din lumea invizibila, s-a ajuns la notiunea de specie, dealtfel ca si în lumea plantelor si animalelor. Restrângerea a continuat, ducând astfel la notiunea de “tulpina” sau “suse” dupa francezi. Pe scurt, stafilococul de la Popescu nu este identic cu cel de la Ionescu.
Pentru a avea clara notiunea de imunitate, sa ne închipuim fiinta ca o cetate. Zidul cetatii îl reprezinta pielea, mucoasele. Soldatii sunt reprezentati de leucocite, macrofage, imunoglobuline etc.
Soldatii alearga sa astupe sparturile din zid facute de agresori. Cu cât soldatii sunt mai numerosi, mai puternici, mai ageri si mai bine dotati cu arme specifice contra agresorilor, cu atât astupa mai repede gaurile facute de acestia.
De obicei, atacurile agresorilor microbiologici sunt precedate de “salve de artilerie, bombardamente aeriene” ale agresorilor fizici si chimici.
E bine sa retinem, în acest sens, exemplul ca alcoolul, îmbatând omul, blocheaza reflexele, dar, în acelasi timp, îmbata si leucocitele care devin lenese, iar miscarile browniene si emiterea de pseudopode pentru fagogitarea microbilor sunt aproape paralizate.
Organismul, în care patrunde un microb patogen, se apara producând substante biologice organice corespunzatoare “ca o stanta” la substantele biologice ale microbului pentru neutralizarea si distrugerea lui. Astfel, substantele biologice organice de aparare au fost numite “ANTICORPI”, iar microbii care le dau nastere “ANTIGENE”.
Deci, simplist, pentru întelegerea de catre omul de rând, imunitatea este puterea de a nu-i lasa pe agresorii patogeni sa invadeze organismul si, atunci când totusi au patruns, sa-i blocheze, sa-i neutralizeze si, în final, sa-i distruga. Aceasta aparare prin imunitate este naturala, mostenita de la parinti, actioneaza “non stop” de la nastere pâna la moarte si cu cât parintii au fost mai sanatosi, cu atât ea este mai puternica. Odata cu uzura si îmbatrânirea, puterea imunitara slabeste, se epuizeaza, iar organismul este omorât de agresori.
Pentru o mai buna întelegere, sa ne închipuim ca sistemul imunoformator care produce soldatii reprezinta zestrea parintilor lasata copilului, sa zicem de 10.000 lei, din care sa cheltuiasca zilnic 1 leu pentru întretinere (cheltuieli de aparare), zestre care-i va ajunge pâna la adânci batrânete.
Cu cât zestrea este mai mica, agresorii mai multi si rai, cheltuielile de aparare mai mari, cu atât mai repede depozitul de bani din banca scade, în final dispare si, odata cu el, si omul.
Asa se explica de ce foarte multi oameni mor pâna la 40 de ani, când peste masura, beau, fumeaza, manânca dulciuri si grasimi prajite, duc o viata destrabalata. Agresorii fizici si chimici favorizeaza dezvoltarea agresorilor microbieni, producând boli cronice infectioase, autoimune si tumorale.
Oamenii învatati si dotati cu spirit de observatie au reusit sa învete lumea cum sa se apere de agresorii fizici si chimici care, în majoritatea lor, sunt vizibili. Acestia au obtinut la bolnavi o vindecare prin metode fizice sau chimice, deblocând sistemul imunoformator, obtinând o imunitate paraimunologica.
Problema foarte grea si de lunga durata a fost cercetarea lumii invizibile, care produce epidemiile devastatoare. De-a lungul vremurilor, prin înaintarea în cunoastere, descoperiri si tehnologii noi, omul a reusit sa produca în mod artificial imunitate prin vaccinare, eradicând epidemiile nimicitoare. Imunitatea este obtinuta prin întrebuintarea corpilor microbieni-antigene, care dau nastere în organism la anticorpi, proces biologic asemanator celui natural, conducând la o imunizare imunologica, spre deosebire de imunizarea paraimunologica, mai mult fizico-chimica.
1. Imunitatea artificiala este activa când se introduc în organism corpi sau toxine microbiene (antigene), care dau nastere la anticorpi. Aceasta imunizare este activa, pentru ca organismul este solicitat sa se apere fabricând el însusi anticorpi.
2. Imunitatea artificiala este pasiva când se introduce ser de la un bolnav care a trecut prin boala respectiva (este imunizat - are anticorpi în exces), unui om la care agresorul a patruns în organism: vaccinarea artificiala contra tifosului exantematic sau seroterapia antidifterica, tetanica etc, anticorpi straini.
Timpul scurs de la patrunderea agresorului în organism si pâna la declansarea simptomelor de boala este mai scurt decât cel al anticorpilor aparuti dupa vaccinarea activa. Acest inconvenient, care aduce multa suferinta si scaderea temporara a capacitatii de munca a omului, a început sa fie înlaturat acum 30 de ani, când a avut loc prima administrare a autovaccinului celulomicrobian total în bolile infectioase cronice si autoimune, inclusiv în boala canceroasa, de doctorul român Constantin Gh. Bacanu, microbiolog, imunolog si medic de laborator la Institutul de seruri si vaccinuri “I. Cantacuzino”.
Dorim, în continuare, sa aducem la cunostinta semenilor datele cercetarilor din acesti ani, astfel ca oamenii sa se lamureasca mai cu seama asupra acestei crunte boli (cancerul), care a luat o amploare de epidemie, sa înteleaga imunitatea preventiva si cea curativa, care capata din ce în ce mai mare greutate si importanta, si sa-si însuseasca metodele pentru pastrarea sanatatii mostenite de la parinti.
Astfel, oamenii trebuie sa învete cum se prepara autovaccinul, cum se administreaza, trecând prin etapele vindecarii clinice, paraclinice, microbiologice, imunologice si, corolarul acestora, vindecarea psihica.
În anul 1998, la Ioanina, în Grecia, în cadrul celui de-al XXV-lea Simpozion al Saptamânii Medicale Balcanice, a fost prezentata lucrarea ce a purtat titlul: Aspecte imunologice, profilactice si terapeutice ale autovaccinului celulomicrobian total complex ca factor principal si prioritar în tratamentul afectiunilor tumorale, la 30 de ani de la administrare.
Metoda a fost folosita atât în tratamentul tumorilor, cât si în alte afectiuni virale sau microbiene.
Plecând de la redescoperirea si confirmarea superioritatii principiului terapeutic dacic de acum 3000 de ani, prin tratarea întregului organism, imunologul român s-a adresat întregului amintit de Platon în scrierile sale, realizând autovaccinul celulomicrobian total complex (A.V.C.M.T.C.).
În cei 30 de ani de cercetare privind administrarea AVCMTC în patologia majoritatii specialitatilor medicale, a reusit sa redescopere limbajul sacru al trupului, cu care viata s-a aparat de la aparitia ei pe pamânt si care, împreuna cu o conduita spirituala bazata pe poruncile lui Hristos, vor duce societatea româna la stadiul sanatatii depline.
Pentru a întelege mai bine rezultatele terapiei, vom pleca de la unul din numeroasele exemple privind vindecarea, din istoria biblica a Vechiului Testament: atunci când poporul Israelit a grait împotriva lui Dumnezeu si a lui Moise. La acel timp, Domnul a trimis asupra poporului serpi veninosi, care îi muscau, murind multime de popor din fiii lui Israel. Îndurerat, poporul a venit la Moise si i-a zis: “Am gresit graind împotriva Domnului si împotriva ta; roaga-te Domnului, ca sa departeze serpii de la noi”. Si s-a rugat Moise Domnului pentru popor.
Iar Domnul a zis catre Moise: “Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stâlp; si de va musca sarpele pe vreun om, tot cel muscat care se va uita la el, va trai”.
Si a facut Moise un sarpe de arama si l-a pus pe un stâlp, si când un sarpe musca pe vreun om, acesta privea la sarpele de arama si traia.
Vindecarea minunata, dupa tâlcuirea data de Sfintii Parinti, survine:
Ř în urma ascultarii poporului Israelit de proorocul Moise;
Ř prin pocainta facuta de popor fata de Dumnezeu;
Ř cu puterea sarpelui de arama atârnat pe stâlp de catre Moise, ce era o închipuire a lemnului Sfintei Cruci, prin care a fost biruit diavolul prin jertfa Mântuitorului.
Pentru medicina, acest episod biblic da o rezolvare controversei din imunologie când 2 + 2 poate da 3 sau 5. Exemplul amintit este relevant pentru ca, în prima etapa a neascultarii poporului de legea Dumnezeiasca, 2 + 2 = 3, ceea ce ne face sa întelegem ca sistemul imunoformator al celor muscati nu putea face fata agresiunii veninului, iar când poporul a intrat din nou sub ascultarea poruncilor divine, 2 + 2 = 5. În acest caz fericit, se observa clar ca sistemul imunitar a fost întarit miraculos de energiile harice necreate ale Duhului Sfânt ce izvorasc din Sfânta Treime.
De asemenea, invazia serpilor, aparuta ca din senin, este asemanatoare epidemiilor devastatoare care au venit asupra popoarelor, toate fiind scoase din visteriile lui Dumnezeu pentru necredinta zidirii sale.
Revenind la problema autoimunizarii, taina vindecarii de atunci se repeta parca si acum în cazurile celor care au reusit sa-si regaseasca sanatatea prin autovaccinul celulomicrobian total complex (AVCMTC).
Serpii amintiti în episodul biblic sunt acum microbii bolnavului reprezentati de virusuri, bacterii, micete, protozoare, paraziti, toxine, antigene, celule patologice.
În esenta, ei sunt colectati din toate cavitatile organismului, înglobati într-o suspensie de 5 gr.% inactiva 4 zile la rând, la 100°C, dupa metoda Tindall modificata sau/si ultrasonare si administrata pe gura 0,15 cc/Kg. corp fractionata, dupa procedeul Besredka sau/si prin grataj pe piele.
Sistemul imunitar al bolnavului are acum posibilitatea ca pe acesti microbi înglobati în AVCMTC sa-i decodifice, sa-i studieze mai usor si sa-si creeze arma specifica, cu care sa fie în masura sa-i neutralizeze si sa-i distruga. (vezi anexa 3)
AVCMTC are 2 indicatii:
1. Profilactica:
Ř Prin îndepartarea agresorilor microbiologici latenti slab patogeni, organismul devenind mai rezistent la îmbolnaviri;
Ř Ridica stacheta imunitatii prenatale la femeile însarcinate, rezultând copii normali si foarte sanatosi.
2. Terapeutica, prin care se obtin:
Ř vindecarea clinica - disparitia simptomelor de boala;
Ř vindecarea paraclinica - analizele de laborator revin la parametri normali;
Ř vindecarea microbiologica - se înlatura agresorii microbieni;
Ř vindecarea imunologica - se înlatura recidivele, imunitatea se instaleaza în ani de zile;
Ř vindecarea psihica - corolarul celor 4 vindecari anterioare, psihicul revenind la normal (înlaturarea starilor agresive si a starilor de indolenta).
Aceste vaccinari, active sau artificiale, amplifica imunitatea organismului prin producerea de anticorpi; este strict imunologica specifica, spre deosebire de imunitatea paraimunologica, obtinuta dupa administrarea de medicamente sau procedee fizico-chimice, când nu se produc anticorpi, ci numai debarasarea de agresori, imunitatea revenind la potenta normala anterioara, neamplificata, sau în cel mai bun caz la o imunitate nespecifica.
În decursul celor 30 de ani de la administrarea AVCMTC, rezultatele au fost excelente, atunci când sistemul imunoformator nu era epuizat, iar agresorii fizico-chimici au fost îndepartati.
Rapiditatea cu care vindecarea se produce în cele 5 cazuri descrise, de la câteva saptamâni la câtiva ani, a depins de vârsta (copiii s-au vindecat repede), de vechimea bolii (din cauza sclerozei, tesuturile infectate sunt prost irigate).
Daca agresorii fizico-chimici nu sunt îndepartati, vindecarea este precara, chiar nula, caci AVCMTC nu este un scut care sa apere organismul de patimi.
Este obligatoriu ca tratamentul cu AVCMTC sa fie însotit de vitamine (A+D2, A forte si E forte), regim alimentar (fara alcool, tutun, exces de zahar si grasimi), viata igienica.
Regulile de igiena alimentara si comportamentala, pe care le impune aceasta metoda de tratament, se conjuga foarte bine cu regulile pe care le-a instituit Sfânta Biserica pentru restabilirea sanatatii sufletesti si trupesti.
Mentionam, de asemenea, ca este lipsit de nocivitate si va putea fi la îndemâna oricarui bolnav care va pasi pragul lacaselor de sanatate manastiresti (bolnite), spitalicesti si satesti din cadrul Episcopiei Argesului.
Începutul acestei colaborari a imunoterapiei cu terapiile spirituale savârsite în cadrul asezarilor monahale, a fost initiata, urmând sa fie materializata în cadrul bolnitelor manastiresti Brazi-Panciu (Vrancea) si Valeni-Arges (comuna Suici), din initiativa Prea Sfintitului CALINIC - Episcop de Arges si Muscel.
Acest efort conjugat al Sfintei Biserici cu stiinta medicala va duce la întarirea constiintei omului, venind în sprijinul atât al vietii spirituale, cât si al medicinei în general.
Cunoscând acum clar legatura tainica a sistemului imunitar cu trupul si sufletul uman, putem considera metoda de tratament a autoimunizarii ca o binecuvântare dumnezeiasca, care se adauga si ea mijloacelor prin care Dumnezeu, alaturi de celelalte tehnici ale medicinei, poate sa aduca în lume vindecarea trupului de foarte multe boli. Din punct de vedere financiar, poate sa fie la îndemâna populatiei nevoiase.
Cert este ca oamenii, învatând sa-i asculte pe medici, învata sa-L asculte si pe Dumnezeu, capatând deprinderea ascultarii, iar medicii, la rândul lor, trebuie sa asculte si sa afle ca daca nu toate bolile pot fi vindecate de medicina, stiinta, cunoastere, întelepciune sau tehnica, le vindeca credinta fierbinte si desavârsita în Dumnezeu. Sa asculte si sa creada ca : ”cele ce la oameni sunt cu neputinta, la Dumnezeu sunt cu putinta” si, unde voieste Dumnezeu, se biruieste rânduiala firii.
METODICA PREPARARII SI ADMINISTRARII AUTOVACCINULUI ANTIGRIPAL
Marile epidemii devastatoare, datorita vaccinarilor si antibioticelor, au fost eradicate.
Se pare ca epidemia de gripa ramâne cel mai greu de stapânit, din cauza ca agentul patogen, virusul gripal, îsi schimba antigenitatea de la epidemie la epidemie si de la an la an.
Astfel, Stockvaccinul standard este preparat cu virusul din epidemia anterioara, obtinându-se imunitate de specie, care are o eficienta redusa, asa cum s-a observat de-a lungul anilor.
Prepararea unui vaccin cu virusul din epidemie ar fi ideala, caci s-ar obtine o imunitate specifica de suse (tulpina) cu eficienta maxima. Dar cele 30 de zile, necesare izolarii, prepararii si obtinerii imunitatii dupa injectare, fac ca profilaxia sa devina inoperanta, datorita aparitiei explozive si de scurta durata (2-3 luni) a epidemiei.
Epidemia de gripa, cu exacerbarea patogenitatii virusului, este foarte periculoasa pentru bolnavii cronici, cu sistemul imunitar epuizat, caci microbii “oportunisti” devin agresori foarte patogeni, conducând chiar la decese, mai ales prin bronhopneumoniile în care antibioticele sunt ineficiente uneori.
Odata îmbolnavirea produsa, se va prepara si administra autovaccinul celulomicrobian total rapid.
În cazul gripei, autovaccinul antigripal se prepara dupa 50-60 minute de la aparitia simptomelor de boala. Acestea sunt: iritarea mucoaselor si a cavitatii naso-faringo-bronsice, secretii apoase sau mucopurulente, dureri de muschi, tuse, febra, prinderea ganglionilor, frisoane.
Preparare: se începe cu gargara si spalatura bucala, folosind o priza de apa de 250 ml, pâna se obtine o solutie opaca. Daca secretiile sunt consistente, se bat cu furculita. Apa plimbata energic prin gura si gât se strânge treptat într-un borcan si se fierbe la 100 grade în “bain-marie” timp de 2 ore într-o sticla de 250 cmc.
În timp ce apa fierbe, se face o baie fierbinte la picioare aproximativ 30', pâna când acestea se înrosesc. Se trag în picioare ciorapi grosi de lâna si ne asezam repede în pat la caldura pentru transpiratie. E un lucru dovedit ca masarea faringelui prin gargara si caldura la picioare stimuleaza sistemul imunoformator asa dupa cum au aratat într-un experiment publicat la Paris de prof. dr. Suteu I., dr. Giurgiu T., dr. Ionescu P. si dr. Safta T.
Apoi se începe administrarea autovaccinului: câte o lingura sub limba, la fiecare ora. Administrarea va continua 24 de ore, chiar si dupa disparitia simptomelor de boala.
Este bine ca administrarea vaccinului sa fie însotita de vitamine (A+D2 buvabile, A forte si E forte). Daca autovaccinul se prepara dupa 50-60 minute de la aparitia simptomelor, acestea trebuie sa dispara în 5-6 ore. Daca el se face dupa 48 ore de la declansarea bolii, vindecarea are loc dupa 6-7 zile. Dar, daca dupa procedurile amintite (gargara, baie la picioare), nu cedeaza cât de cât, înseamna ca situatia e mai grava: în gât se poate afla un streptococ hemolitic si atunci e nevoie de prezenta medicului si de administrarea de antibiotice.
În general, sistemul imunitar reactioneaza eficient si cu promptitudine, pentru ca germenii morti din autovaccinul rapid sunt segmentati si asimilati mai repede decât germenii vii, care ramân în cavitatea bucala mai multa vreme si întârzie fabricarea anticorpilor.
Germenii morti din autovaccinul rapid ajunsi în aceasta stare atenuata datorita fierberii la 100°, prin antigenele pe care le contin, introduse din nou în organism, prin sistemul imunoformator, declanseaza producerea substantei numita anticorp, replica identica a antigenelor.
Cuplarea antigenelor cu anticorpii neutralizeaza agresiunea, iar când anticorpii sunt foarte multi, imunitatea devine puternica, înlaturând recidivele.
Fata de vaccinurile Stock standard, ce se gasesc prin farmacii, ce produc imunitate specifica de specie, cu eficienta redusa, autovaccinul rapid produce imunitate specifica de tulpina (susa) cu maxima eficienta, datorita faptului ca organismul intra în contact rapid cu propriii lui germeni, fabricând, cum de altfel am amintit mai înainte, anticorpi specifici de tulpina (susa).(vezi anexa 3)
Acest tratament simplu si foarte actual, ce si-l pot prepara oamenii acasa, îl propune doctorita Judith Ardeleanu spre administrare la toata populatia sanatoasa, odata cu aparitia epidemiei, câte 5 linguri pe zi, 10 zile, datorita eficientei deja constatata la multe persoane ce si l-au administrat preventiv.
