DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE

 

Carte tipărită cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Părinte Justinian,

Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

 

Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008

 

CUPRINS

Nota editorului

1. Dan Puric: Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii                                                                                          

2. Părintele Justin Pârvu:Aiudul, jertfă şi sfinţenie

3. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Ei toţi erau pentru noi sfinţi

4. Ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud: Când oasele vorbesc. Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud

5. Părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos

6. Răzvan Codrescu : Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului

Prejudecăţi şi mistificări curente

Adevărul probat documentar

Memorialistica mărturisitoare

7. Danion Vasile: Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor

8. Părintele Moise de la Oaşa: Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori

9. Danion Vasile:  Despre curajul mărturisitorilor

10. Teolog Vasilică Militaru: Biserica din temniţă

            Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos

1.      Trăiri creştine în temniţe

2.      Postul şi rugăciunea

3.      Ajutorul şi milostenia în temniţă

4.      Minuni petrecute în închisori

5.      Învierea în temniţe

           Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe

1.      Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe

2.      Martiraje în temniţe

3.      Chipuri de sfinţi în temniţele comuniste

Bibliografie

11. Anexe: Programul campaniei „Din temniţe spre Sinaxare”

12.Părintele Augustin de la Aiud: Pelerinaj la temniţa prigoniţilor

13. Sfinţi din închisori – Părintele Ilie Lăcătuşu

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

14. Părintele Mihai Andrei Aldea: O arătare minunată a părintelui Sofian de la Antim

15. Părintele Mihail Pomazanski: Proslăvirea Sfinţilor

16. Silviu Aroneţ: Stareţul Daniil Tudor - Floarea de foc a Ortodoxiei

17. Părintele Tudor Demian: Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul

    Preot Ioan Bărdaş: O înmormântare la Aiud

18. Părintele Gheorghe Drăgulin: Viaţa lui Valeriu Gafencu

19. Părintele Gheorghe Drăgulin: Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan

20. Ne vorbeşte Valeriu Gafencu…

21. Din poezia închisorilor…

22. Danion Vasile: In memoriam

23. De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?

24. Acatistul noului mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

 

 

 

Nota editorului:

 

„Cea mai profundă rană pe care o port în suflet este suferinţa pe care aceşti oameni nevinovaţi au răbdat-o în puşcăriile comuniste din România.”

Prea Sfinţitul Justinian Chira

 

Volumul de faţă este tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt variate, de la conferinţe şi predici până la poezii şi rugăciuni către noii mărturisitori.

Nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.

În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării.

Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare...

 

 

Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii[1]

 

Dan Puric

 

 

Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul.

Un scriitor francez, care a scris foarte frumos despre România, avea doar o singură nedumerire vizavi de români: „Mă întreb de ce românii urcă în dealul Patriarhiei şi sărută o mână de maimuţă învelită într-o dantelă”. Mâna aia de maimuţă – răspund eu – era mâna Sfântului Dimitrie care m-a împiedicat pe mine ca român să fac ce au făcut ei la Saint-Denis, unde, în timpul revoluţiei franceze, în furia unei idei, şi-au dezgropat toţi regii şi le-au aruncat oasele. Vă închipuiţi poporul român dezgropându-şi voievozii şi aruncându-le oasele? Nu!

Problema care se pune la noi este: ne cunoaştem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) Sfinţii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veţi găsi în puşcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinţi, călcăm pe moaşte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o ţară care are mulţi sfinţi, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare şi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laşitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaştele şi memoria acestor martiri.

Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil şi eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……

Ce aveţi dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaşte de la Aiud. Asta ţine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaşte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaşte. Nu ştiu câte mănăstiri şi biserici au asemenea moaşte şi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă şapte sute de ani până la canonizare.

Închipuiţi-vă o celulă de puşcărie. Închipuiţi-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupşor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Şi el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Şi aceste trupşoare care au intrat în pământ sunt moaştele sfinţilor de la Aiud, de la Piteşti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinţi. Care trup de astăzi stă neclintit în faţa diavolului? Căci şi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaştere a sfântului. Pe sfinţii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinţi deghizaţi în pensionari, care au trecut prin puşcăriile comuniste cu trup de martiri şi aşa au ieşit – nimeni nu-i recunoaşte. Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii.

În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaţie, unul dintre eroii noştri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puşcăria comunistă şi l-au prins comuniştii şi l-au ţinut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă şi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin şi demn şi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.

Martirul nu are nicio şansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleştat de viaţa aceasta, el ştie că există şi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenţa anticomunistă - în munţi, în biserici, în lume şi mai ales în puşcării. Puşcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinţi pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaştem. Recunoscându-i, vom fi întăriţi de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiţi, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaş de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.

Ţineţi minte ce vă spun: în zece ani aceşti sfinţi vor fi canonizaţi de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faţa sfântului care a adus sfintele moaşte de aici, pentru că în timp ce el îşi vedea sfinţii, ceilalţi îşi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faţa lui Iisus Hristos, ceilalţi au îngenuncheat în faţa stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinţilor noştri!


 

 

 

 

Aiudul, jertfă şi sfinţenie[2]

 

Părintele Justin Pârvu

 

 

-  Părinte, cum v-aţi reamintit Aiudul?

-  Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice, dar, în acelaşi timp, şi sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i baţi cuie… ceva de neînchipuit pentru creştinism. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor noştri, care au venit înspre Aiud să-i slăvească pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii.

Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într-un moment în care, în ’44, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, occidentul chiar era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice gheare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până şi organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret.

În 1948 a fost cel mai mare val de arestări. Şi asta datorită şi faptului că în Munţii Tarcăului urma să se adune o tabără ce ajunsese să depăşească 9000 de tineri. Când au văzut ei cât tineret este implicat, au şi început arestările. S-au văzut aşa de slabi şi de neputincioşi, încât Moscova i-a luat la întrebări. Şi aşa în 14 mai au fost acele arestări masive, încât în 48 de ore au umplut toate închisorile, au curăţat tot ce a fost mai important...

Cu un an înainte, în 1947, la deschiderea anului universitar, Gheorghiu Dej s-a prezentat la Iaşi, la Universitate, să ţină un discurs. De cum a început discursul, au început şi studenţii să scrijelească cu creioanele sub bocanc; şi-au închis mapa şi au plecat. „O să plătiţi scump” – le-a zis Gheorghiu Dej. În acele zile, toate tablourile lui Gheorghiu Dej, ale Anei Pauker erau dimineaţa găsite pe jos... Această stare de lucru a durat vreo lună jumate, două aproape. Şi, văzându-se în pericol, au început să-i culeagă… şi astfel a ajuns tot tineretul nostru de elită în puşcării.

-  Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

-  Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat în- tr-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

-  Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.

-  De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

-   Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

-  Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.

 

 

***

 

Noi purtăm această cruce a Gherlei, a Aiudului, a Sighetului, pentru ca să răsplătim toate păcatele neamului nostru, de la începuturile vieţii politice după secolul XIX şi până-n prezent. Dacă va veni peste noi o altă pedeapsă, şi care va veni numaidecât, va veni pentru nerecunoştinţa noastră a românilor ortodocşi care călcăm pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am îndrepta e picătura de sânge pe metru pătrat.

Dacă Biserica noastră ortodoxă nu se va apropia cu toată dragostea, cu tot dinadinsul de jertfa acestor tineri, vom avea soarta cea mai degradantă şi mai disperată a popoarelor care au dispărut de pe harta Europei. De aceea, nu ne rămâne astăzi decât să ne reîntoarcem la cei pe care prin aceste jertfe înalte Dumnezeu i-a ales şi i-a aşezat să moară în cele mai groaznice chinuri.

Nu trebuie să stea în cale coloratura politică; politica este ceva omenesc, dar ce-i revine Bisericii este ca dumnezeiescul să-l scoată din omenesc şi să-l pună la adevărata valoare. Nu ne interesează ce a fost Sfântul Gheorghe, ce a fost Sfântul Dumitru, ce a fost Sfântul Ioan Iacob, nu ne interesează dacă a fost pe vechi sau pe nou, dacă a fost legionar sau nu - ei rămân martiri pentru că au jertfit viaţa lor pentru Dumnezeu şi neamul lor, ca nişte adevăraţi chemaţi şi aleşi ai Lui. Trebuie să ne dezbrăcăm de mentalitatea că a fost dintr-un partid sau altul. Noi suntem datori să-i punem în icoană pentru viitorul naţiei şi Bisericii noastre, ca oglinzi bine roditoare în viaţa noastră creştin-ortodoxă. Pentru că sămânţa creştinismului este sângele acestor martiri. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem la o lumină care să bucure neamul prin canonizarea măcar a unora dintre ei.[3]

 

***

 

Dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.[4]

 

***

 

Necanonizarea noilor martiri ţine de nerespectarea dogmelor şi învăţăturilor Bisericii lui Hristos, Care Şi-a luat jertfele cele mai plăcute ale neamului. Nu sunt împotriva sfinţilor noştri de altădată, dar vreau să spun că avem această perioadă în istorie cu care ne putem duce în faţa lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul ţării, din toate puşcăriile, martiri care împlinesc toate condiţiile canonice necesare unei canonizări.