C. IMUNOTERAPIA SUFLETEASCA
Încercând sa privim din nou cu ochi duhovnicesti acelasi episod biblic al Vechiului Testament, putem constata urmatoarele aspecte:
¨ iesirea de sub ascultarea legii de vietuire morala, data de Dumnezeu prin gura lui Moise, a dus la aparitia serpilor veninosi care, prin muscaturile lor, provocau moartea;
¨ serpii simbolizeaza lucrarea diavolului, care vine asupra omului sub forma patimilor în toata varietatea lor, atunci când acesta este lipsit de haina protectoare a proniei ceresti;
¨ moartea trupului a fost învinsa atunci când cei în cauza au facut ascultare de cuvântul lui Dumnezeu.
Revenind în contemporaneitate, putem constata cu amaraciune ca, la baza aparitiei bolilor fara leac si a mortii înainte de vreme, stau tot aceleasi cauze:
Ř iesirea de sub ascultarea Bisericii si a slujitorilor sai;
Ř necredinta în Dumnezeu si indiferenta religioasa;
Ř mândria si desfrânarea cu toate fiicele ei.
Ne aflam în momentul când ne pecetluim voit cu lucrarea diavolului, dezbracându-ne de haina protectoare a botezului, refuzând sa lasam sa intre în noi lucrarile sfintitoare ale Tainelor Dumnezeiesti.
Pagubit de absenta îndelungata a energiilor harice necreate, sistemului imunitar îi scad fortele de aparare si, în anumite momente critice ale vietii, nu mai poate tine sub control agresivitatea microbiana, ducând la aparitia bolilor. În consecinta, putem afirma cu siguranta ca omul este creatorul bolilor sale sufletesti si trupesti, prin însusirea starilor de pacatosenie, care au dus la îndepartarea Harului Dumnezeiesc.
Singura solutie de iesire din acest impas al mortii sufletesti si trupesti ramâne numai acceptarea cu credinta puternica a mijloacelor de imunizare sufleteasca pe care ni le pune la dispozitie Biserica lui Hristos. Acestea sunt:
Ř respectarea poruncilor;
Ř respectarea Legii Botezului si împlinirea Tainelor lui Hristos;
Ř cunoasterea si respectarea Legii Harului în care am fost binecuvântati sa vietuim. Toate acestea la rândul lor, odata cu sfintirea zidirii umane, sporesc imunitatea organismului prin activarea centrilor mintali, endocrin si imunoformatori.
Dobândind libertatea fata de patimi, vom îndrepta partile pasionale de la cele rele spre cele bune, spre cele dumnezeiesti care sunt izvor de sanatate si bucurie sfânta.
Sanatatea si bucuria dumnezeiasca dobândita în suflet, prin harul dumnezeiesc, se va da si trupului ca o arvuna a viitoarei lui nestricaciuni.
“Domnul este ajutorul si aparatorul meu; în El a nadajduit inima mea si mi-a ajutat.
Si a înflorit trupul meu si de bunavoia mea Îl voi lauda pe El”. (Ps. 27, 9-10)
ASPECTE PRIVIND ISPITA SI SUFERINTA ÎN VIATA CRESTINA
a. Aspecte privind ispita
Toate pacatele si faradelegile din lume rezulta din sapte pacate de moarte: mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia si lenea. Cu acestea ne dau razboi trei vrajmasi mari: trupul, lumea si diavolul.
Trupul ne îndeamna, ne sileste si ne trage aruncându-ne în curvie, lacomia pântecelui si în lene.
Lumea ne trage spre iubirea de argint si pofta nesaturata a lucrurilor celor pamântesti.
Diavolul ne împinge la mândrie, la mânie si la zavistie.
Omul a fost lasat de Dumnezeu sa fie ispitit de diavol si de slugile lui, oamenii cei rai (Iacob 1, 13), “spre încercarea dragostei fata de Dumnezeu” (Deuteronom 8, 2); spre încercarea supunerii noastre (Deuteronom 8, 2); spre încercarea nedoririi de câstig (Iov 1, 9, 12). De fapt, ispitele corespund întotdeauna slabiciunii firii omenesti. Celor mai tari în credinta, le rânduieste Dumnezeu ispite mai grele, ca sa sporeasca în sfintenie si sa se învredniceasca de cununi mai mari. Iar celor mai slabi în credinta si rabdare, le rânduieste pronia divina ispite usoare, ca sa le poata birui si sa nu deznadajduiasca.
Iata ce spune proorocul David în acest sens: “Nu va lasa Domnul toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor pâna la sfârsit, ca sa nu-si tinda dreptii spre faradelegi mâinile lor”. (Psalmi 124, 3)
Crestinul este ispitit de diavol din opt parti, dupa marturia Sfântului Meletie Marturisitorul, si anume:
1. De sus ne ispitim când ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pâna la epuizare, osteneala peste masura trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune, la care abia ajung cei desavârsiti.
2. De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta în lupta cea duhovniceasca.
3. Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgârcenie, mânie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti.
4. Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mândria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osândirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înalta, hula, îndoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria si altele.
5. Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca în griji, în banuieli asupra altora si în osteneli trupesti peste puteri pentru “ziua de mâine”, ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija în toata viata. Cei ispititi de aceste gânduri aduna averi pentru batrânete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce mânca si ce bea, îsi avorteaza copiii, spunând ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgârciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.
6. Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor care ne-au stapânit în tinerete, îndemnându-ne sa le facem din nou.
7. Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cu toate patimile care stapânesc inima, precum: mânia, rautatea, pofta, razbunarea, zavistia, mândria si celelalte, cum spune Domnul: “Iar ce iese din gura, iese din inima, si aceasta spurca pe om. Caci din inima ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânarile, marturiile mincinoase, hulele...”(Matei 15, 18-19)
8. Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra în inima prin simtiri auzim pe proorocul Isaia, zicând: “Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre”.
Iata, dar, ca din toate partile satana arunca sagetile asupra noastra, cautând sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga la pierzare.
Diavolul nu ne sileste la pacat, ci doar ne forteaza vointa noastra, atâta patimile si pornirile trupesti si sufletesti ale firii noastre, creeaza ocazii de pacat, aducându-ne aminte mereu de caderile noastre. El asteapta doar ca omul sa slabeasca în vointa si în rugaciune, fapt care-l va determina sa accepte pacatul, facându-l raspunzator de acesta.
De aceea, i s-a rânduit omului înger pazitor ca sa-l ajute, i s-a dat harul Duhului Sfânt ca sa-l întareasca, i s-a rânduit Biserica, spovedanie, adica baie de curatie a pacatelor si duhovnic sa-l dezlege si sa-l sfatuiasca. De aceea, i s-a hotarât omului plata, daca biruieste, sau osânda, daca este biruit.
Cele mai puternice arme cu care biruim toate cursele si ispitele diavolului sunt: rugaciunea staruitoare cu lacrimi, cu post, cu inima înfrânta si smerita, socotindu-ne cei mai pacatosi, considerând ca pentru pacatele si mândria noastra suntem ispititi.
Alte arme în vreme de ispite sunt: rabdarea ispitelor cu barbatie, marturisirea deasa a gândurilor, citirea cartilor sfinte, ocolirea pricinilor de pacat, Sfânta Împartasanie, tacerea, înstrainarea de cele pamântesti si altele.
Dumnezeu a îngaduit diavolului sa ispiteasca pe om, ca sa-l faca mai tare în credinta, ca omul sa-si puna toata nadejdea mântuirii numai în Dumnezeu, iar nu în puterile sale, pentru ca omul credincios sa-si agoniseasca mai multa plata de la Dumnezeu.
b. Aspecte privind suferinta
Omul este nascut pentru suferinta (Iov 5, 7). Iar Sfântul Pavel zice ca toata faptura este în suferinta (Romani 8, 21).
Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamânt prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mântuirea sufletului.
Pentru cei rai, care nu voiesc sa se îndrepte, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamânt ramâne ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire catre Dumnezeu si se întorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de îndreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.
Suferinta este rânduita de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca. Numai sa o primim cu multumire, ca din mâna lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David: “Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mângâiat”. (Ps. 22, 5)
Rabdarea în suferinta sporeste în noi prin rugaciune, prin spovedanie deasa si prin Sfânta Împartasanie, prin citirea cartilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos si ale tuturor sfintilor Lui, prin cercetarea celor ce sunt în suferinte mai grele decât ale noastre si prin cugetarea la fericirea vesnica din Rai.
Nu exista alta cale de mântuire decât numai prin cruce, prin suferinta, prin rabdare si jertfa, precum spune Mântuitorul: “Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui”. (Matei 24, 13)
Reamintim ca Biserica a rânduit diferite rugaciuni pentru alinarea si vindecarea suferintei. Cea mai importanta rugaciune si slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu, precum si diferite molitfe pentru dobândirea sanatatii.
Datoria crestinilor, fata de cei în suferinta, este ca sa-i ajute dupa putere, atât prin mijloace materiale, cât si prin mijloace spirituale: rugaciune pentru cei bolnavi, îmbarbatare prin cuvinte duhovnicesti, compatimire, mângâiere etc., asa cum ne învata Sfântul Apostol Pavel, care zice:
“Bucurati-va cu cei ce se bucura si plângeti cu cei ce plâng”. (Romani 12, 15)
Marele Atanasie întreaba pe Sfântul Nifon înainte de a pleca la Domnul:
“- Parinte, are omul oarecare folos din boala sau nu ? Sfântul a raspuns:
- Precum se curata aurul de rugina arzându-se în foc, asa si omul bolnav se curateste de pacatele sale”. (V. Sf. 23 a XII-a pg. 1203)
IV. ASPECTE PRIVIND TERAPEUTICA BOLILOR MINTALE
Ne straduim, în continuare, sa oferim bunilor crestini câteva aspecte legate de una din cele mai grele patimiri - boala mintala.
Sfintii Parinti au analizat bolile mintale, luând în calcul cele trei dimensiuni ale fiintei omenesti: trupeasca, psihica si spirituala. De aceea, fenomenul nebuniei n-au uitat niciodata sa-l înfatiseze în functie de relatia cu Dumnezeu si în raport cu devenirea fiintei umane.
Din acest punct de vedere, suferintele de acest tip se categorisesc în:
A. boli mintale de origine somatica (trupeasca);
B. boli mintale de origine demonica;
C. boli mintale de origine spirituala.
Grija Sfintilor Parinti, cum ar fi de exemplu Sfântul Teodosie, de a-i face pe bolnavii mintali sa participe activ la vindecarea lor, dovedeste respectul care le este aratat, încrederea care li se acorda, refuzul de a-i considera drept simpli pacienti, total supusi puterii terapeutului sau dependenti de rezultatele unei terapeutici externe.
A. Nebunia de origine somatica (trupeasca)
În general, are origini fiziologice, ducând la alterarea naturii umane. Cauzele pot fi: alcoolul, drogurile, anumite substante toxice, febra puternica, suprasolicitarile sau leziuni provocate de traumatisme care pot sa atace facultatile mintale. În cazul unor asemenea boli, care au ca efect degradarea sau chiar anularea facultatilor psihice, eliminarea cauzelor fizice înlatura si tulburarile psihice. Tratamentul medical va avea misiunea de a readuce trupul la starea lui normala, de a-i reda ordinea naturii lui, astfel încât sa-i permita sufletului, ramas intact în esenta lui, sa se exprime din nou normal prin intermediul sau.
Tratamentul sufletesc va fi dat de parintele duhovnic, în functie de neputinta fiecaruia, la Sfânta Taina a Spovedaniei.
B. Nebunia de origine demonica
Desi rolul activitatii demonice este, în zilele noastre, daca nu ignorat, macar subestimat de multi oameni, inclusiv din rândul crestinilor (în ciuda numeroaselor referiri care se fac despre ei în Sf. Scriptura, texte liturgice, scrieri patristice, lucrari aghiografice), cazurile de boli mintale de origine demonica sunt din ce în ce mai frecvente.
Aceasta boala nu poate fi redusa doar la o cauza mecanica, pur fiziologica. Ea se datoreaza instalarii duhurilor rele, atunci când omul nu mai este protejat de puterea Duhului Sfânt. Cel mai adesea apar astfel de tulburari în urma unei neglijente spirituale.
Daca crestinul îsi întoarce o clipa fata de la harul care constituie un fel de zid de aparare împrejurul sufletului sau, el devine vulnerabil puterii lui Satan, care, profitând de slabiciune, poate sa se introduca în citadela sufletului si sa semene acolo tulburare, care se poate manifesta în moduri si grade diferite.
Anumiti bolnavi mintali evoca în relatarile lor prezenta în ei, macar în anumite momente, a unei forte straine care-i împinge, împotriva propriei vointe, la anumite gânduri, cuvinte, actiuni, iar unii dintre ei prezinta ca pe o entitate demonica aceasta forta care le dicteaza, fata de ei însisi sau de ceilalti, comportari foarte clar negative, care pot sa mearga pâna la crima sau la sinucidere.
Daca omul si-a întors vointa de la lucrarea voii lui Dumnezeu, nu mai e nevoie ca demonii sa recurga la medierea trupului ca sa tulbure sufletul; ei pot patrunde direct acolo, pentru ca harul nu mai locuieste sufletul, si pot sa ajunga pâna la a-l poseda.
Sfântul Diadoh al Foticeei scria: “Jalea care apare atunci când Dumnezeu se departeaza, da pe mâna demonilor ca pe un prizonier sufletul pe care Dumnezeu refuza sa-l stapâneasca”.
Iar Sfântul Ioan Casian precizeaza: “S-a observat, duhurile necurate nu pot intra în cei pe care sunt pe cale sa-i posede decât facându-se stapâne în prealabil pe duhul si pe gândurile lor. Ele încep prin a-i lipsi de teama si de gândul de Dumnezeu si de meditatia duhovniceasca; apoi, atunci când îi vad dezarmati de ajutorul si de protectia divina, ele se precipita ca asupra unei prazi de acum înainte usor de subjugat, pentru a-si stabili acolo salasul lor, ca într-o posesiune care le e abandonata”.
Atunci când ia în posesie un suflet, diavolul se manifesta cu cea mai mare violenta, provocând adesea în el o stare de nebunie, datorita lipsei de ratiune, pentru ca de atunci înainte sa nu-si mai poata reveni.
Posesia si nebunia pe care diavolul o genereaza cel mai adesea îi pot atinge si pe crestinii care au regresat pe calea lor duhovniceasca si s-au îndepartat de Dumnezeu si s-au abandonat patimilor.
De asemenea, calugarii care nu îsi respecta juramântul facut la tunderea în monahism sau care se departeaza de la calea cea dreapta, prin practica aberanta a unei asceze rau-întelese, si care, mai ales, se încred în stradaniile lor, în ei însisi, si nu în Dumnezeu, sunt atinsi de tulburari psihice, prin actiunea lui Satan.
Permanent, trebuie sa avem în inima noastra cuvintele Domnului: “fara Mine nu puteti face nimic”. (Ioan 15, 5)
În general, sa nu uitam ca patimile, atâta vreme cât subzista în om, reprezinta prin ele însele o anumita forma si un anumit grad de posesie demonica. Acest tip de posesie îl priveste, deci, pe orice crestin prin aceea ca aceste patimi continua sa se manifeste într-un grad oarecare, atâta vreme cât el nu lucreaza pentru asemanarea cu Dumnezeu, caci ele reprezinta în el partea din vechiul om care, nefiind înca eliminata de har, ramâne deschisa influentei duhurilor rele si o manifesta. Cu toate acestea, crestinul, prin harul pe care l-a primit la botez, este eliberat de tirania dusmanului si pastreaza întotdeauna putinta de a se opune actiunii diabolice. Când harul revine în suflet, diavolul va fi iarasi expulzat, chiar daca aceasta cere uneori o lunga si grea lupta.
Manifestarea demonica, în moduri si grade diferite, ramâne, în esenta, taina lui Dumnezeu. Alegerea speciala a demonilor apare, totusi, în cazul în care omul se daruieste în mod voluntar si constient puterii Satanei, în cazul în care posesia si nebunia care rezulta din ea au fost induse de practici de vrajitorie sau de magie, ca si, în sfârsit, în cazurile în care se poate vedea în posesie/nebunie o încercare autorizata de Dumnezeu pentru a permite o purificare si un progres spiritual care, la unii, nu s-ar fi putut efectua altfel.
Referitor la aceasta ultima situatie, Sfântul Apostol Pavel ne arata: “Sa dati pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus”. (I Corinteni 5, 5)
În toate cazurile în care omul se daruieste actiunii diabolice, Dumnezeu continua totusi sa-i asigure protectia Sa, marginind în anumite limite întinderea si manifestarea puterii demonilor.
Ei produc un rau secundar în creatie si nu pot distruge faptura lui Dumnezeu în esenta ei. Astfel, nici o forma de nebunie, oricât de grava ar fi, nu poate distruge chipul lui Dumnezeu din om. De-acum, când vedem un om stapânit de demon, pe de o parte sa-l iubim pe Domnul si pe de alta parte sa recunoastem rautatea duhului rau; caci posedatii ne ofera exemplul acestor doua lucruri: bunatatea lui Dumnezeu, care opreste si reprima acest invadator brutal, si perversitatea demonului, a carui unica dorinta este sa-l azvârle pe om în prapastie.
În legatura cu posedatii, pentru a ne mari elanul duhovnicesc, sa retinem ceea ce ne spune Sfântul Ioan Casian: “Trebuie sa credem cu statornicie în doua lucruri: în primul rând, ca nimeni nu e atentat de demoni fara îngaduinta lui Dumnezeu; în al doilea rând, ca tot ce ne vine de la Dumnezeu, chiar daca pe loc ne pare dureros sau sursa de bucurie, ne este trimis de un Parinte foarte iubitor si de cel mai compatimitor medic, spre marele nostru avantaj, având ca ultim sens îndreptarea omului”.
Terapeutica
Terapia, în aceste situatii, este puterea Harului Duhului Sfânt obtinuta prin ascultare, rugaciune, post si folosirea acelor mijloace harice ale Bisericii: semnul Sfintei Cruci, Mirul, Agheasma si toate celelalte care au fost descrise de-a lungul lucrarii. Toate însa vor trebui însotite de viata curata, de dragostea, smerenia, atât a bolnavului împreuna cu întreaga sa familie, cât si a slujitorilor Bisericii ce îngrijesc de aceste suflete. Prezenta unor suflete pure, ea însasi purifica atmosfera de idei, gânduri malefice, microbi ai raului, cauza a bolilor mintale si face pe asemenea bolnavi sa respire aerul binefacator, plin de har. În acest fel se poate realiza o mutatie, astfel încât binele sa fie contagios si nu raul, sanatatea si nu boala.
Familia, pe acesti bolnavi, trebuie sa-i priveasca ca pe o comoara de mare pret, pentru ca daca nu va ceda descurajarii în fata acestor situatii, datorita rabdarii, va deveni mostenitoare a Împaratiei cerurilor, dupa cum frumos ne îndeamna Domnul nostru Iisus Hristos: “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19)
De asemenea, familia trebuie sa asigure, pentru cei posedati/nebuni, conditii materiale de viata care sa le favorizeze vindecarea, locul de odihna si linistea pentru ca sa poata fi protejati de agitatiile vietii curente si sa-si poata organiza viata dupa exigentele situatiei lor particulare. Trebuie, însa, sa se evite desfatarile si placerile, dupa cum ne spune de altfel si Sfântul Ioan Gura de Aur: “Este cu totul imposibil ca acela, care este posedat si care traieste în placeri si desfatari, sa fie vreodata eliberat de demonul care-l poseda. Caci, postul unit cu rugaciunea este remediul cel mai eficace si mai necesar pentru acest fel de boala”.
Dupa sfatul Sfintilor Parinti, posedatii trebuie sa participe pe cât posibil la vindecarea lor, sa-si întoarca vointa de la demoni si sa o îndrepte catre Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, nu acorda vindecarea decât acelora care I-o cer, caci El l-a creat pe om liber, îi respecta în toate împrejurarile vointa si n-ar putea sa actioneze împotriva ei.
Tulburarile nu au valoare în sine, nici nu pot fi prin sine o cauza de progres spiritual, ci prin depasirea pe care o ocazioneaza. Cel mai adesea, aceasta depasire nu este posibila, decât cu conditia ca acela care este atins de ele sa fie ghidat în atitudinea pe care trebuie s-o adopte în privinta lor, pentru a le face sa-i serveasca, spre binele sau.
Sfântul Teodosie îi învata, deci, înainte de toate, pe cei bolnavi sa-si îndure suferintele, sa traiasca cu ele si, stiind ca ele pot servi spre binele lor, daca sunt folosite corect, daca stiu sa le transforme în mijloc ascetic pentru a creste în virtuti, el îi îndeamna chiar sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ele si sa le adopte ca si cum ar fi fost dorite.
Exista cazuri în care cei care sunt atinsi de nebunie, posedati sau bolnavi, au pierdut cunostinta a ceea ce sunt si a ceea ce fac. Este totusi posibil ca acestia sa primeasca eliberarea si vindecarea gratie credintei si rugaciunilor celor care-i înconjoara si-i întovarasesc, ca si prin cele ale omului înzestrat cu putere duhovniceasca, caruia îi sunt încredintati. Iar puterea de interventie a parintilor duhovnici pentru eliberarea celor pe care îl iau în grija este cu atât mai puternica, cu cât credinta celor care cer eliberarea celor posedati e mai ardenta si rugaciunile lor mai frecvente.
Eliberarea/vindecarea presupune o adevarata solidaritate în credinta si în compasiune, toate madularele suferind împreuna cu madularul care sufera (I Corinteni 12, 26), fiecare cerând eliberarea în numele acestuia, cu tot atâta si chiar mai multa putere decât ar putea avea acesta sa ceara, daca ar avea o constiinta clara a starii sale si suficienta vointa pentru ca sa iasa din ea.
Familia sa se straduiasca pentru o unire mai mare, pentru o integrare spirituala înainte de toate, sa se elibereze de patimi si sa vietuiasca virtuos prin împlinirea poruncilor. Hristos raspunde la apelul familiei pe masura credintei acesteia în Atotputernicia Sa. Aceasta presupune o credinta fara fisura a întregii familii, puritatea inimilor, profunda umilinta si o mare compasiune pentru cel care este victima diavolului.
Sfântul Ap. Pavel recomanda tuturor: “Purtati-va sarcinile unii altora”. (Galateni 6, 2)
Ca un om poate fi slobozit prin rugaciunea unuia sau a mai multora ne este clar aratat în Evanghelii, prin pilda slabanogului: nu vazând credinta sa l-a vindecat Hristos, ci pe cea a celor care I-l aduc (Mt. 9, 2; Mc. 2, 5; Lc. 5, 20). Familia, prin solidaritatea si unirea în Duhul Sfânt, face ca rugaciunile ei catre Dumnezeu sa capete o mare putere. Astfel, Hristos zice: “Daca doi dintre voi se vor învoi pe pamânt în privinta unui lucru pe care-l vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este în ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu, în mijlocul lor”. (Mt. 18, 19-20) Astfel, rugaciunea comunitara pentru bolnavi apare ca forma cea mai buna de rugaciune pentru a dobândi harul tamaduitor de la Dumnezeu.
“Rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati”, recomanda Sf. Apostol Iacov. (5, 16)
În acest sens, sugeram familiilor, care se confrunta cu aceste situatii, ca e bine ca acesti bolnavi sa fie dusi la manastiri, pentru ca acolo au cea mai mare sansa de a-si redobândi sanatatea, pentru ca acolo este invocat cu cea mai mare forta harul tamaduitor al lui Dumnezeu, pentru ca acolo se gasesc oameni, în Duh, obisnuiti cu rabdarea, predispusi la compasiune si zelosi în mila, care reusesc sa-i faca pe suferinzi sa participe printr-o simbioza, chiar inconstienta, la calitatile lor. Apropierea de oamenii sfintiti, în manastire, poate si ea sa fie de un mare folos, datorita harului care emana din persoana lor si iradiaza departe în jurul lor si datorita linistii care rezulta la simpla lor vedere sau la simpla lor prezenta, chiar tacuta.
Eliberarea/vindecarea se obtine întotdeauna prin rugaciunea preotului, care reprezinta fundamentul esential si indispensabil pentru ea. De aceea, rugam cititorii sa revada cu atentie informatiile prezentate, legate de intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit.
Prin mijlocirea parintelui duhovnic, vindecarea survine adesea imediat, în mod miraculos, si omul se descopera total eliberat de nebunia/posesia sa, ca si cum n-ar fi fost atins niciodata de ea. Vietile Sfintilor ne dau nenumarate exemple ale acestor eliberari miraculoase.
Uneori, vindecarea nu este imediata; este cazul mai ales atunci când demonul care-l chinuie pe posedat opune o rezistenta speciala. Interventia duhovnicului ia atunci mai mult timp. În toate cazurile, eliberarea nu necesita perioade foarte lungi. Uneori, posedatii/nebunii se vindeca, dar se înbolnavesc din nou dupa aceea, daca sunt lasati sa recada în desfrâul lumii, pentru ca duhurile necurate revin în ei cu putere sporita.
Pentru a conserva folosul vindecarii lor, ei trebuie sa se aseze sub protectia lui Dumnezeu si sa persevereze pe drumul pe care i-au asezat parinti duhovnici. Daca-si vor pastra astfel harul lui Dumnezeu, nu mai este posibil ca demonii sa actioneze asupra lor.
Mai exista, de asemenea, si situatii fericite când un posedat/nebun, prin credinta si rugaciunea sa din momentele de luciditate sau ale familiei, poate obtine eliberarea prin mijlocirea unui sfânt ceresc. În rugaciunile noastre, noi îi chemam pe sfinti sa mijloceasca pentru noi la Dumnezeu, ca unii ce sunt casnicii Sai (Efeseni 11, 19, 20) si astfel le cinstim moastele facatoare de minuni. Sfântul ale carui moaste se afla în biserica respectiva, în piciorul Sfintei Mese sau în Antimis, este prezent permanent prin har, adica prin energiile necreate ale Sfântului Duh. Aceste energii exista în toate locurile sfinte si sfintite. Obârsia acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo unde sunt chemate prin rugaciuni si se pastreaza în Sfintele moaste prin harul divin. Sfintii sunt prezenti în moastele lor, dupa cum sunt prezenti, prin har, si în icoanele care reprezinta chipul lor. Este un mare dar de la Dumnezeu, pentru noi oamenii, de a ne atinge de sfintele moaste, de a trai sa le vedem si sa ne rugam la acele moaste. Pe noi românii ne-a înzestrat Dumnezeu cu multe asemenea Sfinte moaste, care ne pazesc si ne ajuta la orice nevoie. De pilda, în Bucuresti, la catedrala patriarhala, se afla moastele Sf. Dimitrie Basarabov, al carui trup este intact de sapte-opt secole (sec. XII-XIII).
Dupa aceasta scurta incursiune în tainica si fascinanta problematica a vindecarii, nu ne ramâne decât sa învatam sa folosim aceasta putere de vindecare a crestinismului.
Astfel, împlinind toate cu credinta, rugaciune si post, familia si sfintitii slujitori reusesc sa apropie, sa amestece, sa contopeasca psihicul si fizicul bolnavului cu puterea necreata a Duhului Sfânt, realizând armonia si echilibrul, prin conlucrarea energiilor personale cu energiile dumnezeiesti.
Patimasii si posedatii e bine sa nu se apropie pentru o perioada, atât cât îi va sfatui preotul duhovnic, de Sfânta Împartasanie.
Ea trebuie luata atunci când împricinatii sunt într-o stare de suficienta constienta, având consideratia ca Sfânta Împartasanie este un scop si nu un mijloc. De asemenea, li se recomanda celor în cauza sa participe numai la prima parte a Sfintei Liturghii, adica “sa asculte potrivit prescriptiilor preasfintei ierarhii, psalmodierea si dumnezeiasca comemorare a Sfintelor Scripturi” (Dionisie Areopagitul). Ascultarea Sfintelor Scripturi, posedatii sunt obligati s-o faca, pentru ca e destinata sa le favorizeze schimbarea si sa-i faca sa regaseasca bunurile esentiale de la care s-au întors. În rest, excluzând partea a doua a Sfintei Liturghii, pot participa la toate slujbele ce se oficiaza în Biserica.
Un alt aspect pe care dorim sa-l amintim este ca “Evanghelia ne încredinteaza ca acela care-si va numi fratele nebun nu va scapa de flacarile iadului”. Este un pacat grav sa-l socotesti nebun pe un om, pentru ca asta înseamna sa-l reduci la o aparenta exterioara sau chiar la o realitate interioara care nu constituie fiinta sa fundamentala; înseamna sa-l reduci la un aspect al lui care nu e esential; înseamna sa nu vezi ca el este în realitate altcineva; înseamna sa-i negi adevarata personalitate si sa uiti ca el are, înainte de toate, chipul lui Dumnezeu si e chemat sa fie fiu al lui Dumnezeu.
E bine sa nu uitam ca fiecare din noi este un unicat în univers, iar diavolul si-a creat o strategie a sa pentru a lupta împotriva fiecareia dintre persoanele umane.
Omul va putea birui aceste tulburari ale vietii numai în Biserica lui Hristos. “Îmbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta împotriva uneltirilor diavolului”. (Efeseni 6, 11) “Faceti poruncile Mele si toate hotarârile Mele; faceti si paziti toate acestea si veti locui linistiti pe pamânt”. (Leviticul 25, 18)
C. Nebunia de origine spirituala
Dupa învatatura Sfintilor Parinti, cauzele nebuniei de origine spirituala sunt atribuite modului gresit al oamenilor de exercitare a facultatilor psihice umane, pervertirii si degradarii cunoasterii, prin pacat.
“Viata vesnica aceasta este: sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. (Ioan 17, 3)
Aceasta boala consta fundamental în ignorarea lui Dumnezeu. Adam, spune Sf. Maxim, a ajuns bolnav din si prin ignorarea propriei sale cauze, origini. De aici întelegem ca a te separa de cauza ta, a fi taiat de la radacina, înseamna a nu te cunoaste pe tine, a te vesteji si altera ca o planta smulsa din solul ei fertil, lipsindu-te de gândirea lui Dumnezeu. Aici se afla deci radacina întregii suferinte si bolii omenesti.
Sf. Marcu Ascetul ne arata ca: “trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, ignoranta si lenea”, deci: uitarea lui Dumnezeu, ignorarea Lui si lenea duhovniceasca de a-L cauta. De aici rezulta boala si suferinta, ignorarea însasi a faptului ca suntem bolnavi.
Daca sanatatea trupeasca o simtim atunci când toate organele noastre (creier, inima, ficat etc.) functioneaza potrivit menirii lor si în unitate, logic ar fi ca si sanatatea sufleteasca, mintala sa o simtim când facultatile fundamentale ale sufletului (inteligenta, afectivitatea, vointa) sunt îndreptate, firesc, spre Dumnezeu si spre lume, când virtutile morale (întelepciunea, dreptatea, barbatia, stapânirea de sine, înfrânarea) îsi împlinesc chemarea lor dupa voia si poruncile lui Dumnezeu, când virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea) sunt vii în Hristos Iisus, zidindu-ne dupa chipul si asemanarea Lui, sub acoperamântul smereniei. Iata deci parametrii sufletesti ce ne pot reda sentimentul normalitatii, sanatatii vietii si inimii, sanatatea sufletului nostru.
Contrariul, starea de boala, se manifesta înainte de toate în orgoliu, prin hipertrofia eului (supravalorizare), megalomania pâna la psihoza paranoica, nevroza isterica, narcisismul, anxietatea, agresivitatea, astenia pâna la acedie, simptomul depresiv, frica, melancolia.
De exemplu, cea mai mare parte a nevrozelor îsi gasesc, în mod vadit, o corespondenta în patima trufiei, asa cum o descriu Sfintii Parinti.
“Narcisismul” poate sa corespunda în aceeasi masura acestei patimi, dar legându-se înca si mai strâns de patima originala a “filaftiei” (iubirea pasionata de sine), care are ca obiect principal trupul.
Anxietatea si angoasa, prezente în cea mai mare parte a psihozelor si în toate nevrozele, pot fi raportate cu usurinta la suferintele fricii si tristetii, asa cum le concepe ascetica crestina rasariteana.
Agresivitatea, care se gaseste si ea în cele mai multe nevroze si în anumite psihoze, poate fi legata de suferinta “furiei”, în sensul larg pe care îl dau Sfintii Parinti.
Concluzia care se desprinde din aceste exemple este ca dezordinile spirituale se traduc inevitabil în suflet si trup prin tulburari patologice, ce tin de cele mai multe ori de ceea ce se numeste în mod curent “suferinta de a trai”.
În continuare, ne vom limita analiza doar asupra suferintelor de acedie si tristete, ale caror legaturi cu diversele forme de depresie sunt evidente si n-au întârziat, în ultimii ani, sa atraga atentia anumitor psihiatri, care s-au aratat foarte sensibili la finetea, la profunzimea si valoarea analizelor patristice.
Tristetea apare ca o stare de spirit alcatuita din descurajare, astenie, apasare si durere psihica, demoralizare, suferinta cumplita, îngreunare, depresie, însotite cel mai adesea, de anxietate sau chiar angoasa.
Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar e întotdeauna alcatuita dintr-o reactie patologica a capacitatii irascibile sau a capacitatii de dorinta a sufletului si se gaseste, deci, legata esential de senzualitate sau de furie.
1. Cauze
a) frustrarea în dorinte
Sf. Evagrie remarca: “tristetea e alcatuita din nesatisfacerea unei dorinte trupesti”, iar “cel care iubeste lumea va fi de multe ori întristat”. În vreme ce “o dorinta e legata de orice patima”, fiecare patima e constant susceptibila sa produca tristete. De aceea, Sfântul Maxim afirma ca tristetea “este încheierea placerii simturilor”. Tristetea releva un atasament de bunurile sensibile ale celui pe care-l afecteaza, de valorile acestei lumi.
Sfânta Dorotheea din Gaza spune: “Cine nu dispretuieste toate bunurile materiale ... nu poate ... sa se elibereze de tristete.”Tristetea mai poate fi generata de invidia pentru vreun bun material sau moral posedat de un semen.
Ea poate avea, de asemenea, drept cauza o deceptie în aspiratia dupa onoruri si pare, deci, legata în mod necesar de cenodoxie (sau slava desarta).
b) mânia
“Tristetea, arata Sf. Evagrie, provine din gândurile de mânie”, iar “mânia este o dorinta de razbunare si razbunarea nesatisfacuta produce tristetea”.
Sfântul Maxim spune, în acelasi sens: “Tristetea si ranchiuna merg mâna-n mâna. Daca, deci, sufletul care încearca tristete atunci când îsi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca îi poarta ranchiuna”.
Tristetea mai rezulta adesea din sentimentul ca mânia a fost excesiva sau disproportionata în raport cu ceea ce a motivat-o sau, dimpotriva, ca ea n-a fost suficienta, prin aceea ca n-a manifestat cu destula forta ceea ce se simtea sau n-a provocat celui sau celor carora li se adresa reactia scontata.
Tristetea poate fi produsa si de o ofensa sau de ceva ce subiectul considera ca atare.
În aproape toate aceste cazuri, aceasta patima releva un atasament fata de sine si se afla legata de vanitate si de orgoliu, ca de altfel mânia care-i urmeaza.
Ranchiuna, careia i se alatura adesea tristetea, reprezinta, de altfel, resentimentul orgoliului ranit, iar mânia, sursa a aceleiasi patimi, exprima frecvent o vointa de reafirmare, de înaltare, de reconvingere a eului fata de sine si de semeni.
c) Mai poate exista, în unele situatii, si o tristete fara motive, despre care Sfântul Ioan Casian noteaza ca “provine dintr-o anxietate sau dintr-o disperare fara motiv”.
d) Actiunea demonica joaca si ea un rol important în nasterea, dezvoltarea si perpetuarea tuturor formelor de tristete. “Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi si amestecate cu tristete”, noteaza Sfântul Varsanufie. Demonii îsi fac jocul lor pentru ca gasesc în suflet un teren favorabil si beneficiaza de o anumita participare (mai mult sau mai putin constienta) din partea vointei omului. Adesea, tristetea preexista interventiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decât sa profite de situatie pentru a creste patima.
Patima tristetii poate lua forma extrema a disperarii. Diavolul joaca un rol deosebit de important în nasterea disperarii si poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stari, consecinte catastrofale. În aceasta stare, omul îsi pierde speranta în Dumnezeu si, prin urmare, se rupe de El, sortindu-se mortii spirituale. “Întristarea lumii aduce moarte”, ne învata Sfântul Apostol Pavel. (II Corinteni 7,10)
Moartea spirituala duce mai departe la împietrirea inimii, stare la care Sfântul Apostol Pavel constata: “Din pricina împietririi inimii lor, acestia petrec în nesimtire si s-au dedat pe sine desfrânarii, savârsind cu nesat toate faptele necuratiei”. (Efeseni 4, 19)
Sursa de moarte spirituala, disperarea poate, de asemenea, sa îndemne omul la a-si darui mortii trupul, datorita imprimarii în sufletul sau a ideii de sinucidere si a incitarii lui în a o pune în practica.
Dorim sa mai notam ca unul din efectele specifice ale tristetii este acela de a îngreuna sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga fiinta omeneasca, o stare de astenie si de slabiciune, îl face nevolnic si-i paralizeaza activitatea. Acest ultim efect se dovedeste deosebit de grav în plan spiritual, unde îl priveaza pe om de orice dinamism, îi contracareaza eforturile ascetice, pustieste rugaciunea, în special atunci când ea urmeaza unei greseli. Asadar, din toate aceste motive, e considerata de Sfintii Parinti drept o boala a sufletului, a carei gravitate e mare, iar efectele puternice.
“Mare e împaratia tristetii, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, e boala a spiritului care cere multa putere pentru a-i rezista cu curaj si pentru a respinge ce are ea mai rau”.
Terapeutica tristetii
În primul rând, cel în cauza trebuie ajutat sa înteleaga ca este bolnav si ca e necesara vointa sa pentru a se vindeca, iar în functie de cauzele care genereaza tristetea, terapeutica devine specifica.
a) În cazul frustrarii în dorinte, terapeutica tristetii implica în mod esential renuntarea la dorintele si placerile trupesti, mai precis la desfatarile lumii acesteia trecatoare.
Sfântul Maxim remarca: “Împotriva ... tristetii, dispretuieste ... lucrurile materiale”.
De asemenea, bolnavul trebuie adus la starea de indiferenta în privinta gloriei si a onorurilor pe care le poate primi din partea socialului. “Împotriva tristetii, dispretuieste gloria si obscuritatea” ne îndeamna în aceasta privinta Sfântul Maxim.
b) Am vazut ca mânia poate fi urmata de tristete sau poate sa fie consecinta unei ofense suferite, luând adesea forma ranchiunei.