Iată că de pildă Biserica Ortodoxă Rusă are peste o mie de sfinţi canonizaţi şi canonizează în continuare martirii din temniţele comuniste. Acest gest al lor ar trebui să ne încurajeze şi pe noi. Să dăm la o parte temerea şi orice fel de interese, să putem intra în dorinţa şi în durerile neamului nostru. Să lăsăm la o parte viaţa noastră burgheză, care ne-a dus la lenevie şi trândăvie; toate interesele de orice fel, pe care le avem, să le lepădăm, că acestea sunt punga lui Iuda, care L-a trădat pe Hristos şi această trădare se urmăreşte şi până astăzi, din dorinţa de stăpânire şi de mărire a scaunelor deşarte.[5]

 


 

 

 

 

Ei toţi erau pentru noi sfinţi[6]

 

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

 

 

- Ce influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii mai vechi, arestaţi în 1941 de Antonescu?

- De la ei am învăţat noi. Ei intraseră în închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le ţineau ascunse şi pe care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam toţi din celulă şi învăţam textul pe dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! Îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea iar la noi. În- tr-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la fel.

- Cam câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?

- Cred că peste o mie.

- Iar aceştia puţini, închişi din '41, se bucurau de autoritate…

- Da. Era atât de mare autoritatea lor şi admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte supraoameni. Pentru că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei - din '41 până atunci erau şapte ani, îţi închipui! - sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau cu totul deosebiţi… Şi mai ales că vedeai calmul lor. Extraordinar! Nu se supărau, nu se mâniau... Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în nicio ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea pâinea şi trebuia să o împarţi şi era discuţie, că cine împărţea îşi lua partea cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam necaz pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea…!

- Aţi stat în celulă cu vreunul dintre aceştia arestaţi în ’41?

- Am stat cu Şufaru şi cu „părintele” Adrian Cărăuşu.

- Era preot?

- Nu, era student teolog, dar era aşa de credincios şi aşa de dedicat, încât toată lumea nu-i spunea decât „părintele Cărăuşu”. A făcut închisoare din ’41, cu Gafencu şi cu ceilalţi. El ne-a vorbit prima dată despre viaţa celor arestaţi din perioada lui Antonescu, despre cum trăiau ei acolo, despre rugăciuni, despre tot ce făceau şi despre trăirea duhovnicească la care ajunseseră. Era foarte interesant, pentru noi părea ceva din altă lume. Şi toate aceste lucruri pe care ni le-a povestit el, şi rugăciunile - că ne-a învăţat o serie de rugăciuni - şi cântările bisericeşti, ne-au ajutat foarte mult. A fost prima dată când am avut o legătură cu teologi în închisoare şi pentru mine întâlnirea asta cu părintele Cărăuşu a fost o mare rezervă de putere duhovnicească pentru cele ce au urmat.

- Dar cu Ianolide, cu Gafencu, aţi stat?

- Nu. Însă îi ştiam, în special pe Valeriu Gafencu.

- Avea un renume de atunci?

- Da, absolut. Toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit şi noi mesajul sfinţeniei lui.

- Prin ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa lor?

- Tocmai prin aceea că nu a urmărit să se impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de rugăciune fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie - spuneau băieţii care au stat cu el în celulă - aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.

- Care alţi foşti deţinuţi credeţi c-ar trebui să fie canonizaţi?

- Păi mai era şi Ianolide, şi toţi aceştia vechi, care au intrat în temniţă sub Antonescu şi au avut o viaţă duhovnicească extraordinară. Ei erau „grupul misticilor”, trăitori ai rugăciunii, care au trecut prin închisoare ca nişte flăcări. Ei toţi erau pentru noi sfinţi.

- Eu mă gândeam, de pildă, la Constantin Oprişan. Credeţi c-ar trebui să fie canonizat?

- Sigur că da. Dacă nu l-am numit acum este pentru că nu vreau să mă repet. Pentru mine Constantin Oprişan rămâne printre cei pe care îi socotesc sfinţi fără niciun dubiu.

- În afară de aceştia doi, dintre ceilalţi din închisoare, morţi acolo sau pe urmă, pe cine credeţi că ar trebui să mai canonizeze Biserica?

- Păi, pe toţi aceştia despre care ţi-am spus.

- Şi pe Ianolide?

- Sigur. Şi pe Ianolide. Neapărat.

- Gheorghe Jimboiu?

- Da, iartă-mă, am uitat de Jimboiu. Cum să nu?!...

- Şi pe maica Mihaela?

- Pentru viaţa pe care a avut-o ea, curată şi devotată, şi pentru curajul ei de a-L mărturisi pe Hristos şi de a se opune ateismului, sigur că şi pe ea…

- Dar pe profesorul George Manu?

- Cu George Manu am stat pe acelaşi palier la Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. În ’43 el a refuzat compromisul propus de sovietici şi astfel şi-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la Zarcă, profesorul Manu scria tot felul de lucruri pe care ni le transmitea nouă în celule şi care ne-au ajutat mult la creşterea spirituală, dar şi la angajarea minţii, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească, chiar şi cunoştinţele lui ştiinţifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos şi era un om credincios şi foarte demn.

- Dar deţinuţii de la Târgu-Ocna, bolnavi de tuberculoză, care au refuzat streptomicina ce le-o oferea Securitatea în schimbul furnizării de informaţii, pot fi socotiţi martiri?

- Sigur. Despre ei ştiam mai puţin, de curând am aflat cum au refuzat medicamentele, ceea ce este un lucru foarte mişcător.

- Pentru că tot vorbim de martiri, a apărut acum un Acatist al Sfinţilor Români din închisori...

- L-am primit, l-am primit. (…)

- Deci toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi, ar trebui canonizaţi?

- Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee, că sunt „duşmanii poporului”, sau ceva de felul ăsta! Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

- Ce ar trebui totuşi să facă atât credincioşii, cât şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să zic aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

- S-a întocmit un dosar, de către foştii deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa. Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni mucenici. Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

- Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon, care a fost canonizat…

- Da, sigur că da. Rusia a canonizat pe toţi care au murit în închisori, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.

- Credeţi că ecumenismul îşi spune şi aici cuvântul?

- Nu cred că ecumenismul îşi spune cuvântul. Pur şi simplu Biserica, de când s-a terminat comunismul, nu s-a gândit niciodată să facă ceva pentru cei care au murit în închisori.[7]

- În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?

- Păi, aceşti sfinţi au făcut şi convertiri. Poate nu prin discursul lor, să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână întreagă nu mâncau nimic. Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo, din închisoare, cu mâncarea aceea, toţi eram flămânzi, ori ei erau nişte oameni care trăiau parcă numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, ca Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. După eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Târgu-Ocna cu Valeriu, mi-a spus că primea în închisoare nişte medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai târziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decât nişte poveşti.

- Aţi spus că sfinţii din închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi, că au făcut convertiri...

- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el, prin rugăciunea lor, sau prin darurile pe care ni le făceau. Şi aşa am supravieţuit.

 

 


 

 

 

 

Când oasele vorbesc

Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud[8]

 

Ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud

 

 

O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i ca după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu au mai găsit nicio urmă de cancer.

 

Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi, care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti.

Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi, dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni.” L-a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.

 

Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i-le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!”. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, a întrebat: „Te cheamă Ioan?” Iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!”

 

Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi a gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că, după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!

 

Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit în-tr-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis:

- Părinte, ia de aici 400.000 de euro şi mută-te de aici!

Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt:

-  Eu nu mă mut de aici!

Rămânând uimite de refuz, au continuat cu insistenţă să-i spună:

-  Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute.

Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis:

-  Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas.

Până să aducă sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.

 

Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi, chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos! De exemplu un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi o, minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.

 

   Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.

 

   O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea ca cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina sau Sfântul Ioan Rusul. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.

 

   Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nicio durere şi nu a mai fost nevoie de nicio operaţie.

 

   Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-i în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.

 

    A fost un grup de sârbi cu evlavie faţă de martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun, dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat”. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, pe drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns”. Sfântul i s-a arătat.

 

  


 

 

 

 

Părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos…[9]

 

 

„Părinte, nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi salvat Biserica! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat în închisori!”

Patriarhul Justinian Marina[10]

 

I. Scurtă prezentare a părintelui Ioan

În volumul al doilea al seriei de Convorbiri duhovniceşti, părintele Ioanichie Bălan îl prezintă astfel pe părintele Ioan Negruţiu: „S-a născut în satul Borşa – Bihor, în anul 1915. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi, în 1934, iar în 1938 a luat licenţa în Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940 – 1942) şi a fost mulţi ani profesor la liceul din Beiuş, până în anul 1948. Apoi a lucrat ca inspector eparhial la Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971 – 1976), inspector general patriarhal (1976 – 1979) şi redactor principal la revista Mitropolia Banatului (1979 – 1981). În anul 1981 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Timişeni - Timişoara”[11].

 

II. Părintele Ioan: Despre celulele „devenite altare”

„Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.

Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenii faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase; prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii; prin învăţare de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe pereţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.

Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.”[12]

 

III. Părintele Ioan: Despre mucenicie

„Scriitorii epocii martirice, în general, au socotit martiriul ca măsură – etalon a tuturor virtuţilor creştine. Viaţa duhovnicească, de toate zilele, a oricărui creştin era considerată cu atât mai desăvârşită, cu cât se asemăna mai mult cu martiriul. Origen, de pildă, spune că «Oricine face mărturisire pentru adevăr, prin cuvinte, prin fapte sau prin alte forme, poate să se numească pe bună dreptate martir». La fel, Tertulian îi numeşte «martiri propuşi», «martyres designati», pe cei care erau doar pregătiţi spre a deveni martiri, iar Sfântul Ciprian îi numeşte ca atare pe cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă în minele de metale. În acelaşi context, Sfântul Metodie de Olimp, vorbind despre fecioarele creştine, spune: «Ele sunt adevărate martire, nu pentru că ar fi îndurat într-un timp scurt căznirile trupului, ci pentru că toată viaţa lor au luptat şi nu s-au îngrozit de lupta lor olimpică, susţinută cu râvnă pentru curăţia lor» (Convivium 7, 3). Şi, în sfârşit, Sfântul Ciprian al Cartaginei aminteşte undeva că există nenumărate cununi martirice ale vremurilor de pace («habet et pax coronas suas»).