Indicam:
Ř formarea convingerii celui care se mânie ca el este principalul vinovat de tulburarea sa;
Ř frecventarea (vizitarea) semenului incriminat, ce permite o vindecare mai rapida decât singuratatea;
Ř înfrânarea imaginatiei, ce se poate raspândi asemenea unui venin, ce poate otravi încetul cu încetul sufletul;
Ř sa nu se poarte pica ofensatorilor si sa fie considerati drept binefacatori, drept medici care lucreaza la vindecarea sufletului si sa li se aduca multumire;
Ř sa ne rugam pentru ofensatori si sa ne gândim la ei ca la persoane ce ne procura mari binefaceri, considerându-i medicii pe care ni i-a trimis Domnul, pentru a ne ajuta sa ne cunoastem boala;
Ř în orice împrejurare sa-i iertam pe ofensatori, sa abandonam ranchiuna fata de ei si sa dam dovada de bunavointa si bunatate.
Foarte important este ca starea de tristete, indiferent de cauza ei, sa fie dezvaluita si descrisa în fata parintilor duhovnici, la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei. Ei ne vor putea astfel elibera, prin puterea pe care le-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, de gândurile ce ne-au cuprins; ne pot consola si îndruma corect. Astfel procedând, vom primi cel mai pretios ajutor, de neînlocuit, materializat în leacul consolarii si al vindecarii, pe care va trebui sa-l turnam zilnic pe rana sufletului nostru pâna la vindecare.
Întarind zilnic edificiul vietii sufletesti ce se sprijina pe cei trei piloni ai sai (rugaciunea, citirea din sfintele carti si osteneala trupului), vom putea învinge toate felurile de tristete, reintrând în armonie si echilibru cu Dumnezeu si cu semenii nostri.
2. Acedia
Acedia corespunde unei stari de lenevie, de plictiseala, de dezgust, de aversiune, de oboseala, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lâncezeala, de nepasare, de somnolenta, de apasare a trupului, ca si a sufletului. Aceasta îl face pe om instabil din punct de vedere fizic si psihic. Când e singur, nu mai suporta sa ramâna în locul în care se gaseste: patima îl împinge sa iasa, sa se deplaseze, sa mearga dintr-un loc în altul. În general, el cauta cu orice pret contactul cu semenii.
Acedia poate, de asemenea, sa-l împinga pe om sa scape, mai ales de munca lui, pe care o face lipsita de satisfactie, îndemnându-l sa caute altele. Toate aceste stari, care se leaga de acedie, sunt însotite de neliniste sau de anxietate, care reprezinta, în afara dezgustului, o caracteristica fundamentala a acestei patimi.
E caracteristica pentru cei care se daruiesc vietii spirituale. Demonul acediei cauta sa-i întoarca de la caile Duhului, sa le împiedice în multe feluri activitatile pe care o astfel de viata le implica si, în special, sa distruga regularitatea si constanta disciplinei ascetice, sa întrerupa tacerea si imobilitatea. Crestinul, în aceasta situatie, devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu, înceteaza sa doreasca bunurile viitoare, merge pâna la a dispretui lucrurile duhovnicesti.
Acedia nu-i iarta nici pe cei care traiesc în afara oricarei discipline sau a oricarei activitati duhovnicesti. În acest caz, ia forma unui sentiment adesea obscur si confuz de insatisfactie, de plictiseala fata de ei însisi, de existenta, sau mai sunt afectati de o neliniste fara motiv.
La cei care duc o viata ascetica, atacurile acestui demon, manifestarile acestei patimi, îsi ating maximul de intensitate în preajma amiezii. Sfântul Isaac Sirul remarca faptul ca, la omul dotat cu însusiri duhovnicesti, “acedia vine din neatentia inteligentei”.
Realizând o întunecare generalizata a sufletului, acesta devine incapabil sa înteleaga adevarurile esentiale. Astfel, omul, prin aceasta patima, se afla întors si tinut la distanta de cunoasterea lui Dumnezeu.
Îmbinata cu tristetea, ea o sporeste, si se poate atunci cu usurinta sa se ajunga la disperare. Pe acest climat se poate aseza si spiritul de razbunare, care este sursa a mii de tentatii.
Mai amintim ca, din aceasta patima se pot naste toate celelalte patimi, iar fenomenul psihic al ei contine toate fenomenele bolilor psihice. Sfântul Ioan Scararul noteaza, în consecinta, ca “acedia este, pentru calugar, o moarte care-l strânge din toate partile”.
Astfel, în fata amplorii acestor efecte, Sfintii Parinti afirma ca acedia este cea mai apasatoare, cea mai coplesitoare dintre toate patimile, “cea mai grava dintre cele opt”, ca “nu exista patima mai grea decât ea”. Sfântul Isaac ajunge pâna la a spune ca ea face sufletul “sa încerce iadul”.
Terapeutica acediei
Particularitatea acediei de a naste din ea toate celelalte patimi necesita o terapeutica multiforma. Tratamentul trebuie sa angajeze activ deopotriva atât sufletul cât si trupul.
Indicam:
Ř mai întâi boala sa fie data la lumina si sa fie reperata ca atare ;
Ř bolnavul sa se straduiasca sa nu paraseasca locul în care se gaseste sub nici un pretext ;
Ř când se manifesta tendinta somnolentei nejustificate, se cuvine a rezista toropelii si somnului .
Ř singura întâlnire profitabila sa fie cu preotul duhovnic care, în timpul Tainei Sfintei Spovedanii, îi va da lumina si forta de a se opune patimei si de a-si mentine echilibrul într-un progres îmbucurator. De aceea, se impune savârsirea tainei spovedaniei cât mai des, în functie de gravitatea si frecventa starilor amintite;
Principiul vindecarii de aceasta boala consta în relatia omului cu sine, iar nu a relatiilor sale cu aproapele. De aceea, falsa impresie ca bolnavul ar putea primi ajutor de la ceilalti este în majoritatea cazurilor înselatoare.
Ř bolnavul trebuie sa dea dovada de rabdare si perseverenta , virtutea rabdarii fiind unul din principalele leacuri pentru aceasta patima. “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19);
Ř speranta ; ea apare drept un alt leac, care se adauga rabdarii. Un om “plin de speranta este distrugatorul acediei pe care o respinge înarmat cu aceasta arma” arata Sfântul Ioan Scararul. “Pentru ce esti mâhnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste în Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El; mântuirea fetei mele este Dumnezeul meu”. (Ps. 41, 6);
Ř pocainta, jalea si regretul ; “Fie ca acest tiran sa fie înlantuit de amintirea pacatelor noastre”, da sfat, la rândul sau, Sfântul Ioan Scararul, iar “cel care se supara pe sine nu cunoaste acedia”;
Ř lacrimile ; ele urmeaza pocaintei si jalei spirituale si apar în chip evident drept un remediu înca si mai puternic. “Ostenit-am întru suspinul meu, spala-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu îl voi uda”. (Ps. 6, 7);
Ř amintirea mortii; aceasta practica ascetica fundamentala consta, pentru om, din a-si aminti în permanenta ca este muritor si ca moartea lui poate surveni în orice clipa. Acestei “amintiri a mortii” i se adauga sfatul, formulat adesea de Sfintii Parinti, de “a trai în fiecare zi ca si cum ar fi ultima”, sfat care îl ajuta pe om sa traiasca cum trebuie “rascumparând vremea”, dupa cum spune Apostolul Pavel (Efeseni 5, 16) si sa traiasca astfel fiecare clipa cu maximum de intensitate spirituala, sa evite pacatul, sa puna în practica poruncile divine si sa se lase în grija Domnului. Sfântul Antonie cel Mare arata: “Ca sa nu fim nepasatori, e bine sa meditam asupra cuvântului Apostolului: «Mor în fiecare zi»”. (I Corinteni 15, 31) Într-adevar, daca traim ca si cum ar trebui sa murim în fiecare zi, nu vom pacatui, pentru ca la desteptare ne vom gândi ca nu vom rezista pâna seara si, la fel, când suntem pe punctul sa ne culcam, sa ne gândim ca nu ne vom mai trezi. “Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori. Ca vânt a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste înca locul sau”. (Ps. 102; 15, 16) Toate aceste îndemnuri ne vor ajuta sa învingem demonul acediei, care “arata omului cât de lunga e durata vietii” (Sf. Evagrie), încercând sa-i inspire delasare si dezgust în fata dificultatilor care apar si, mai ales, în fata “ostenelilor ascezei”.
Ř frica de Dumnezeu , constituie si ea un puternic antidot împotriva acestei patimi;
Ř efortul fizic ; este un remediu important prescris de Sfintii Parinti. Osteneala trupului constituie unul din cei trei piloni ai vietii sufletesti, care trebuie întarit în fiecare zi, alaturi de rugaciune si citirea din Sfintele Carti. Tot învataturile patristice ne amintesc ca “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit”, de aceea mai bine ne este “sa muncim degeaba, decât sa stam degeaba”. Eforturile fizice ne topesc gândurile si ne aduna mintea în lucrul mâinilor, ajutându-l pe om sa evite plictiseala, instabilitatea, apatia, somnolenta, care sunt parti constitutive ale patimii acediei si contribuie în acelasi timp la nasterea sau la pastrarea sârguintei, la continuitatea de prezenta, efort si atentie pe care le presupune viata spirituala si pe care acedia cauta sa le rupa. La acelasi efort ne îndeamna si Sfântul Apostol Pavel, adaugând mentiunea: “... Dar va îndemn, fratilor, sa prisositi mai mult! Si sa râvniti ca sa traiti în liniste, sa faceti fiecare cele ale sale si sa lucrati cu mâinile voastre precum v-am dat porunca. Asa încât sa umblati cuviinciosi fata de cei din afara (de Biserica) si sa nu aveti trebuinta de nimeni”. (I Tesaloniceni 4, 11) Acelasi sfat salvator de medic compatimitor, ce ne aduce vindecarea, îl gasim si în urmatorul citat al aceluiasi apostol: “Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, în Domnul Iisus Hristos, ca sa munceasca în liniste si sa-si manânce pâinea lor”. (II Tesaloniceni 3, 12) Tot din acest text apostolic rezulta foarte clar ca cei cuprinsi de aceasta patima vor trebui sa renunte la mijloacele audio-vizuale si ziaristice, ce au pus stapânire, acum, la sfârsit de mileniu pe linistea sufletelor familiilor noastre, mijloace idolesti prin care aceasta groaznica patima sta mascata, agatându-se de ele, tulburându-ne mintea, risipindu-ne timpul, banii, legându-ne comportamentul de bunurile vietii pamântesti. În acelasi timp, suntem manipulati psihic, fara macar sa sesizam, sa ne pecetluim voit cu lucrarea diavolului, sa nu sesizam lucrarea permanenta a lui Dumnezeu din lume, sa nu folosim mijloacele de sfintire pe care ni le ofera Biserica lui Hristos, sa fim delasatori si ignoranti în promptitudinea restabilirii permanente a sanatatii sufletesti si trupesti, cu scopul de a pierde în final fericirea vesnica. Daca Sfântul Apostol Pavel ne-a pus într-o lumina clara valoarea terapeutica a sfaturilor legate de osteneala trupului, Sfântul Ioan Casian ne indica sa retinem si valoarea profilactica a efortului fizic, dându-ne recomandari potrivite celor sanatosi, “pentru ca ei sa poata pastra vesnic sanatatea”.
Ř rugaciunea; mergând mai departe cu remediile prescrise de Sfintii Parinti ne vom îndrepta atentia catre rugaciune, care constituie cel de-al doilea pilon al vietii sufletesti. Omul nu se poate elibera total de aceasta patima decât prin harul lui Dumnezeu, ce va veni asupra sa, atunci când îl cere, prin rugaciune. Fara acest remediu, toate celelalte remedii amintite pâna acum nu au decât un efect slab si partial, însa eficacitatea lor maxima o vor avea în urma rugaciunii particulare si în Biserica, prin care omul primeste ajutorul lui Dumnezeu. Desi acedia îl împinge pe om sa abandoneze rugaciunea si îl împiedica sa recurga la ea, familia sa-l încurajeze pe bolnav, sa se roage pentru el si sa-i îndemne pasii catre parintele duhovnic ca sa împlineasca taina restabilirii sufletesti (spovedania) cât mai des; obtinând astfel încrederea în fortele sale, capata puterea de a nu abandona rugaciunea sau sa o reia daca cumva a abandonat-o. Practica simultana a metaniilor este deosebit de recomandata în cazul acediei, pentru ca ea face sa participe imediat la rugaciune si trupul, pe care patima îl amortise, odata cu sufletul si contribuie la scoaterea omului din letargia lui. Psalmodierea (rostirea psalmilor) apare drept o rugaciune deosebit de eficace împotriva acediei, ca si rugaciunea inimii, dupa cum subliniaza Sfântul Diadoh al Foticeei : ”Vom scapa de aceasta impresie de nepasare si de lipsa de vlaga daca fixam spiritului nostru limite foarte înguste si ne îndreptam privirile pe gândul unic, la Dumnezeu”; într-adevar, numai asa spiritul va reveni repede la vârsta sa si va putea sa se sustraga acestei risipe nesabuite. Se cuvine, de asemenea, sa nu dam uitarii sfaturile primite de la duhovnic si sa cerem binecuvântarea acestuia pentru lucrarea rugaciunii ce dorim sa o împlinim, cu care vom obtine continuitate si calitate în rugaciune.
Ř citirea din Sfintele carti; ultima prescriptie importanta dintre remediile împotriva acediei este citirea din Sfintele carti, ce constituie al treilea pilon al vietii sufletesti. Pentru a ne ridica în fiecare zi si a înalta stacheta cât mai sus, pe acest drum al nesfârsitei perfectiuni, este necesar sa citim în fiecare zi si sa ne însusim strategia prin care oamenii, cu aceeasi suferinta ca a noastra, au reusit sa înfrunte patimile, sa se restabileasca permanent pâna la sfârsitul vietii pamântesti si sa devina mostenitori ai Împaratiei Cerurilor. De aceea, recomandam sa se citeasca zilnic din Proloagele editate pentru fiecare luna, viata si nevointele sfintilor ce se sarbatoresc în fiecare zi si cuvintele de învatatura ce le însotesc.
Aplicarea integrala a remediilor indicate împotriva acediei (lupta împotriva patimei, rezistenta care trebuie opusa acesteia, rabdarea de care sa se dea dovada, speranta ce trebuie sa se manifeste, doliul si lacrimile, amintirea mortii, osteneala trupului, rugaciunea si citirea din Sfintele carti) va avea ca rezultat dobândirea starii de calm (linistea sufleteasca), însotita de o bucurie infinita de viata ce ne va da elanul sa mergem înainte.
Parcurgând cele doua exemple de boli mintale cu origine spirituala, tristetea si acedia, am vazut cu totii, în primul rând, cum planul psihic se integreaza planului spiritual si este tributar acestuia, atât în ceea ce priveste etiologia, cât si terapeutica, iar, în al doilea rând, am vazut cum dimensiunea spirituala debordeaza si transcede dimensiunea psihica.
Bunul Dumnezeu sa ne lumineze mintile si inimile, sa întelegem si sa simtim toate aceste realitati binefacatoare pentru fiecare dintre noi.
V. SCOPUL VIETII CRESTINE
Lumea a fost creata de Dumnezeu, imprimându-i-se un anumit sens, si e condusa de Creator spre împlinirea sensului, concretizat în iubire si ascultare. Ea culmineaza în persoana umana care se misca spre unirea cu Persoana Suprema.
Viata fiecarui om este un dar ce i s-a încredintat, un talant ce trebuie sa fie exploatat pentru folosul omenirii, caci cea mai mare lucrare ce o poate face omul pe pamânt este a se îngriji de sufletul sau si al aproapelui sau.
Fiecaruia dintre noi i s-a dat un oarecare “timp al sau”, scurt dar suficient pentru câstigarea mântuirii si Împaratiei lui Dumnezeu.
Mântuirea noastra, exprimata prin dobândirea fericirii vesnice, nu se obtine numai prin stiinta, ci prin credinta puternica în Dumnezeu, libera de orice sovaiala.
“Anii nostri s-au socotit ca pânza unui paianjen; zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani;
Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, si ce este mai mult decât acestia, osteneala si durere”. (Ps. 89, 10-11)
Episcopul Kallistos Ware, în lucrarea Împaratia launtrica , compara existenta umana cu o carte: viata pamânteasca este doar prefata (introducerea cartii), iar viata viitoare este principalul ei continut. Momentul mortii nu este concluzia cartii, ci începutul primului capitol.
A. SCOPUL VIETII PAMÂNTESTI
În fiecare zi, pentru a trai, trupul nostru are nevoie de hrana si aer. Sufletul nostru însa are nevoie de Domnul si de harul Duhului Sfânt, fara care sufletul moare.
Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psiho-somatica, sa fie inel de legatura între cer si pamânt si sa se înalte cu întreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se împartaseasca de nemurirea Lui.
Sfîntul Serafim de Sarov ne învata ca scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru a putea întelege problematica Duhului Sfânt, vom pleca de la adevarul de temelie al învataturii crestine - dogma Sfintei Treimi. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi ne dezvaluie adevarul ca Dumnezeu este Unul în Fiinta si întreit în persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevarat ce se exprima prin Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga fiinta si toate atributele dumnezeiesti, fara sa fie trei Dumnezei, adica fara împartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau sa contopeasca persoanele dumnezeiesti întreolalta. Sfânta Treime coboara catre lume prin fortele (puterile) divine (harice), care sunt energii necreate ce izvorasc din fiinta necreata a Sfintei Treimi, ca sa înalte lumea la comuniunea vietii vesnice.
Dumnezeu, Creatorul omului, Fiinta suprema, ramâne o taina în fiinta Sa personala, dar se face cunoscut si comunicabil prin energiile Sale necreate harice sfintitoare, ele fiind o manifestare a Fiintei dumnezeiesti. Sfintii Parinti au folosit în exprimarea acestor energii termenii de lucrari dumnezeiesti, lumina dumnezeiasca, spirit sfânt, har divin.
Harul divin se revarsa prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii si sfintirii lor. Fiind unul singur, dupa natura sa, Harul divin se deosebeste pe de-o parte, dupa lucrarile si efectele sale asupra celor ce si le-au însusit, iar pe de alta parte, potrivit cu însusirile si aptitudinile celor ce l-au primit. E bine sa retinem aici ca toate cele sapte Sfinte Taine împartasesc har sfintitor, dar lucrarea acestora are la temelie pe cea începuta prin Taina Botezului. Din colaborarea omului cu harul, rezulta diferite daruri potrivit cu însusirile si capacitatile naturale ale lui. Dupa proorocirile proorocului Isaia (11, 2-3) darurile sunt în numar de sapte: al întelepciunii, al întelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte (evlaviei) si al temerii de Dumnezeu. Acum întelegem clar de ce, în cazul celor bolnavi, este necesar a se dobândi harul vindecarii de la Dumnezeu, care ne va da pretiosul dar - SANATATEA (PUTEREA).