De aceea, nu este de mirare că şi marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement Alexandrinul, căutând să definească tipul de om creştin ideal, numit de el «gnosticul creştin», spune că acesta nu este altceva decât un martir. Un martir ziua şi noaptea, martir în comportare, martir în cuvânt, martir în viaţă şi în trăire, un martir răstignit pentru lume, şi lumea pentru el».

Dar, cele mai multe «cununi martirice ale păcii» din acea vreme au împodobit capetele nenumăraţilor asceţi, vieţuitori ai pustiei, care se nevoiau cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, zi de zi, noapte de noapte, fără încetare, considerându-se şi ei răstigniţi pentru lume, şi lumea pentru dânşii. Unii dintre aceştia s-au învrednicit şi de moartea martirică; iar alţii, nespus de mulţi, în frunte cu Pavel Tebeul, Antonie cel Mare şi Pahomie, sporind numărul mare al «anahoreţilor» ce-şi lăsau averile, împărţindu-le la săraci şi retrăgându-se în pustie în timpul nesfârşitelor persecuţii ale lui Diocleţian, neputându-se împărtăşi de martiriu din binecuvântate pricini, şi l-au răscumpărat prin îmbrăţişarea ascezei creştine, care însemna un martiriu, nu numai de câteva zile sau ceasuri, ci de o viaţă întreagă. Aceştia sunt cei ce au pus temelie, peste veacuri, monahismului creştin care, odată cu încetarea persecuţiilor, a luat misiunea atât de grea, dar şi de sublimă a martiriului. Prin ei, martirul atlet devine martirul monah, îmbrăcând, peste armura atletică, mantia călugărească”[13].

 

IV. Condamnarea părintelui Negruţiu

„După decretul de graţiere din ’64, când am fost şi eu eliberat ca toţi ceilalţi, unul dintre foştii mei elevi de la Beiuş, care ajunsese procuror militar chiar la Tribunalul care mă judecase, a venit să mă caute, ca neapărat să stea cu mine de vorbă. Şi m-a găsit, şi după ce m-a îmbrăţişat, mi-a spus: «Uite, soarta m-a făcut să ajung procuror chiar la Tribunalul la care ai fost judecat. Am asistat la procesul tău, eram student pe atunci, şi n-am putut să-mi explic nicidecum cum de ţi s-a dat o pedeapsă atât de mare. Şi m-am dus, de cum mi-am luat în primire postul, direct la arhivă, am căutat dosarul, l-am citit şi îţi spun eu, Procurorul Republicii Socialiste România, că n-am găsit fapte nici măcar pentru un minut de arest, că realmente n-ai făcut nimic!»”[14].

 

V. „Oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce…”

„În luna iulie, când împlineam anul de când eram cu domiciliul obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult de lucru în parohie, şi după ce am adormit, spre dimineaţă, m-a trezit un vis, un vis cum n-am mai avut şi cred că nu voi mai avea niciodată. Mi-a apărut în vis Domnul Iisus Hristos. Eu mă găseam la poalele muntelui Golgota şi aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi Crucea Domnului. N-am fost niciodată la locurile sfinte, şi urcând greu Golgota, eram cu capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem fără să-mi dau seama chiar în faţa Crucii Domnului Hristos. Era singur pe cruce, crucile tâlharilor erau goale şi Iisus era încă viu. A deschis ochii, m-a privit, m-au trecut fiori, şi am întrebat: «Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii nu mai sunt cu Tine? Şi ei Te-au părăsit? Porunceşte-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc şi eu pe o cruce alături de Tine! Pe care vrei să mă aşez? Pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?» Şi Iisus mi-a răspuns: «Nu mai au semnificaţia pe care au avut-o oarecând crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo, oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, şi pe cea din dreapta, şi pe cea din stânga». Şi am dat să mă apropii de cruci şi I-am atins fluierele picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheaţa, şi un fior deosebit de puternic m-a pătruns şi m-am trezit. Mi-am dat seama că e semn de la Domnul Hristos, că în ziua aceea va trebui să încep o nouă Golgotă. Şi m-am gândit să fug… Mi-am făcut rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată şi să înaintez unde m-o ajuta Dumnezeu. Când a fost gata tot şi era să ies pe uşă şi să plec, am auzit zgomot de motor de maşină. M-am uitat de după perdea şi am văzut că în curtea mea intra maşina Securităţii din Galaţi…”[15]

 

Părintele Ioan Negruţiu a ales să ducă o viaţă de mucenicie. Visul pe care l-a avut este reprezentativ nu doar pentru viaţa sa, ci pentru întregul sobor de clerici care, atunci când fiara roşie a încercat să sufoce credinţa creştină, au avut curajul de a-L mărturisi pe Hristos… Un mare sobor, format din preoţi de mir sau preoţi de mănăstire, tineri şi mai puţin tineri, însufleţiţi de iubirea de Dumnezeu şi iubirea de neam. Datorită lor, aşa cum a spus patriarhul Justinian, „altarele româneşti s-au mutat în închisori!”. Cu ei s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri…!” (Matei 10, 32).


 

 

 

 

Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului[16]

 

Răzvan Codrescu

 

Prejudecăţi şi mistificări curente

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi în­semnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a re­gimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opo­ziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, alter­caţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apro­piat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dez­voltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut de­cenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Orto­doxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (alt­minteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Bi­se­rica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur mar­tir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, în­gri­jaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din­tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând a­proa­pe toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm­părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi­mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie­tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec­tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea ab­jecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate an­ti­comuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Bo­ghiu, Arsenie Papacioc sau Justin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, des­coperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă aceas­tă epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm­plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „o­nes­titatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in­stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

 

 

 

 

Adevărul probat documentar

 Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica în­­temniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Cara­via, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totali­ta­ris­mului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi – 1725; greco-catolici – 226; roma- no-catolici – 165; pro­tes­tanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi ne­in­cluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Ni­co­lae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecle­ziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezis­tenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilus­tre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Cal­ciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâ­mării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii – cu victime destul de numeroase – nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe...” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi pre­oţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai de­grabă se poate spune că majoritatea covâr­şitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem­nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu­mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

 

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre în­chisori-le comuniste, iar ea este plină de figuri exem­plare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, „fiara roşie”, majoritatea fiind condam­naţi cu sentinţa formală de „uneltire împotriva ordinii so­ciale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bise­ricii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturi­si­toare (cerând iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui pre­ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Be­jan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 până în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Teh­nică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din cata­com­bă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumi-treasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cu­vânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec­tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată antico­mu­nistă din munţii Babadagului, Col. „Omul Nou”, Hallan­dale [Florida], 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legio­na­re, 5 vol., [în regie proprie], Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, [Mănăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri­cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase ree­di­tări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slu­jitoare după 1964, când închisorile politice au fost lichi­date. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex­cepţii lăturalnice, zelul şi vred­nicia. Ei au lucrat, sub o­blă­duirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre­dicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putând fi consideraţi nişte adevăraţi răscum­părători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au tre­cut prin în­chisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sunt de neuitat, cu neostentativa lor subver­sivitate întru Hristos, figuri precum cea a părin­telui Atha­nase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare o­rien­talist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a fo­losit cunoscuta for­mu­lă liturgică de rugăciune „pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro­mâ­nia, pen­­tru sănătatea şi mântui­rea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuind-o fi­resc, curajos şi invariabil cu „şi pen­­tru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideo­logic impus de re­gim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni de­cât în parte şi în treacăt pe numeroşii păstori sufleteşti vred­nici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit nea­mu­lui românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai se­colului al XX-lea împotriva terorii bolşevice. Biruind cu stră­lucirea lor beznele atâtor nevrednicii mărunte, ei dau ade­vărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mâi­ne.


 

 

 

Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor[17]

 

Danion Vasile

 

 

E foarte im­por­tant pentru noi să înţelegem că Dumnezeu vrea ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi de către Biserica Ortodoxă. Este foarte important pentru noi să înţelegem că un sfânt nu devine sfânt din momentul canonizării, ci e sfânt din momentul în care a părăsit această lume.

Poate că subiectul criteriilor de canonizare nu este un subiect care să stârnească râvna noastră duhovni­cească, dar ar trebui să fim cu luare-aminte şi să învăţăm şi aceste lucruri, pentru că prin ele vom reuşi să înţelegem cât de firesc este ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi.

Tema acestei expuneri se datorează uneia dintre din întâlnirile pe care le-am avut cu P.F. Patriarh Teoctist. M-am dus la el împreună cu părintele Constantin Galeriu şi cu un reprezentant din partea foştilor deţinuţi politici, întrucât mai multe organizaţii ortodoxe, printre care Frăţia Ortodoxă Română, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, A.S.C.O.R., Asociaţia „Christiana”, „Anastasia” şi alte asociaţii ortodoxe au cerut Sinodului Bisericii Ortodoxe Române să se cerceteze dosarul de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu. Nu se cerea canonizarea părintelui, ci se cerea ca Sinodul să ia în considerare aflarea sfintelor moaşte. Memoriul a fost făcut pe data de 13 iunie 1999, în Duminica Sfinţilor Români, şi se cerea aşa: „Temându-ne să nu cădem în înşelare, deşi dovezile despre sfinţenia părintelui Lăcătuşu par concludente, vă rugăm să binevoiţi a deschide dosarul de canonizare şi să ne înştiinţaţi în mod oficial asupra demersurilor întreprinse.”