Dumnezeul Scripturii coboara pe firul energiilor necreate în întâmpinarea omului, pentru a-l smulge din indiferenta si ratacirea lui religioasa, pentru a-l înalta spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, în Hristos si Biserica, prin Duhul Sfânt, izvorul nesecat al energiilor necreate. De aceea, Sfântul Ap. Pavel vorbeste mereu despre Dumnezeu care lucreaza totul în toti. (I Cor. 2, 16) Astfel, prin energiile necreate, Dumnezeu este mai întâi trait de credinciosi si apoi cunoscut , fiindca rostul cunoasterii nu este cel de a satisface curiozitatile intelectuale ale mintii umane, ci de a contribui la desavârsirea spirituala si morala a întregului om. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Dumnezeu este Lumina si cei pe care El îi face vrednici de a-L vedea, Îl vad ca lumina: cei care Îl primesc, Îl primesc ca lumina”.
În fiecare lucrare dumnezeiasca venita în lume, avem toate Persoanele Treimice întoarse catre noi. Fiecare lucrare provine din Tatal, se comunica prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest plan al lucrarii dumnezeiesti, Duhul Sfânt vine prin Fiul, dar ramâne în Fiul, ca sa poata astfel înalta lumea catre Tatal. Nu exista lucrare a Tatalui si a Fiului care sa nu se realizeze prin Duhul Sfânt. Acesta fiind capatul întors catre lume a Sfintei Treimi.
De la pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când acesta a fost trimis în lume de Domnul nostru Iisus Hristos, spre a împlini lucrarea de mântuire a neamului omenesc, are loc restabilirea, purificarea, iluminarea, îndumnezeirea naturii umane si a întregii creatii prin aceste energii harice necreate sfintitoare ale Duhului Sfânt.
Coborârea energiilor necreate în adâncul fiintei umane realizeaza asemanarea cu Dumnezeu. Mijloacele prin care omul poate obtine asemanarea cu Dumnezeu sunt: ascultarea, rugaciunea, postul (asceza), multa rabdare, faptele bune si alte fapte virtuoase facute în numele lui Hristos.
Sfântul Simeon Noul Teolog afirma ca Fiul lui Dumnezeu este usa spre Tatal, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide usa si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni în casa Tatalui.
Reluând ideea ca obiectivul omului pe pamânt este dobândirea Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov vrea sa ne spuna ca mereu trebuie ca Duhul Sfânt sa vina tot mai deplin, ca sa ni-L faca tot mai prezent în noi pe Hristos Cel Înviat, ca, numai împartasindu-ne de Duhul Sfânt, putem fi în comuniune cu Hristos. Numai înduhovnicindu-ne neîncetat si umplându-ne tot mai deplin de energiile Duhului Sfânt putem trai pe pamânt viata în Hristos, fiindca viata în Hristos este totuna cu viata în Duhul Sfânt si invers. (revedeti anexa 1)
Taina omului nu se afla în el însusi în mod autonom, ci în Arhetipul, în Modelul Divin. Asa cum adevarul icoanei se afla în persoana zugravita pe ea, tot asa si adevarul omului se afla în Modelul lui - Domnul nostru Iisus Hristos. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însasi natura lui, prin însusi faptul ca este om, spre Cel ce este chipul sau dumnezeiesc: “Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”.
Unirea între om si Dumnezeu se realizeaza în momentul zamislirii, dar se aprofundeaza progresiv în timpul vietii sale pamântesti si se desavârseste la înviere, la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci pacatul va fi absorbit prin Sfintenia divina, iar moartea va fi absorbita de viata eterna. Unirea noastra cu Hristos este o unire în devenire, iar ea va deveni perfecta atunci când limitele existentei terestre vor fi depasite prin înviere.
În Hristos, omul se uneste cu Dumnezeu, cu semenii sai si cu lumea pe care o penetreaza cu spiritul sau uman, umplut de Dumnezeu: “dupa cum Tu, Parinte, esti în Mine si Eu în Tine, sa fie si ei în Noi una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis”. (Ioan 17, 21)
Înainte de a fi îmbracat în haine de piele, omul purta un vesmânt tesut din harul de lumina si slava lui Dumnezeu. Deci hainele primilor oameni erau haine de lumina, nu haine de piele. Opunându-se însa vointei dumnezeiesti, Adam n-a mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui Dumnezeu, pe care îl purta în fiinta sa si, odata cu aceasta, fiinta sa proprie pierdea haina de lumina.
În calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul lui Dumnezeu, în pilda “Fiului risipitor”, ne încurajeaza sa ne straduim a îmbraca din nou aceasta haina noua de lumina. Pe aceasta o putem tese numai prin prezenta interioara a harului Duhului Sfânt în natura noastra umana. Trebuie sa ne grabim sa dobândim aceasta haina cereasca, cu ajutorul faptelor virtuoase transformate în virtuti crestinesti (smerenia, milostenia, curatia, cumpatarea, îndelunga rabdare, blândetea si harnicia).
Prezenta interioara a harului în natura umana face ca ratiunea (cunoasterea) sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se împartaseste omului credincios prin Sfintele Evanghelii (Matei, Marcu, Luca si Ioan) si Sfintele Taine, administrate de preot ca semn vazut al prezentei nevazute, personale a lui Hristos în Biserica. Prin patrunderea în inimile credinciosilor a cuvântului dumnezeiesc din Evanghelie, harul se adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Sfintele Taine mai mult trupului, dar în masura în care Sfintele Taine se adauga Evangheliei, harul îmbratiseaza întreaga fiinta psiho-somatica, patrunzând în adâncul ei, pentru a o purifica si sfinti în Hristos, înaltând pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Aceasta înaltare (apropiere si comuniune) a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului, ci si prin lucrarea omului dupa cerintele “Legii noi”, concretizata în ascultare, rugaciune, asceza, fapte bune si manifestarea dragostei fata de aproapele, ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu. Prin aceasta împreuna lucrare a omului cu Dumnezeu, care poarta numele de Sinergie, se produce o modificare profunda în fiinta omului, care duce la îndumnezeirea lui.
Prin harul primit prin cele sapte Sfinte Taine instituite de Iisus Hristos, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului, se opereaza în fiinta acestuia o conversiune de energie, care transforma energia pusa în serviciul patimilor irationale ce distrug natura omului, în energie pusa în slujba virtutilor rationale, care-l înalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de purificare, iluminare si unire cu Dumnezeu (îndumnezeire).
Comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste, le îndumnezeieste. Astfel, Biserica reprezinta locul în care are loc miscarea dinamica transfiguratoare. Este nunta neîncetata în spatiu si timp a Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste în timp prin lucrarea Duhului Sfânt, ca sa-si asume lumea si sa o îndumnezeiasca. În acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se înnoieste în trupul Domnului, se realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, în care persoanele divine îsi pastreaza identitatea, dar traiesc una prin alta în virtutea iubirii si a daruirii reciproce inegalabile.
Sfântul Macarie cel Mare spune: “Firea omeneasca este capabila sa primeasca si binele si raul, si harul dumnezeiesc si puterea vrajmasului, dar nu poate fi silita fara consimtirea vointei omenesti”.
În legatura cu felul în care împlinim binele si raul în viata pamânteasca, dorim în continuare sa punctam câteva aspecte tainice legate de activitatea de mântuire a crestinului. Copilul, la botez, este înarmat cu lumina Duhului Sfânt, cu crucea si cu doi îngeri de paza. Îngerul cel bun este la dreapta, având doua carti în mâna lui si cumpana. El scrie fapta buna si fapta rea ce o face omul în viata. Îngerul cel rau din stânga, are numai o carte în mâna lui, el scriind numai greselile omului, nestiind nici gândul omului si nici faptele bune ce le are acesta. Când omul acumuleaza mai multe fapte rele decât bune în cartea îngerului bun din dreapta, acesta se trage în spatele lui, în favoarea îngerului rau din partea stânga, care învata pe crestini la fapte rele, dar nu la toate, caci fiecare fapta rea are demonul ei. Numai la crestinii care fac cele sapte pacate de moarte (mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia, lenea) vine antihrist cu toti ai lui si se aseaza în inima lui. Acesti oameni nu mai sunt vii, ci morti sufleteste. Desi îngerul bun se retrage în spatele omului datorita multelor greseli, el sta tot alipit de el, mustrându-l la orice fapta rea pe care o face si asteapta cu nerabdare clipa ca sa vie iar în locul lui. Odata acceptata aceasta stare de pacatosenie, lumina Duhului Sfânt iese din inima omului si sta în jurul sau cum stau albinele în jurul unui stup. Acum se împlineste cuvântul sfânt care zice: “iata Eu stau la usa inimii tale si bat”. (Apoc. 3, 20) Daca, din mila Domnului, patrunde din nou o raza a Duhului Sfânt în inima pacatosului, el prinde o mare grija de greselile ce a facut si se hotaraste din suflet a le parasi. Merge la preot, le marturiseste, fagaduind cu sfintenie în fata Sfintei Cruci, a Evangheliei si a preotului ca nu va mai gresi prin aceste fapte. Preotul îi da un canon dupa puterea lui si, dupa ce si-l ispaseste, este împartasit cu Sfintele Taine. Începând el a face fapte bune dupa a lui putere, dupa un timp oarecare cartea lui cu fapte bune, uitata, se umple iarasi. Îngerul bun, odata cu restabilirea credinciosului, vine din spatele crestinului la locul sau în dreapta si va duce cartea plina cu fapte bune la cer pentru a le scrie în cartea vietii. Îngerii din ceruri, la vederea noului înger venit între ei cu cartea faptelor bune, fac aplauze de bucurie cereasca si atunci se împlineste cuvântul sfânt: “mai mare bucurie este în cer pentru un pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua drepti”. Îngerul merge cu cartea la Domnul, care va trimite înger luminat la vamile vazduhului si, prin puterea Duhului Sfânt, toate greselile marturisite de acel suflet se sterg din catastifele demonilor. Demonii îsi vad hârtiile albe, le arunca în vazduh, plâng de pierderea sufletului îndreptat. Ei stiu ca, prin pocainta, îsi pierd clientii lor. În acelasi timp, Domnul trimite peste crestinul îndreptat în bine, lumina Duhului Sfânt întreita. Ea va intra din nou în inima sa, spulberând duhurile rele. Acum acest om este nascut a doua oara dupa cum zice cuvântul sfânt: “pocainta este al doilea botez”.
De asemenea, dorim sa subliniem ca, în timpul postului, îngerul fiecarui crestin e gata a scrie fapte bune în toata clipa, dupa care, la sfârsitul perioadei, este dator sa zboare cu cartea faptelor la cer, ca sa scrie în cartea vietii faptele bune. La cei care stau în indiferenta fata de grija restabilirii, în lene, fara fapte bune, îngerul bun nu poate zbura la ceruri, ci sta în spatele pacatosului si plânge neîncetat pentru el.
Toti crestinii care hulesc pe Domnul Hristos, Crucea Domnului si pe Sfintii Sai, au pacat de trei ori mai greu decât cei care L-au rastignit pe Domnul. Munca lor dupa ziua judecatii, daca nu vor parasi aceste pacate pâna la moartea trupului, va fi de trei ori mai amara. Domnul Hristos pedepseste pe cel hulitor si în zilele vietii lui pamântesti, cât si în cele ale urmasilor sai. Pentru a putea scapa de aceasta grava fapta rea, crestinul este dator în primul rând sa o urasca, sa se înarmeze cu rugaciuni si cu metanii la pamânt.
De asemenea, crestinii sa se pazeasca de pacatul de a da raului pe cei din jurul lor, caci pe sine se dau. Copilul, când se boteaza, este înarmat cu patru puteri spirituale: Lumina Duhul Sfânt, Crucea, Îngerul Pazitor si Puterea Sufletului. Tot crestinul, când da raului pe altul, da raului aceste puteri. Când cineva totusi a savârsit acest pacat, imediat când se desparte si nu mai vede pe acela, sa-si aleaga un loc ascuns si, plecând genunchii, sa zica cu lacrimi: - Iarta-mi Doamne greseala prin care am dat raului pe fratele meu cutare ... numindu-l cu numele si iarta-l si pe el, caci eu îl iert din tot sufletul, în numele Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh, amin, iar la scaunul spovedaniei sa-si marturiseasca pacatul cu mare parere de rau.
Pentru a ne înscrie cu cât mai multe fapte bune în ceruri, cu ajutorul carora ne vom împodobi locul de odihna din Împaratia lui Dumnezeu, pe bunii nostri crestini îi îndrumam sa se foloseasca si de rugaciunea cu metanii la pamânt. Ele se fac în cinstea patimilor Mântuitorului, atunci când omul este linistit, nesuparat de nimic si nu-l vede nimeni. Pentru o rugaciune cu metanii la pamânt facuta în timpul noptii i se iarta crestinului care o face, trei fapte rele. Lucrata noaptea ea se numeste priveghere, iar cel care o exerseaza cu drag în miez de noapte împlineste cuvântul sfânt care zice: “privegheati si va rugati”.
Tot pe timpul vietii pamântesti, omul e dator sa-si faca rugaciunea plina catre multi sfinti si puteri ceresti. Câti sfinti va pomeni el în rugaciune când se roaga, aceia toti se vor ruga pentru el în acel moment Domnului, iar la moartea lui toti îi vor fi ca aparatori. În acest sens, vom da un model de rugaciune plina, prescurtata. Vom face mai întîi trei metanii la pamânt, ne vom ridica, vom face o închinaciune, apoi vom pune mâinile pe piept si vom zice cu smerenie:
Prea Sfânta Treime, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)
Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)
Sfintilor Arhangheli, Mihail si Gavril, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)
Toti Sfintii din ceruri si toate puterile ceresti, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)
Sfinte Îngere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul! (trei metanii).
Fara a avea pretentia epuizarii problematicii aspectelor legate de scopul vietii pamântesti, îndrumam crestinii sa aiba multa rabdare în necazurile cele vremelnice, pentru a dobândi bunatatile cele vesnice. “Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre ... si cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui ...”. (Matei 10, 22)
Dumnezeu îsi marturiseste dragostea pentru fiecare din noi, rânduindu-ne mântuire în multe feluri, “Caci unele le face Dumnezeu prin departarea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin purtare de grija” si tot Domnul ne îmbarbateaza spunându-ne: “Chiar daca mama îsi va uita copilul, Eu nu te voi uita niciodata”.
Viata pamânteasca, traita în Dumnezeu sub umbrirea harului Duhului Sfânt, este începutul fericirii vesnice, a vietii nesfârsite. Iar începutul transfigurarii noastre este atunci când ajungem în acea stare când în fata oricarei întristari, clevetiri, defaimari si prigoniri sa fim întocmai ca niste morti sau ca niste oameni cu desavârsire muti, surzi si orbi, caci toate aceste ispite sunt inevitabile pentru toti care doresc sa mearga pe urmele cele mântuitoare ale lui Hristos.“Savârsiti lucrul mâinilor fara sa va descurajati, acum este vremea pregatirii cununilor”.
Sa ne silim sa aflam voia lui Dumnezeu cea atotputernica, care consta în a face binele pentru dobândirea Duhului Sfânt, comoara cea vesnica neîmputinata.
“Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri”. (Matei 7, 21)
Fericiti vom fi daca, la sfârsitul vietii pamântesti, Domnul Dumnezeu ne va gasi priveghind, adica rugându-ne în plinatatea darurilor Duhului Sfânt. “În ce te voi afla, în aceea te voi judeca”. De asemenea, ne îndeamna: “Intrati prin usa cea strâmta, ca larga este usa si lata calea care duce la pierzare si multi sunt cei ce intra printr-însa”.“Siliti-va a intra prin usa cea strâmta ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea”. (Lc. 13, 24; Fapt. Ap. 14, 22)
Suferintele de pe urma pacatului sa le transformam în mijloc de apropiere de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, si de înviere chiar, încât moartea sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la îndumnezeirea naturii umane.“Eu am venit ca oamenii sa aiba viata si s-o aiba din belsug”. (Ioan 10, 10)
Omul, odata unit cu Dumnezeu în viata traita în Iisus Hristos, devine o fiinta universala, unindu-se cu viata întregii fapturi prin legatura iubirii universale.
1. Bucuria vietii în Hristos
“Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este,
a pune în Domnul nadejdea mea”. (Ps. 72, 27)
Dumnezeu ne îndeamna permanent sa acceptam de buna voie nevointa de a intra prin poarta cea strâmta ce duce la viata plina de bucuria de a trai, sa gustam si sa vedem - cât de bun este Domnul.
“Gustati si vedeti ca bun este Domnul; fericit barbatul care nadajduieste în El”. (Ps. 33, 8)
“În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule”. (Ps. 41, 1)
Calatoriile ce duc la poarta cea strâmta catre Împaratia cerurilor, dupa cuvântul Sfântului Efrem Sirul, sunt: pocainta, ajunarea, rugaciunea, umilinta, privegherea, smerita cugetare, saracia cea duhovniceasca, defaimarea trupului, îngrijirea sufletului, culcarea pe jos, nespalarea, foamea, setea, mâncarea uscata, goliciunea, milostenia, lacrimile, plânsul, suspinarile, plecarea genunchilor, necinstirile, gonirile, rapirile, osteneala cu mâinile, primejdiile, a fi defaimati si a rabda, a fi urâti si a nu urî, a patimi si rasplati cu bine, a lasa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni, iar mai pe urma de toate, a ne varsa sângele pentru Hristos, daca împrejurarile vor cere.
Iar calatoriile care duc la poarta larga si desfatata a pierzarii sunt: desfrânarea, înversunarea, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, cearta, pofta, mânia, bataia, invidia, petrecerile, strigarile, cântecele lumesti, fluieraturile, jocurile, scaldaturile, hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bataile din palme, gâlcevile, somnul cel fara de grija, ura dintre frati, grairea de rau. La toate acestea se adauga lucrul cel mai grav decât toate, care este nepocainta si a nu ne aduce aminte niciodata de iesirea cea din urma din viata.
Dupa aceasta scurta incursiune în diversitatea calatoriilor pamântesti, ne vom îndrepta atentia spre a surprinde câteva din aspectele bucuriei vietii în Hristos, din care au gustat permanent multitudinea Sfintilor care sunt venerati de lumea crestina. Bucuria vietii în Hristos o dobândesc sufletele care au intrat în a treia treapta a îndreptarii, prima treapta fiind chemarea si pregatirea omului pentru primirea harului divin înainte de Botez, iar a doua treapta este renasterea omului în Hristos prin Taina Botezului, care marcheaza începutul unei noi vieti, în care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla întru înnoirea vietii. (Romani 6, 4)
În treapta a treia a îndreptarii se face vizibil progresul crestinului în viata cea noua în Hristos, aratându-l pe Hristos prezent în viata si în faptele lui, încât acum el poate spune: “Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine”. (Gal. 2, 20)
Acum se arata cu adevarat cresterea sufletului în virtute si îndeosebi în iubire, ceea ce da un sensibil avânt urcusului duhovnicesc spre desavârsire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de alta parte, prin urmarea sfaturilor evanghelice.
Prin dobândirea experientei intime a bucuriei vietii în Hristos, crestinul participa mai bine la suferintele celor neputinciosi si se apropie cât se poate de mult de ei pentru a le veni mai bine în ajutor.
“Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobândesc; tuturor toate m-am facut, ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii”. (I Cor. 9, 22)
DUMNEZEU daruieste prin DUH adevarata cunoastere celor care sunt demni de ea, însa nu în virtutea aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate si de virtute pe care l-au dobândit, prin punerea în practica a poruncilor si îndemnurilor evanghelice.