Pentru că în anul 1998 fusese găsit trupul întreg şi neputrezit şi bine mirositor al părintelui Ilie Lăcătuşu. Acesta profeţise că dacă cumva soţia lui va muri peste 15 ani (părintele murise în 1983), trupul soţiei să fie înmor­mân­tat lângă trupul său. Şi, vrând s-o înmormânteze pe soţie, au găsit moaştele întregi şi neputrezite ale părintelui Ilie. Mulţi oameni dau mărturie că au primit ajutor în chip mi­nunat de la moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu.

O preo­tea­să, care este doctoriţă, a mărturisit că ştie două cazuri de bolnavi care s‑au vindecat de cancer la moaştele pă­rintelui Ilie Lăcătuşu. V-aş putea da şi mărturie personală despre o minune a părintelui… Dar consider că nu e momentul să dau o mărturie personală acum… Acum vreau să vă prezint criteriile de canonizare a sfinţilor închisorilor şi trebuie ca mărturia mea să fie imparţială.

Ducându-mă la P.F. Patriarh Teoctist cu memoriul acesta, patriarhul nu a avut o atitudine binevoi­toare, spunând că nu trebuie să ne grăbim cu canonizarea sfinţilor închisorilor, că trebuie să o luăm încet, încet: „Ne-am grăbit deja cu canonizarea Sfântului Ioan Iacob, a spus, şi nu vom repeta acelaşi lucru cu cei care au pătimit pentru Hristos în închisori!”. Nefiind lămurit de afirmaţia respecti­vă, am cerut totuşi insistent să se cerceteze de ce trupul părintelui Ilie s‑a descoperit întreg. Dacă e blestemat, să ştim că e blestemat, şi atunci să nu se mai ducă lumea la moaşte, iar dacă e rob al lui Hristos, atunci să fie pus într-o biserică, aşa cum s-ar fi întâmplat în Rusia, de exemplu, şi imediat ar fi primit cinstire; la început ar fi avut parte de cinstire locală şi apoi ar fi fost canonizat.

Atunci, Prea Fericitul, văzând că insist, l-a chemat pe secretarul său sau pe unul din consilieri şi a zis: „Ia adu­ceţi articolul părintelui Liviu Stan despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, să vadă cum se canonizează sfinţii!” Am primit imediat un xerox după articolul respectiv, şi, ieşind din cabinetul Prea Fericitului, m-am apucat să citesc. Şi am constatat cu sur­prindere că în studiul părintelui Liviu Stan, un mare teolog al secolului al XX-lea, care de altfel a scris o carte despre canonizarea sfinţilor români, în articolul respectiv apăreau exact datele pe care eu i le prezentasem Prea Fericitului, şi anume: nu Sinodul are iniţiativa canonizării unui sfânt, ci poporul. Am să vă citesc câteva pasaje din acest articol al părintelui Liviu Stan. Eu îi sunt recunoscător Prea Ferici­tului că mi-a dat articolul… Articolul m-a convins că trebuie să-mi sporesc râvna pentru sfinţii închisorilor şi să-i canonizez în primul rând în inima mea. Iată câteva citate din studiul despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă:

Cu privire la canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, suntem îndreptăţiţi să conchidem că, pentru a se putea purcede în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie date următoarele condiţii de fond… Condiţiile sunt valabile şi pentru canonizarea sfinţilor care au dus viaţă de rugăciune, nu doar a sfinţilor mucenici. Sunt criteriile generale de canonizare, de care se va ţine seama şi dacă va fi canonizat părintele Paisie Olaru, şi dacă va fi canonizat părintele Cleopa, şi dacă vor fi canonizaţi alţi cuvioşi, şi părintele Irodion de la Lainici - care a fost povăţuitor duhovnicesc al Sfântului Calinic de la Cernica, şi atâţia alţi sfinţi.

Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, Ortodoxie păstrată până la moarte, fie în timpul vieţii, fie de când a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Adică principalul criteriu este mărturi­sirea dreptei credinţe. Dacă a fost amestecată Ortodoxia cu erezia, persoana nu poate fi canonizată. Sfinţii există doar în Biserică. Cei din afara Bisericii Ortodoxe nu sunt sfinţi.