Sfântul Apostol Pavel subliniaza clar opozitia radicala care exista între întelepciunea lumii si întelepciunea lui DUMNEZEU. “Caci întelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”. (I Corinteni 3, 19)
Învataturile patristice sustin ca aparitia starii de bucurie în Hristos este conditionata de:
a. umilinta
b.detasarea de aceasta lume
c. mila
În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare îi învata pe ucenicii sai:
“Sa aveti curatie sufleteasca, nepatimire trupeasca, purtare blânda, grai cumpatat, cuvânt cu buna rânduiala, hrana si bautura masurata, înaintea celor mai mari tacere, înaintea celor mai întelepti luarea aminte, la cei mai batrâni supunere, sa aveti spre cei asemenea cu voi si spre cei mai mici dragoste nefatarnica, de cei rai, patimasi si iubitori de trup sa va departati si putin sa graiti, dar mai mult sa întelegeti, sa nu fiti fara socoteala în cuvânt, sa nu prisositi cu vorba, sa nu fiti îndrazneti la râs, cu sfiala sa va împodobiti si cu femeile cele necurate sa nu vorbiti, sa aveti jos cautarea, iar sufletul sus, sa fugiti de cuvintele cele împotriva, dregatorie dascaleasca sa nu doriti, cinstea acestei lumi întru nimic s-o folositi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o astepte si vesnica rasplatire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.
a. Umilinta
Îndurând agresiunea socialului cu umilinta si rabdare, se dobândeste o mare liniste. Omul, umilindu-se în fata semenilor, se poate elibera total de slava desarta si câstiga astfel adevarata victorie asupra lumii.
În sustinerea umilintei, Sfântul Isaac Sirul noteaza: “Cel care e cu adevarat umil nu se tulbura atunci când sufera o nedreptate. El nu se justifica în privinta lucrului pentru care a fost nedreptatit. Ci primeste calomniile drept adevar si nu cauta sa convinga oamenii ca a fost calomniat, cerând iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiti destrabalati, în vreme ce nu erau. Altii au îndurat sa fie tratati drept adulteri, în vreme ce erau departe de aceasta, si-au asumat în lacrimi fructul unui pacat pe care nu-l comisesera, au cerut celor care-i calomniasera iertare pentru o nedreptate care nu le apartinea, caci sufletele lor erau încununate cu toata puritatea si nevinovatia”.
Sa cautam umilinta, acceptând sa fim dispretuiti, respinsi si considerati un nimic. Potrivit Sfântului Macarie, aceasta e conditia normala a crestinilor, care “sunt asemeni oamenilor «care-si pun viata în mâna»” (Iov 13, 14) neimaginându-se ca înseamna ceva; dar, în loc de aceasta, sunt dispretuiti si respinsi mai mult decât ceilalti oameni”.
Mai multi Sfinti Parinti ne învata ca ceea ce ne îndurereaza si nedreptateste sau ne insulta trebuie sa fie considerat un medicament care ne vindeca de slava desarta si de orgoliu. Diavolul nu e niciodata atât de descurajat ca atunci când omul doreste umilinta si dispretul. Începutul victoriei asupra slavei desarte, scrie Sfântul Ioan Scararul, este dragostea pentru umilinte. “Dumnezeu se bucura atunci când ne vede alergând în întâmpinarea umilintei, pentru a reprima, lovi si nimici iubirea desarta pe care o avem fata de sine”. Iar Sfântul Varsanufie ne marturiseste: “Iata umilinta perfecta: sa înduri insultele si injuriile si tot ce a suferit Stapânul nostru Iisus Hristos”.
Trebuie sa se ajunga la o umilinta de mare soliditate, care poate fi simtita în mod constant, în relatiile cu ceilalti, fiind mult mai dificil de realizat si de pastrat umilinta capatata în propriul for interior, ca virtute.
Semnul ca esti eliberat de slava desarta este ca nu mai simti durere atunci când esti umilit în public si ca nu mai traiesti ranchiuna fata de cel care te-a ofensat, dispretuit, insultat.
Mai exista o umilinta externa, când omul se considera drept ultimul dintre oameni. “Socoteste-te ultimul dintre oameni” ne îndeamna porunca monahala clasica.
La rândul sau, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamna: “Coboara mai jos decât tine însuti si vei vedea slava Domnului în tine”. Caci acolo unde odrasleste smerenia, izvoraste slava lui Dumnezeu. Daca te straduiesti sa fii clar dispretuit de catre toti oamenii, Dumnezeu îti va harazi sa fii slavit. Aceasta slava fiindu-ne adusa de lumina harului Sfântului Duh, ne induce o stare de liniste, o pace de nespus. Inima, la rândul ei, se umple de o bucurie si caldura inexprimabile, dupa cuvântul Mântuitorului: “Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru”. (Luca 17, 21)
Sfântul Serafim de Sarov ne îndruma: “Bucuria mea, câstiga duhul pacii si atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”.
Sfântul Chiril Fileotul spune: “Daca înduram bucurosi suferintele, blestemul va fi transformat în binecuvântare; dupa cum oboselile luptelor pregatesc cununile atletilor, la fel, încercarea ispitirii îl conduce pe crestin la perfectiune”.
b. Detasarea de aceasta lume
Cei ce dobândesc bucuria vietii în Hristos realizeaza detasarea de aceasta lume prin intermediul a trei calitati:
i) singuratatea;
ii) situatia de strain (exterioara si interioara);
iii) saracia.
i) Singuratatea.
Bucuria vietii în Hristos are sens doar într-un cadru social si într-o relatie cu semenii. Important este ca în timpul zilei sa se mentina contactul permanent, armonios cu membrii grupului social din care facem parte, iar noaptea sa ne izolam, refugiindu-ne într-o atmosfera intima în care sa fim numai noi si Dumnezeu, iar de semenii nostri sa ne apropiem numai pe calea Duhului Sfânt. “Noaptea ridicati mâinile catre cele sfinte si binecuvântati pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a facut cerul si pamântul”. (Ps. 133, 2-3)
Sfântul Antonie cel Mare ne spune:“Nimic din lume sa nu cinstiti mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu pret vesnic: ca putin dai si însutit primesti. Oricât ar fi de greu, sa nu ne întristam ca si cum am pieri, sa îndraznim si sa ne bucuram ca niste mântuiti, ca Dumnezeu e cu noi.
ii) Situatia de strain.
În relatia obisnuita si normala cu semenii nostri sa fim straini de tot ce este rau si influenteaza negativ apropierea, comuniunea cu Dumnezeu si transfigurarea fiintei umane.
iii) Saracia.
Se exprima prin renuntarea la desfatarile lumii, rezolvând neputintele firii omenesti (hrana, îmbracaminte etc.) cât mai simplu si respectând îndemnul Evangheliei: “În dar ati luat, în dar sa dati”.
c. Mila
Exercitiul milei trebuie sa se realizeze permanent fata de semenii nostri aflati în neputinte, dupa îndemnul binecunoscut al Mântuitorului Iisus Hristos:
“Mila voiesc si nu jertfa”.
“Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”. (I Corinteni 10, 24) si iarasi “Tuturor toate M-am facut ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii”. (I Corinteni 9, 22)
Cei ce au fost onorati a primi bucuria vietii în Hristos si înaltati în acest fel de Dumnezeu, îsi amintesc permanent de Cel care a spus: “Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti”. (Luca 10, 27)
De asemenea, ei sunt permanent gata sa îmbrace din nou, fara a-si schimba natura, înfatisarea de rob ca sa-l mântuiasca pe rob (Filipeni 2, 6 s.a.m.d.). Îl imita si ei pe Învatator, punându-si cu adevarat chezasie sufletul si trupul pentru mântuirea altora.
Sfântul Simion recomanda prietenului sau, diaconul Ioan: “Te rog sa nu dispretuiesti vreodata vreo fiinta si mai ales, daca e cazul, vreun ... cersetor. Caci mila ta stie prea bine ca exista printre cersetori, mai ales printre orbi, oameni care au devenit la fel de puri ca soarele datorita rabdarii si framântarilor lor.
Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; în ziua cea rea îl va izbavi pe el Domnul”. (Ps. 40, 1)
Asadar, sa ne sârguim cu totii în a cunoaste bunatatea si milostivirea Stapânului mult înainte de sfârsitul vietii pamântesti, fugind de pacat.
Întorcându-ne la Dumnezeu înainte de sfârsit, vom afla pe Judecatorul milostiv si ne vom învrednici fericirii vesnice si cu îngerii cei luminati ne vom salaslui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor celor împacati cu Dumnezeu si veselia cea pururea fiitoare.
2. Dragostea de Dumnezeu si de aproapele
Dragostea de Dumnezeu si dragostea de aproapele nu vin pe alta cale în sufletul nostru, decât pe calea rugaciunii.
Dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, fiind cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavârsirii.
Pentru aceasta, Mântuitorul a spus: Cea mai mare porunca din Lege si cea dintâi este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toata puterea ta. Zicând “inima”, “cuget” si “putere”, Mântuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.
Prin inima, a cuprins sufletul, prin cuget a cuprins mintea, iar prin virtute (putere) a cuprins trupul. Deci, toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca în dragostea lui Dumnezeu.
Iar când a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca, asemenea cu cea dintâi: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti”.
Dragostea de Dumnezeu nu are limite, adica din toata puterea, din tot cugetul, din toata virtutea, iar iubirii de aproapele, i-a pus margine: sa-l iubesti atât cât te iubesti pe tine.“Cine iubeste pe tata sau pe mama sau sora sau frate mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”, iar “Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”. (Marcu VIII, 34)
Moartea este consecinta pacatului, pedeapsa lui Dumnezeu împotriva neascultarii primilor oameni, care s-a transmis din generatie în generatie. Ea n-a fost destinata omului, fiind contrara firii lui, dar a survenit în clipa când inima si dragostea lui s-au îndepartat de Dumnezeu. “Ori în ce zi veti mânca din el, cu moarte veti muri”. (Fac. 2, 17)
Ca fenomen, moartea se explica ca o parte a fiintei omului care nu mai actioneaza si este pusa la pastrare ca un tezaur ce se îngroapa, ca un graunte ce se seamana în pamânt pâna îi soseste ceasul de germinare. Sufletul ramâne însa viu, caci Dumnezeu “nu este un Dumnezeu al mortilor ci al viilor”. Deci toti sunt vii înaintea Domnului.
Actul mortii este un fenomen inevitabil si cel mai sigur ce se petrece în viata omului, materializându-se prin despartirea si dezlegarea legaturilor firesti dintre trup si suflet, pâna la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când trâmbita Arhanghelului va destepta pe cei morti la judecata cea mare.“Este rândul oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati”. (Evrei 9, 27)
Trupul, pamânt fiind, se va întoarce în pamânt, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezu, se va întoarce la Creatorul sau, ca sa dea socoteala de ceea ce a facut, în timpul vietii pe pamânt, cu trupul ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu.
Clipa si ceasul mortii sunt numai de Dumnezeu stiute si rânduite, în functie de judecatile Sale cele nestiute. De aceea, Domnul ne sfatuieste, zicând: “Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme”. (Marcu 13, 33)
Moartea deschide omului usa vesniciei si o începe pe ea, oricum ar fi, buna sau rea. Dreptilor, le deschide usa vesniciei celei fericite care este Împaratia Cereasca, iar pacatosilor (celor ce mor fara pocainta) le deschide usa vesniciei celei dureroase, care este în iad. Pentru ca în functie de rodnicia vietii pamântesti, asa ne va fi acolo rasplatirea. Deci, ni se cade noua, muritorilor, sa avem de-a pururea în minte gândul mortii si sa învatam aceasta ca, temându-ne de nestiutul ceas al mortii, sa ne înfrânam de lucrurile care mânie pe Dumnezeu si sa fim gata de iesire.
Sfântul Ioan Scararul spune ca atât de folositor este gândul mortii la cei ce vor sa se mântuiasca, pe cât de trebuincioasa este pâinea pentru om. Cel ce are pâine, nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gândul mortii, nu-si omoara sufletul cu moartea pacatului, negresind de moarte.
Moartea dreptului nu se aseamana deloc cu cea a unui pacatos. Ea este înspaimântatoare pentru cei ce nu se ostenesc sa cunoasca pe Dumnezeu si poruncile Lui, dar pentru cei ce-L cunosc si-L iubesc ea este o binefacere, este capatul durerilor si suferintelor trupului, a muncilor istovitoare, a neîntelegerilor cu cei necredinciosi, a neputintelor noastre de a ne desavârsi, este mântuirea sufletului nostru din închisoarea trupului corupt si neascultator, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea si odihna vesnica. Deci ea este necesara, venind ca o binecuvântare pentru om, facând sa înceteze raul si raspândirea lui pe pamânt. În acest sens, “Sa nu ne temem de moarte, ci de pacate”.
Principiul pacatului se gaseste chiar din clipa zamislirii omului, în unirea corpului cu sufletul în sânul mamei. Prin procreare, omul mosteneste pacatul si, numai prin despartirea de trup a sufletului, acest principiu al pacatului poate fi distrus, curmându-se prin moarte mostenirea pacatului. Prin trimiterea Domnului nostru Iisus Hristos - Însusi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat - El explica omenirii rostul si sensul vietii pamântesti materializat în recâstigarea fericirii pierdute. El a venit în lume ca sa mântuiasca sufletul omului de vesnica moarte, sa-l întoarca la Creatorul lui printr-o reascultare a poruncilor Sale, reducând blestemul dumnezeiesc al mortii la jumatate. Moartea nu exista pentru cei ce cred cu adevarat în Iisus Hristos, iar pentru cei ce si-au înnegrit haina de lumina a botezului cu multe pacate, ea începe înca de pe pamânt prin moartea sufletului.
Prin încrederea, recunoasterea si ascultarea fata de Rascumparatorul nostru Iisus Hristos câstigam vesnicia: “Eu sunt viata, învierea si calea”.
Ascultarea, umilinta, faptele bune, rabdarea servesc drept sprijin sufletului în clipa parasirii corpului sau. Ceea ce se petrece cu sufletul omului dupa moarte a fost descris de Sfintii Parinti, marii asceti, apostolii si ucenicii care au avut viziuni si carora, datorita puritatii lor sufletesti, le-a fost permis sa înteleaga si chiar sa vada ceea ce noi muritorii de rând nu vedem, dar întelegem. Dar mai întâi sa amintim cele 4 ispite ale omului din vremea mortii si modul cum sa ne luptam împotriva lor dupa îndemnurile Sf. Nicodim Aghioritul :
a) mai întâi este razboiul împotriva credintei . În aceasta situatie, gândurile de necredinta din mintea noastra sa le tragem înapoi degraba zicând: “Du-te înapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos”. Deci sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon: “De se va sui peste tine duhul celui puternic- adica al vrajmasului - sa nu-ti lasi locul tau”. Iar daca vrajmasul ne va aduce îndoiala în ce crede Biserica, sa nu-l bagam în seama si sa nu-i raspundem, ferindu-ne de el, pururea având în gând rugaciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.
b) al doilea razboi este cel împotriva nadejdii . În aceasta situatie sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.
c) al treilea razboi este cel împotriva smereniei , cu slava desarta si cu mândria. În acest caz sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, dupa cum ne încurajeaza Sfântul Duh prin gura Proorocului David : “Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul”.
d) si al patrulea razboi este cel cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina. E bine în aceste clipe sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: “Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru ca mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”. Si chiar de am cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, sa ne întoarcem de la ele si sa le alungam de la noi cât mai departe, fara sa ne temem ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere, pentru ca o facem socotindu-ne nevrednici de acele vedenii.
Dupa aceasta incursiune legata de momentele premergatoare clipei despartirii sufletului de trup, vom încerca sa urmarim în continuare drumul si trairile sufletului dupa moarte.
În clipa mortii, sufletul ce iese din corp este imediat încercuit de îngeri buni sau spirite rele, asa cum a fost viata celui care moare. Sfântul Macarie Alexandrinul ne precizeaza, în urma descoperirilor ce le-a avut, ca sufletul, imediat dupa moarte, ramâne înca doua zile pe pamânt, pe locurile unde a trait în corp, iar a treia zi, asa cum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, sufletul se urca la cer. De aceea, se înmormânteaza omul dupa trei zile, atunci când sufletul nu mai este pe lânga corp.
În spatiul care desparte pamântul de cer sunt douazecisipatru de vami la care se gasesc duhuri, îngeri cazuti deveniti demoni, care se straduiesc sa ispiteasca pe om, sa-l opreasca de a se mântui, sa-l faca un instrument al rautatii lor. “Ca un leu racnind umbla, cautând pe cine sa înghita”. (I Petru 5, 8) Îngerii rai, izgoniti de Dumnezeu pentru îngâmfarea lor, si-au gasit refugiul în acest spatiu, între pamânt si cer. Ei întreaba tot sufletul care pleaca din lume de toata fapta rea pe care a facut-o în viata si pe care n-a marturisit-o la duhovnic si fapte bune n-a facut pentru iertarea ei. Dar vamile le vad numai cei pacatosi. Cei care pleaca la cer îndreptati au cale libera, caci nu mai au greseli si Domnul a binecuvântat sufletele lor, ca sa nu mai vada la moarte fata demonilor si nici acestia fata lor.
Sfintii Parinti compara fiecare vama cu un tribunal ce se ocupa de un anumit tip de pacate savârsite de om în viata, începând cu: vorbele desarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, ironii, luarea în râs a lucrurilor sfinte, cântece pasionale, râsul obscen etc. Vin apoi vamile minciunii, calcarea juramântului si a fagaduintelor facute lui Dumnezeu în desert, ascunderea pacatelor la spovedanie, apoi vama calomniei, a vorbirii de rau, a bârfelor, a umilirii altora, a injuriilor si judecarea altora, lacomia, betia, mâncarea în ascuns, uitarea rugaciunii, nepaza postului, desfatarile si îmbuibarile, placerile nesatioase, lenea sub toate formele ei, furtul, avaritia, camataria, înselatoria, gelozia, mândria, ambitia, lipsa de respect fata de parinti, de preoti, de superiori, neascultarea, mânia, enervarea, furia, razbunarea, ura si omorul, magia, vrajile, spiritismul sau invocarea spiritelor, necuratia în fapte si gânduri, imoralitatea, trairea necununati, visuri obscene, voluptatea, priviri necurate, adulterul, incestul, sodomia, homosexualismul, erezia, hulirea credintei în Dumnezeu, blestemul, cruzimea, lipsa de mila etc. Toate aceste vami si trecerea sufletului prin fata lor au loc a treia zi dupa moarte, de aceea se face o slujba speciala, de catre Biserica, pentru a usura sufletul în trecerea lui la cer. Dupa trecerea vamilor, tot crestinul care a primit Taina Sfântului Botez si nu a pierdut-o, cum fac sectele prin botez fals, merge de se închina în fata Domnului, fie el cât de pacatos ar fi. Dragostea cu care este primit sufletul în fata Domnului este pe masura gradului în care crestinul, pe timpul vietuirii pamântesti, a ascultat si a respectat legea de vietuire crestina data de Mântuitorul.
Sufletul este purtat dupa aceea de îngeri, ca sa viziteze Raiul si locasurile Sfintilor timp de sase zile, în care sufletul se minuneaza de cele vazute si slaveste pe Dumnezeu Creatorul.
A noua zi, se urca din nou si se închina lui Dumnezeu, de aceea Biserica face din nou parastas special pentru iertarea pacatelor celui plecat. Dupa aceasta a doua închinare, sufletul este dus sa viziteze iadul si, timp de 30 de zile, el vede toate treptele infernului si tremura de frica sa nu fie si el aruncat acolo definitiv.
În a 40-a zi, sufletul urca iarasi, pentru a treia oara, sa se închine Domnului. Atunci Domnul hotaraste, dupa faptele sufletului, locuinta ce i se cuvine. În acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: “În casa Tatalui Meu sunt multe locasuri”. Asadar, în a 40-a zi, are loc judecata particulara si atunci Biserica face un parastas special. Aceasta zi este decisiva pentru soarta sufletului, pâna la ultima judecata a lui Dumnezeu asupra întregii omeniri.
Starea dobândita de suflet în bine sau rau nu ramâne definitiva. Ea poate fi modificata în functie de rugaciunile celor ce au ramas pe pamânt si care aduc multa binefacere celor ce s-au dus. De exemplu, daca un crestin, la moarte, are greseli mai putine si urmasii îi poarta sarindare, îi dau Sfinte Liturghii si-i fac pomeni în perioada de 40 de zile cât îngerul plimba sufletul prin rai si iad, atunci aceste rugaciuni care ajung înaintea Domnului pot face sa mearga sufletul de la temnitele iadului în loc luminat. Deci, fericit este acel suflet la care a ramas cineva sa se roage neîncetat pe pamânt, usurându-i astfel viata de dincolo de mormânt. De aceea, a lasat Domnul patru posturi peste an, în care tot crestinul e dator a-si marturisi greselile la duhovnic. Când moare, el nu va avea scrise în carte decât numai faptele rele pe care le-a facut de la ultima marturisire pâna la moarte, celelalte fiind sterse si iertate, iar familia poate contrabalansa, prin jertfele sale, în aceasta perioada de patruzeci de zile, pacatele sufletului.
În zilele de aniversare a mortii, a pomenirii sfintilor patroni ai numelui si în zilele de nastere a celor ce s-au dus, se fac de asemenea slujbe si rugaciuni pentru sufletele plecate, iar la Vecernia din Duminica Cincizecimii, numita si “Vecernia plecarii genunchilor”, Biserica rosteste rugaciuni chiar si pentru cei din gheena. Sa ne rugam deci cu tarie si cu convingere pentru cei dragi, care s-au dus în lumea de dincolo, caci Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Cereti si vi se va da”. El deci nu poate sa ne refuze cererea noastra de iertarea pacatelor celor pe care i-am iubit, caci El Însusi ne cere mila si dragostea pentru aproapele. Luând aminte la faptul ca soarta celor care mor este soarta noastra viitoare, sa avem grija sa îndulcim moartea celor care ne-au înconjurat, pregatind-o astfel pe a noastra. Sa primim moartea astfel ca o binecuvântare, stiind ca gloria veche a ei a fost distrusa, iar viata viitoare îsi gaseste expresia sa vizibila pe mormântul fiecarui crestin în simbolul pe care crucea de la capatâi o întruchipeaza.
Momentul mortii în viata familiei crestine
Pedeapsa cea dintâi a lui Dumnezeu, dupa greseala primei familii de oameni a fost aceasta: “Cu moarte veti muri”. Si într-adevar, dupa calcarea poruncii, doua morti au venit asupra neamului omenesc. Adam, dupa 930 de ani, si Eva, dupa 950 de ani, au primit moartea trupeasca, iar moartea duhovniceasca a fost pâna la venirea în trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul si Mântuitorul nostru.
Noe, al optulea patriarh de la Adam, fiind mare prooroc si placut lui Dumnezeu, traind 950 de ani, a avut grija sa pazeasca cu sfintenie în toata vremea lui un dar de mult pret mostenit de la patriarhii mai vechi, oasele primei zidiri iesita din mâna lui Dumnezeu, cu care a învatat pe fiii sai cea mai înalta filosofie: “Doamne, fereste! Sa nu ajungem ca stramosul nostru! Sa nu mâniem pe Facatorul nostru, ca iata, oasele lui Adam sunt aici si sufletul lui se chinuieste în muncile iadului, pentru ca a calcat porunca lui Dumnezeu”.
Iata filosofia cea mai înalta pe care a dat-o Noe feciorilor sai: sa nu uite ca vor muri. Tot în acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne încurajeaza: “O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viata, ca cel ce pururea cugeta la tine, pururea viaza”.
Nici un pacat nu va trece de la minte la simtire, nici prin imaginatia noastra, daca avem înaintea ochilor moartea. Daca uitam moartea, murim, daca nu uitam moartea, traim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor. De aceea, întreaga activitate a familiei de-a lungul vietii pamântesti e bine sa fie cenzurata de gândul mortii, al judecatii, al gheenei, al ultimului moment din viata, al Împaratiei cerurilor. Cel mai mare sfetnic, cel mai bun sfetnic, cel mai întelept sfetnic al vietii morale, pe care sa si-l aleaga în viata tinerii este cugetarea la moarte.
Sfântul Antonie le spunea ucenicilor: “Pururea aduceti-va aminte de vesnicie. Pururea sa gânditi ca, daca seara te-a apucat asfintitul soarelui, nu este sigur ca ajungi pâna dimineata. Si daca dimineata ti-a rasarit soarele, nu esti sigur daca mai apuci apusul. Ca nu este viata în mâna noastra”.
Daca dorim cu adevarat sa traim în vecii vecilor, sa facem voia lui Dumnezeu, sa ne întoarcem la pocainta si la savârsirea faptelor bune. Sfântul Efrem Sirul ne spune ca, în clipa când omul îsi da sufletul, apar în fata lui atâtia diavoli, câte pacate a avut omul si atâtia îngeri sfinti, câte fapte bune a avut el în viata.
Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare îndrazneala si putere în ceasul mortii. De aceea, sa ne obisnuim, când ne rugam acasa, dupa ce ne-am terminat rugaciunile, sa facem si câteva închinaciuni la îngerul pe care-l avem ocrotitor de la botez si care ne însoteste prin vamile vazduhului dupa moarte, pâna la 40 de zile, zicând: “Sfinte îngere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine pacatosul (pacatoasa) !” Daca nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Cele mai importante slujbe, pentru cei care urmeaza sa primeasca paharul mortii, sunt spovedania generala si Sfânta Împartasanie, precum si Sfântul Maslu. De asemena, întreaga familie a celui adormit în Domnul trebuie sa se spovedeasca imediat, pentru a avea garantia ca Dumnezeu va primi jertfele ei. Imediat dupa moarte se fac, timp de 40 de zile, Sfânta Liturghie, parastase cu dezlegari si milostenie la saraci, care vor ajuta mult sufletul la trecerea vamilor. Chiar de a avut cineva pacate de moarte foarte grele, daca a murit spovedit, îl scoate Biserica. Sufletul va sta în iad pâna se curata de pacat, pentru ca, spune Sfânta Evanghelie: “Nimic necurat nu va intra în Împaratia Cerurilor”. Legat de acest moment, un sfânt spunea ca a vazut o mare de flacari si din marea aceea ieseau porumbei albi ca zapada si zburau la cer. Si acolo era iadul si auzea tipete si vaiete. “Cum, Doamne, din foc ies porumbei?” s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepti, care s-au curatit prin canon, stând în iad, unde si-au platit tot ce erau datori sa plateasca, ca Biserica intervine de pe pamânt cel mai mult prin Sfânta Liturghie, pentru ca jertfa si rascumpararea noastra se fac prin Sângele lui Iisus Hristos. Cum, de altfel, zice si Apostolul: “Sângele Lui ne curata de orice pacat”.
Sf. Cuv. Anastasia Stareta, la sfârsitul vietii sale, a cerut soborului manastirii a sluji Sf. Liturghie si a face cele cuvenite îngroparii, iar dupa ce s-a dus la Domnul, în a 40-a zi, ne-a marturisit prin vedenie dumnezeiasca: “Cunoscut sa va fie voua, cum ca milosteniile cele ce se fac pentru suflet, pâna la 40 de zile, cum si saturarea flamânzilor si rugaciunile preotilor, milostivesc pe Dumnezeu; si chiar mult pacatoase de ar fi sufletele celor adormiti, primesc iertarea pacatelor de la Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenirea se îmbogatesc cu împlinirea a tot binele”. (V. Sf. 12 apr.) Iar, daca a murit cineva nespovedit din tinerete si a avut pacate de moarte, grele, e aproape cum ar fi nebotezat, pentru ca nu mai are legatura cu Biserica. Toate slujbele care se fac pe pamânt, pentru un asemenea suflet, foarte putin îl ajuta, fiindca “nimic necurat nu va intra în Împaratia cerurilor”. Totusi, îi putem ajuta cu un pomelnic sobornicesc. Referitor la acest aspect dorim sa amintim în continuare ca Biserica noastra se roaga în doua feluri: soborniceste si nominal. Rugaciunea soborniceasca are loc în timpul Sfintei Liturghii, dupa “liturghia celor chemati”. În acest moment Biserica se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu, Evanghelia dreptatii. Astfel, în cazul celor pe care moartea i-a gasit nespovediti, neîmpartasiti, necununati sau în alte pacate grele, daca stim ce preot l-a botezat (cununat) si este mort sau alte rudenii spirituale (nasii de botez sau cununie), îi punem pe acestia în pomelnic, fara sa punem numele celui mort nepregatit, scriind sub numele pomenit: “si cu tot neamul lor cel adormit”. Aici va intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.
Ferice de crestinul acela care traieste pe pamânt, iar cu mintea lui traieste în cer; cu mintea lui se înalta la Dumnezeu si dupa puterea lui se osteneste sa faca fapte bune, ca sa se duca în Raiul desfatarii. Acolo nu mai este moarte, nu mai este batrânete, nu mai este durere, nu mai este boala, nu mai este frica. Ci vesnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, “pace, dreptate si bucurie întru Duhul Sfânt”.
Pentru fiecare om, veacul de acum se împarte si el tot în doua perioade:
a) perioada vietii pamântesti;
b) perioada de la despartirea sufletului de trup pâna la a doua judecata a sufletului (finala).
Omul, în prima perioada a veacului de acum, se pregateste, printr-o conlucrare divino-umana, pentru cea de-a doua perioada a vietii sale din veacul de acum si pentru veacul ce va sa vie (nemurirea).
a) Viata pamânteasca
În perioada vietii pamântesti omul are datoria sa caute Împaratia lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, ci si pentru toti oamenii vii sau morti. Aceasta fiind iubirea, scopul si rostul omului pe pamânt.
“Iubiti-va unii pe altii si fiti desavârsiti, precum Tatal vostru este”.
Iata Adevarul, Calea si viata omului.
Viata spirituala a omului pe pamânt se poate derula în viata de familie, celibat sau în viata monastica. Desavârsirea, sotul si sotia o realizeaza unul prin celalalt, iar calugarul sau celibul se straduieste sa o dobândeasca direct (singur).
b) În a doua perioada a vietii de acum, toti mortii, fie drepti sau pacatosi, se gasesc într-o stare de provizorat, pentru primii fiind o fericire incompleta, iar pentru ceilalti un început de suferinta, urmând ca la Judecata Universala situatia sa se definitiveze. Pâna atunci, comunicarea lor cu viii este posibila si este de asemenea posibila influenta unora asupra altora. În esenta, este tot o perioada de pregatire, în care activitatea sufletului este mult usurata si perfectibila în evolutia lui, caci nimic nu-l va mai împiedica si retine în avântul lui. Sufletele, ca si pe pamânt, duc o dubla activitate pentru sine si pentru altii, interioara si exterioara.
Sf. Ap. Pavel ne spune ca, dincolo, simturile omului vor întâlni: “Ceea ce ochiul n-a vazut si la inima omului nu s-a suit”.
Ceea ce constituie viata sufletului dincolo de moarte este constiinta de sine. Aceasta este o facultate a sufletului omenesc care nu-l va parasi niciodata, reprezentând legea si vocea lui Dumnezeu în om. Bine îi va fi sufletului, când aceasta constiinta a functionat corespunzator înca de pe pamânt. Cei ce nu asculta de aceasta voce interioara, ajung la împietrire si fac raul cu usurinta, fara nici o opreliste. Ei vor fi chinuiti, în aceasta stare de provizorat, la nesfârsit de acel repros al constiintei, de care n-au vrut sa asculte. Reprosul nu este destinat acelor suflete ce n-au ce sa-si reproseze constiintei, pe care au ascultat-o în timpul vietii. În activitatea exterioara sau în raport cu altii, sufletele, dupa moarte, ca si pe pamânt, sunt sociabile. Alesii se vor bucura de prezenta lor comuna si de disparitia din mijlocul lor a pacatosilor, iar acestia vor plânge împreuna. Sufletele dreptilor se roaga pentru cei vii, în timp ce sufletele pacatosilor nu doresc decât pierzania viilor, din ura si din invidie. Cei imperfecti spera la ajutorul viilor, la interventia lor pentru ei, iar viata virtuoasa a viilor este “o mare bucurie în cer” si o alinare a imperfectiunilor.
Repauzatul este un calator ce ne paraseste doar pentru o perioada de timp. În acest timp, noi trebuie “sa-i scriem”, sa ne gândim la el, sa-i dorim drum bun, revedere placuta si sa vorbim pe cât posibil la prezent de el.
Veacul de acum este timpul când Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa mântuiasca lumea. Pâna atunci, El se jertfeste zilnic pe altarul tuturor bisericilor pentru pacatele noastre, ale viilor si ale mortilor. El continua sa fie o victima înjunghiata pe Cruce pentru întreg Universul. Acest interval de timp al veacului de acum, ce constituie mila lui Dumnezeu pentru noi, este salvator pentru fiecare suflet si trebuie sa profitam de el pâna când mai avem libertate. “Aceasta este ziua când trebuie sa lucram, caci va veni noaptea si nimeni nu va mai putea face fapte bune”.
Cea mai de pret slujba pentru cei repauzati este Sfânta Liturghie, în timpul careia viii si mortii ce s-au pomenit, în momentul turnarii particelelor în sângele sacramental al Domnului nostru Iisus Hristos, se curata de pacatele lor. În acest moment, Domnul nostru Iisus Hristos este jertfa si jertfitor în acelasi timp.
Celor pe care i-am iubit în viata si-i mai iubim înca, trebuie sa avem grija sa le aducem aceasta Jertfa suprema, pentru a le usura suferintele si a-i scoate din iad. Vai de cei pentru care nu se roaga nimeni! Acestia nu mai au scapare de acolo. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamna: “Tot ce veti cere Tatalui în numele Meu, vi se va da!” Avem, acum, posibilitatea sa cerem usurarea sufletelor celor adormiti, mai ales în zilele de sâmbata si la alte zile rânduite de Biserica în calendar, când se fac Parastase, iar milostenia facuta pentru cei repauzati aduce si ea la rândul ei usurare. Ieremia proorocul spune: “Blestemati si izgoniti sunt de la fata lui Dumnezeu acei repauzati, pentru mântuirea carora nu se împart milostenii!” Prin milostenie îl îmbracam pe cel mort într-o haina de lumina pentru ziua judecatii, pentru care ne va fi nespus de îndatorat. Toate faptele rele fata de repauzati nu ramân fara urmari. Daca ei sunt lipsiti de ajutor, ca urmare a neglijentei noastre, sau daca noi ascundem averile si nu îndeplinim ultimele dorinte, ei pot ruga pe Dumnezeu sa-i razbune. De aceea, multe suferinte ale celor vii se datoresc acestor neglijente fata de cei morti.
Spre a ne putea ruga pentru altii si a-i milostivi, trebuie înainte de orice sa fim curati, fara pacat, fara vicii, pasiuni si atunci tot ce vom cere, conform cu vointa lui Dumnezeu, cu ajutorul rugaciunii care deschide visteria cerului, vom obtine.
Viata si comuniunea cu Dumnezeu pe pamânt sunt începutul Raiului. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune permanent, prin Fericirile care se cânta în timpul Sfintei Liturghii, ca locuitorii Raiului, cei fericiti de El, vor fi cei blânzi, cei milostivi, cei saraci cu duhul, cei flamânzi si însetati de dreptate, facatorii de pace, cei curati cu inima, cei persecutati pentru dreptate.
În Rai, fericirea consta în a-L vedea pe Dumnezeu si a vietui cu sfintii împreuna. De asemenea, fericirea dreptilor în Rai este ca sa vada fericirea celor pe care i-au iubit pe pamânt, copiii si parintii lor. Unii pentru altii se vor bucura, ne spune Sf. Dimitrie de Rostov. Astfel, sufletele, oriunde ar fi dupa moarte, în prima perioada, au posibilitatea de a comunica între ele. De asemenea, vad si aud tot ce vorbim si ce facem noi pe pamânt.
1. Veacul de acum - IADUL
Încalcarea legilor morale procura oamenilor, dincolo de mormânt, o viata plina de plângeri si suferinta. Înca de pe pamânt putem face începutul iadului sau al gheenei în sufletul nostru.
Iadul înseamna un loc profund întunecos, în care sufletele, ce sunt hotarâte, prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, sa locuiasca provizoriu aici, nu vad pe Dumnezeu, fiind lipsite de lumina si fericire.
În iad sunt 9 munci diferite. Gheena este doar un loc din Iad, este un ocean de flacari de milioane de ori mai fierbinti decât cele de pe pamânt, unde se chinuiesc cei pacatosi, fara însa a se mistui, ci numai simtind durerea. Este cea mai grea munca din iad, de care se înfricoseaza si diavolii.
Dupa Judecata Universala, sufletele dreptilor si ale sfintilor vor fi stramutate din Rai în Împaratia lui Dumnezeu, iar cele ale pacatosilor se vor chinui vesnic în muncile Iadului.
În prima perioada de dupa moarte, locuitorii Raiului vad pe cei din iad si invers. Cel imperfect îsi petrece timpul în iad. În categoria acestora intra cei care nu s-au îngrijit pe pamânt de suflet si pe care i-a prins sfârsitul nepocaiti. Ei regreta amar ca au mâniat pe Dumnezeu, iar rugaciunile celor vii le pot aduce usurarea suferintei si chiar schimbarea locului de vietuire cu cel din Rai.
În iad, sufletul nefiind unit cu trupul, suferinta este pur spirituala, de tristete, de suspin. Totusi, aceasta munca este îndulcita de speranta mântuirii. Intrarea în iad are loc dupa judecata particulara din a 40-a zi dupa moarte.
În categoria celor osânditi vesnic intra: împietritii, necredinciosii, hulitorii, deznadajduitii, urâtorii de oameni, ereticii, cei cruzi si lipsiti de orice constiinta. Cei osânditi definitiv, care nu au nici un regret ca si-au petrecut viata în pacate, vor intra în starea de moarte vesnica în gheena. Pentru acestia, orice rugaciune este inutila.
“Legându-i picioarele si mâinile, luati-l si aruncati-l în întunericul cel mai dinafara”. Prin aceste cuvinte, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune ca, dincolo de moarte, sufletul celui care s-a lepadat de botez si a refuzat îndreptarea pe pamânt nu mai are nici o posibilitate de schimbare (fiind legat), mergând direct în gheena, pentru vesnicie. Acolo raul se dezvolta din ce în ce mai mult, munca este neîncetata, viermele nu moare si focul nu se stinge niciodata. Tot în gheena vor ajunge si sufletele din iad, pentru care nu se roaga nimeni pe pamânt, neiertându-li-se nici un pacat.
Dumnezeu este Duh si toata creatia Lui este materie, iar sufletul omului si Îngerii sunt o materie eterata. Asa e si focul vesnic, eterat.
Cei osânditi la gheena, în activitatea lor, vor fi vesnic plini de ura si hula contra lui Dumnezeu si vointa lor va fi vesnic contrara vointei lui Dumnezeu. Ei vor fi vesnic sfâsiati de insatisfactia pasiunilor lor, iar deznadejdea si dorinta de a-si nimici fiinta îi va roade necontenit. Pasiunile sunt rani care, daca nu s-au vindecat pe pamânt, dincolo pricinuiesc scrâsnirea dintilor si vor lua proportii imense, ducând la disperarea insatisfactiei si la exasperarea neputintei de potolire a lor, de unde si ura si hula împotriva lui Dumnezeu.
Obisnuinta pacatului pe pamânt este începutul gheenei vesnice. De aceea, Sfântul Grigore de Nissa ne spune ca: “Omul ce s-a cufundat cu sufletul sau în cele trupesti, chiar când nu va fi trup, nu va fi scapat niciodata de dorintele si de ispitele trupului”. Dupa Sfântul Atanasie cel Mare, osânditii la gheena n-au nici macar satisfactia de a se vedea unii pe altii si de a suferi împreuna, convietuind doar cu duhurile rele.
Concluzia este ca ceea ce se poate schimba pe pamânt, prin pocainta, dincolo este exclus sa se poata face. Asa ca sa avem grija sa extirpam pasiunile la prima lor aparitie, caci orice amânare le da posibilitatea dezvoltarii, slabind vointa omului, fara de care acesta nu le mai poate suprima.
2. Veacul viitor
Dumnezeu a creat Universul, dându-i ca sens al existentei sale iubirea si ascultarea. În acest elan spre desavârsire, fiecare creatura si fiinta aspira la îndeplinirea destinului sau, care va avea loc în veacul viitor, marcat de viata si fericire vesnica.
În prima perioada a creatiunii “totul era foarte bun” iesit din mâna lui Dumnezeu. Unitatea gândirii unea pe îngeri si pe primii oameni, iar sufletul si corpul omului erau în perfecta armonie unul cu altul.
Neascultarea, urmata de dreapta pedeapsa, a marcat începutul perioadei a doua a Universului, în care raul a patruns si a stricat echilibrul si armonia dintre om si natura, între suflet si corp, dupa cuvintele: “ca duhul este sârguitor, dar trupul neputincios”. Viata, odata data Universului, n-a fost retrasa, ci a fost schimbata de la starea de fericire, la cea de durere si lacrimi.
Din mila si din dorinta lui Dumnezeu, Universul va intra în a treia perioada a sa. Ea va apartine veacului viitor, în care va fi “cer nou si pamânt nou”, totul schimbându-se prin foc. În aceasta noua perioada, omul spiritualizat va trai pentru eternitate în cu totul alte conditii, iar transfigurarea sa si a întregii creatii va aduce roadele renasterii spirituale si morale. Începutul veacului viitor va fi precedat de o noua judecata. Necesitatea celei de-a doua judecati si a vietii viitoare se justifica prin faptul ca atunci vom raspunde, nu numai de faptele si propria noastra viata, ci si de viata si faptele celor ce-au preluat ideile noastre si ne-au imitat.
Momentul sosirii noii judecati nu va însemna sfârsitul lumii, ci sfârsitul demonului (raului) si venirii Împaratiei lui Dumnezeu. Ziua si ceasul celei de-a doua veniri a Domnului nostru Iisus Hristos nu-l stie nimeni, în afara de Dumnezeu. Însa, prevestit avem în Evanghelie ca sfârsitul va fi la miezul noptii. “Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind, dar nevrednica este cea pe care o va afla lenevindu-se”.
Dupa acea noapte fatala, va veni dimineata fericirii sau suferintei vesnice. “Cei ce vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce-L vor asculta vor învia, iar cei ce au facut raul vor învia pentru judecata”.
Avem deci garantia ca: “cine asculta cuvintele Mele si crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si nu vine la judecata, caci a trecut din moarte la viata”. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceste sa fim gata în orice ora. Aceasta ora cutremuratoare a sfârsitului si a începutului unui nou veac trebuie sa fie mereu prezenta în inima noastra. “Privegheati si va rugati, ca nu stiti ceasul în care Domnul va veni!”
Orice amânare, orice îndoiala este riscanta. Pentru a fi gata oricând, se impune o viata permanent virtuoasa celui ce este crestin adevarat.
Semnele ce vor preceda sfârsitul lumii acesteia, dupa învatatura Domnului, sunt:
1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile.
2. Micsorarea credintei si a milei între oameni.
3. Sporirea nedreptatilor si a nefericirilor, ca urmare a necredintei în Dumnezeu.
4. Vor fi razboaie mari, calamitati grozave, foamete, ciuma si alte nenorociri necunoscute.
5. Venirea lui Antihrist.
Antihristul, adversar al Domnului Iisus Hristos, va încerca sa rastoarne crestinismul. “Zilele nefericite ale lui Antihrist se vor scurta pentru cei alesi. Atunci va veni o rasturnare mare a legilor naturii, o noua ordine a Universului. Soarele se va întuneca si nu va mai da lumina sa, stelele vor cadea din cer si puterile cerului se vor clatina. Atunci se va arata Semnul Fiului Omului pe cer (Sfânta Cruce) si atunci vor plânge toate popoarele pamântului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si marire multa”.
Tot atunci, la judecata cea mare, fiecare suflet îsi reia trupul si, asa precum împreuna au vietuit si au pacatuit, asa vor trebui sa se prezinte împreuna în fata Judecatorului, care le va cere socoteala de ce au facut în viata lor si cum au ascultat de glasul constiintei lor, care era Însusi glasul lui Dumnezeu.
Baza învierii oamenilor este Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, “Cel dintâi nascut din morti”. Vor învia toti oamenii, indiferent de moartea lor, având toti aceeasi vârsta, aceeasi stare, deosebindu-i doar faptele lor pamântesti. Cei care, în ceasul acela, vor fi înca vii pe pamânt se vor schimba. Dupa spusele Sf. Ap. Pavel ei se vor transfigura îndata în trupuri spiritualizate asemeni celorlalti. Toti vor avea trupuri noi de diferite calitati.
Învierea trupurilor este indispensabila, pentru ca omul sa poata exista vesnic si sa devina nemuritor, în ambele sale elemente, trup si suflet, care vor fi atunci într-o armonie perfecta. Trupurile ce au slujit lui Dumnezeu vor fi luminoase, iar, prin faptele lor cele bune, vor straluci ca luna si stelele, dupa gradul de sfintenie al fiecaruia. Ca într-o oglinda se va rasfrânge, pe trupul omului, toata viata sa pamânteasca, fara a-si ascunde cea mai mica cugetare rea.
Domnul Iisus Hristos ne anunta si ne precizeaza foarte clar ce se va petrece în momentul supremei judecati si nimeni nu va putea îndrazni sa spuna ca n-a stiut, ca n-a auzit si vinovat va fi pentru indiferenta fata de cele anuntate de Domnul.
“El va trimite Îngerii Sai cu glas mare de trâmbita si vor aduna pe cei alesi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginea cerurilor, iar pe cei ce fac faradelegea îi vor departa din mijlocul celor drepti si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”.
Apostolii Domnului Iisus Hristos vor sta pe cele 12 scaune de judecata, ca sa judece întreaga omenire. Alaturi de oameni, se vor prezenta la judecata si demonii ce vor fi legati în lanturi, dupa spusele Apostolilor. Va fi judecata atunci toata activitatea interioara si exterioara a omului, gândita si pusa în actiune.
Recompensa si osânda vor fi deci de doua feluri: morale (interioare) si fizice (simturi corporale). De aici rezultând concluzia necesitatii absolute a reîntruparii sufletelor pentru a-si primi în trupurile în care au vietuit pedeapsa sau recompensa meritata.
Nu va mai fi judecat tot ce s-a sters în timpul vietii printr-o cainta sincera în fata Preotului duhovnic, caruia Domnul i-a lasat dreptul si puterea sa ierte pacatele.
Întârzierea marii judecati este din mila lui Dumnezeu, care mai acorda înca timp pentru ca unii sa mijloceasca pentru altii.
Prin nasterea fiecarui copil, avem înca speranta ca Domnul nu si-a pierdut încrederea în om. Când însa va veni ceasul definitiv, orice ajutor reciproc între oameni, fie moral, fie exterior, va fi tardiv si zadarnic. Necredinta, atunci, va desparti pe parinte de fiu, pe mama de fiica si pe soti între ei. Numai cei ce L-au iubit pe Dumnezeu vor fi alaturi. De aceea, toate raporturile între oameni trebuie sa fie întemeiate mai mult pe iubirea lui Dumnezeu decât pe legatura de rudenie.
“Oricine va face voia Tatalui Meu celui din ceruri, acela frate al Meu si sora si mama Îmi este”, spune Domnul.
Toata dragostea ce-o oferim oamenilor, materializata în fapte bune, în numele Domnului nostru Iisus Hristos s-o oferim, gândindu-ne nu la interesele noastre, la placerea pe care o simtim, ci la ideea ca orice om este fiu al lui Dumnezeu, deci fratele nostru, ca Dumnezeu îl iubeste la fel ca si pe noi si doreste mântuirea lui. Iar când simtim antipatie si repulsie pentru cineva, tot asa trebuie sa gândim si atunci orice aversiune va pieri; aceasta fiind dorinta lui Dumnezeu pentru omenire: “Pace si bunavoire între oameni”.
Cei ce au crezut si au facut voia lui Dumnezeu vor fi acuzarea vie pentru cei ce n-au crezut. Ei vor fi judecata si condamnarea lor: “Ei vor fi judecatorii vostri”. Acesti martori vor dovedi omenirii ca au fost liberi sa aleaga si nimeni nu i-a împiedicat sa creada si sa-L slujeasca pe Dumnezeu. “Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?” spune Sf. Ap. Pavel. “De ce deci, se judeca între voi lumea?”
Mântuitorul nostru Iisus Hristos va judeca lumea dupa patru legi, pentru ca nimeni sa nu poata scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu.
1. Legea firii sau legea constiintei este legea cea dintâi pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pâna la Legea cea scrisa. Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si ea pururea îl mustra când greseste: “Omule de ce ai facut aceasta?” Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu înlauntrul nostru. Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii.
2. A doua lege, care sta în fata noastra vesnic, cum arata Sfântul Grigore de Nissa, este legea zidirii. Cine a facut cerul, pamântul si toate câte sunt? Ca o trâmbita din înaltul cerului aceasta lege rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu Ziditorul lumii, care a pus rânduiala în toate.
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria”. (Ps. 18, 1) Deci, prin contemplatia naturala în duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor la Ziditorul lor. Daca vom vedea o haina buna pe un om, trebuie sa stim ca a fost bun si croitorul, daca vedem o cladire cu arhitectura frumoasa, sa stim ca a fost construita de un arhitect priceput. Astfel, orice vom vedea, nu vom putea spune ca s-au facut singure. Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.
Marele fizician englez Isaac Newton, care timp de treizeci de ani a fost ateu, iar la urma, când a descoperit “legea gravitatiei universale”, vazând ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarâme sau sa mearga în neregula în lumea astrelor ceresti, a pus aparatele pe masa si a zis: “Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale”.
E bine sa retinem ca dupa aceste doua legi amintite anterior, se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si evrei.
3. A treia lege este legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.
4. A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavârsirii, Legea Dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfânta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati în numele Preasfintei Treimi. Este mai desavârsita decât toate celelalte legi, iar daca o vom încalca sau lepada, vom avea mai mare pacat si mai mare munca decât popoarele care n-au cunoscut Evanghelia si au facut cele vrednice de bataie.
Dupa judecata universala, va avea loc sfârsitul lumii acesteia si va începe domnia glorioasa a vietii prea fericite a dreptilor si a vietii suferintei vesnice pentru cei pacatosi. Însusi Domnul nostru Iisus Hristos spune: “Secerisul este sfârsitul veacului”, iar “seceratorii sunt îngerii”.
Universul va fi schimbat în acelasi chip ca si omul, “va fi cer nou si pamânt nou”. Alte legi si o noua ordine va domni în Univers, care vor reda creatiei puritatea de la început, iar viata vesnica a oamenilor va fi o vesnica activitate si un vesnic progres, în bine sau în rau. În esenta, va fi un Rai al celor drepti, unde vor domni binele, dreptatea, bucuria, adevarul, si un infern, unde va guverna raul si în care se vor munci adeptii lui plini de ura, minciuna si neadevar.
Pentru noi, cei din contemporaneitate, e bine sa nu cautam locul unde sunt aceste munci, ci sa cautam Împaratia lui Dumnezeu în noi însine, în afara de noi si pretutindeni si astfel vom evita si vom scapa de chinurile iadului.
ÎNDRUMAR PENTRU RESTABILIREA SANATATII
Lucrarea Îndrumar pentru restabilirea sanatatii cucereste de la început cititorul prin lumina pe care o arunca asupra bolilor sufletesti si trupesti, cât si prin calea pe care o propovaduieste pentru a iesi din gheena raului.
Apreciez ca noua, absolut originala, aceasta cale pe care o propune autorul, asezând ca unic agent al actului terapeutic pe preotul duhovnic, atribuindu-i un rol decisiv, ca purtator al Duhului Sfânt. Fara preotul duhovnic, nu poate avea loc Taina Spovedaniei si fara Taina Spovedaniei, nici o tamaduire nu este posibila.
Dupa parerea autorului, si asta constituie teza fundamentala a lucrarii, Taina Spovedaniei ar fi la noi, în cadrul Bisericii Ortodoxe, ceea ce este psihanaliza în Occident: o metoda terapeutica universal eficace. Parintele duhovnic este aici, în Rasaritul crestin-ortodox, ceea ce este dincolo psihanalistul, cu deosebirea ca, prin mijlocirea preotului, actioneaza Duhul Sfânt, Harul Divin, pe când dincolo, la medicul psihanalist, este exclusa orice interventie supranaturala.
Bine scrise si clare sunt capitolele despre ascultare, post, rugaciune si terapia bolilor mintale, ele fiind de fapt o sinteza superioara a tot ceea ce experienta milenara, biblica si patristica, a acumulat în acest domeniu. Accentul pus pe post în tratamentul bolilor tumorale si pe imunoterapie, este bine venit si trebuie calduros salutat.
Consider ca acest evlavios îndrumar, care s-a plasmuit sub învatatura Bisericii Ortodoxe Române, ar trebui sa fie preluat de Biserica, editat fara întârziere si difuzat la toate parohiile din tara noastra, oriunde exista suferinta si e nevoie de ajutorul celor care si-au închinat viata slujirii Sfintelor Taine.
PROFESOR IONEL BRANDABUR , Membru al Uniunii Scriitorilor
B I B L I O G R A F I E
1. Sfânta Scriptura - Bucuresti, 1968.
2. Teologia dogmatica - Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991.
3. Protos. Teofil Badoiu - Boala, pedeapsa sau binecuvântare, Editura Parohiei Valea Plopului, 1996.
4. Diacon Gheorghe Babut - Pelerinul Român, Editura Pelerinul Român, Oradea 1992.
5. Cuviosul Siluan Athonitul - Între Iadul deznadejdii si Iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
6. Protos. Veniamin Baican - Postul crestin Ortodox, Editura IVENTICA, Manastirea Rarau, 1995.
7. Alexander Schmemann - Radioul si televizorul în timpul postului, articol aparut la Paris, 1974.
8. Parintele Mitrofan - Viata noastra dupa moarte, Editura Agapis, 1998.
9. Sfântul Serafim de Sarov - Scopul vietii crestine, Editura Pelerinul, Iasi 1997.
10. Protos. Nicodim Mandita - Învataturi despre rugaciune, Editura Agapis, 1997.
11. Protos. Nicodim Mandita - Oglinda Duhovniceasca, Editura Agapis, 1998.
12. Protos. Nicodim Mandita - Vrednicia sufletului, Editura Agapis, 1998.
13. Protos. Nicodim Mandita - Rugaciunea lui Iisus, Editura Ortodoxox Kypseli, Tesalonic, 1996.
14. Protos. Nicodim Mandita - Îndrumar pentru spovedanie, Editura Agapis, 1997.
15. Protos. Nicodim Mandita - Viata Maicii Domnului, Editura Agapis, 1997.
16. Arhimandrit Ioanichie Balan - Calauza ortodoxa în biserica, Editura Sfintei Manastiri Sihastria, 1991.
17. Arhimandrit Ioanichie Balan - Parintele Paisie Duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993.
18. Arhimandrit Ioanichie Balan - Puterea Sfântului Maslu, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993.
19. Arhimandrit Ioanichie Balan - Ne vorbeste Parintele Cleopa, Editura Episcopiei Romanului, 1998.
20. Arhimandrit Nicodim Sachelarie - Pravila bisericeasca, Editata de Parohia Valea Plopului, judetul Prahova, 1996.
21. † Dr. Nestor Vornicescu - Arhim. Dr. Benedict Ghius - PROLOAGE, Editura Bunavestire, Bacau, 1995.
22. Psaltirea Proorocului si Împaratului David - Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1994.
23. Dumitru Popescu - Ortodoxie si contemporaneitate, Bucuresti, 1996.
24. †Kallistos Ware - Împaratia launtrica, Asociatia filantropica medicala crestina Christiana, Bucuresti, 1996.
25. Alexander Reinhardt - Povetele Maicii Sofronia, Editura LVB, 1997.
26. Arhimadritul Sofronie - Din viata si din Duh, Editura Pelerinul, Iasi, 1980.
27. Mihai Radulescu - † Irineu Slatineanu - Convorbiri despre spovedanie, Editura Ramida, Bucuresti, 1996.
28. Dumitru Staniloaie - Viata si activitatea Sfântului Grigore Palama.
29. Jean Claude Larchet - Teologia bolii, Editura “Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.
30. Jean Claude Larchet – Terapeutica bolilor mintale, Editura Harisma, Bucuresti, 1997.
31. Protos. Ioachim Pârvulescu - Puterea sfintitoare a ortodoxiei, Editura Amacona, 1996.
32. Gheorghe Ionescu - Viata si activitatea protosinghelului Nicodim Mandita (1889-1975), Editura Bunavestire, Bacau, 1996.
33. Sfântul Ambrozie - Nasterea de sus si Învierea prin Har, Manastirea Sfântului Pantelimon, Silistea Gumesti, Teleorman, 1998.
34. Dr. C. Gh. Bacanu; Dr. C. Blaja; Dr. Serban C. Bacanu - Aspecte imunologice profilactice si terapeutice ale autovaccinului celulomicrobian total complex, ca factor principal si prioritar în tratamentul afectiunilor tumorale la 30 de ani de la administrare, Comunicare stiintifica, Ioannina, iulie 1998;
35. Dr. C. Gh. Bacanu; Dr. C. Blaja; Dr. Serban C. Bacanu - Autovaccin celulomicrobian total complex - rezultate obtinute în urma aplicarii la om si animale (lucrare sub tipar).
 |
|---|
|
Schema
procesului de vindecare
|
ANEXA 3.
 |
|---|
|
Iadul
si scrâşnirea dinţilor pentru cei necredincioşi şi păcătoşii
nepocăiţi
|