Proslăvirea lui de către Domnul cel puţin cu unul din următoarele daruri sau puteri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credinţe până la moarte; puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase; puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte; puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Vă repet, deci, criteriile pentru canonizare: puterea de a suferi moartea mucenicească; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru dreapta credinţă până la moarte - Sfânta Muceniţă Tecla nu a murit de sabie; nu a murit de moarte mucenicească, şi este totuşi muceniţă, pentru chinurile pe care le-a pătimit pentru Hristos cu ani înainte de a muri. Ea a suferit pentru Hristos, Hristos a vindecat-o şi ea a murit la bătrâneţe, după ce a fost un fel de apostol al drep­tei credinţe.

Apoi, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desă­vârşite trăiri morale şi religioase. Părintele Paisie Olaru, de exemplu, a fost o icoană a sfinţeniei, o icoană a rugă­ciu­nii, o icoană a nevoinţei; am mai avut atâţia şi atâţia părinţi sporiţi.

Puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte. Unii părinţi au făcut semne minunate, cum a făcut părintele Arsenie Boca, care a pătimit şi el atâta pentru Hristos şi a dus o viaţă de nevoinţă extraordinară. Or, astfel de minuni trebuie judecate de biserică, nu cumva să fie false minuni, pentru că există şi false minuni, aşa cum ştiţi, cum cunoaşteţi din istoria Bisericii, şi dacă aceste minuni sunt autentice, sunt o mărturie a sfinţeniei. Nu este însă facerea de minuni o condiţie necesară pentru canonizare. Pentru că întreabă unii: „Ce minuni a făcut Valeriu Gafencu după moarte? Sau ce minuni a făcut Costache Oprişan?”

Dar ce minuni a făcut Ştefan cel Mare după moarte? Nu a făcut minuni până la canonizarea lui; atunci când s-a stabilit canonizarea voievodului, nu a existat o listă de mi­nuni clare… Deşi acum la Putna sunt demonizaţi care merg acolo şi urlă: „Mă arde, mă arde! Mă arde Sfântul Ştefan!” Sunt unii care se îndoiesc de sfinţenia lui Ştefan cel Mare, spu­nând că a avut prea multe căsătorii, care, după pravile, erau mari păcate, şi totuşi le-a avut; a căzut în păcatul desfrâului – da, a căzut! Şi atunci, cum l-a mai canonizat Biserica? Biserica l-a canonizat tocmai pentru că, după toate aceste multe şi mari păcate, Sfântul Ştefan cel Mare a arătat multă pocăinţă. Şi pocăinţa aceasta a fost cu adevărat cutremurătoare şi datorită râvnei lui de a apăra Ortodoxia, datorită dragostei pe care a arătat-o Ştefan cel Mare ctitorind atâtea biserici şi mănăstiri; pentru această pocăinţă şi râvnă duhovnicească, Dumnezeu l-a primit în cetele sfinţilor. Şi cu adevărat acum îi arde pe dracii din demonizaţi.

Deci nu e nevoie de minuni pentru ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi, deşi unii dintre ei au făcut deja minuni. Ei au avut puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Răspândirea miresmei de sfinţenie, spune părintele Liviu Sandu, după moartea lui - a celui care trebuie cano­ni­zat - şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i‑l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii, este ultimul criteriu. Răspândirea miresmei de sfinţe­nie… Are lumea evlavie sau nu are la părintele Cleopa? Are! Are lumea sau nu are evlavie la părintele Paisie? Are! Are lumea sau nu are evlavie la ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul Acatistului la Rugul Aprins, care a murit în închisoare, la fel ca şi părintele Ilarion Felea? Are! Are lumea evlavie la părintele Arsenie Boca? Are! Rămâne ca Sinodul să decidă dacă poporul a canonizat cu dreptate sau dacă a greşit. E vorba de canonizarea locală, pe care o face poporul prin acest cult spontan.

Cultul acesta, zice părintele Liviu Stan, poate fi or­ganizat sau difuz. De exemplu, faţă de părintele Cleopa, putem zice că e orga­ni­zat. Mulţi dintre cei care merg la Sihăstria se închină la mor­mântul părintelui, îi citesc căr­ţile cu evlavie şi se roagă: „Doamne, pomene-şte-l cu sfinţii pe acest rob al Tău şi rânduieşte precum ştii să fie ca­no­nizat!”. Tot aşa cum alţii merg la Petru Vodă, la mormântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, un mare mărturi­sitor al închisorilor comuniste. Deci pentru unii există un cult oarecum orga­nizat, iar pentru alţii, care au murit în închisori, există un cult difuz, cum e cel al părintelui Ilarion Felea.

De la îndeplinirea acestei condiţii (adică a miresmei de sfinţenie) pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe. Auziţi! Dacă cineva este mucenic, chiar dacă po­po­rul nu îl cinsteşte, chiar dacă nu există acest cult local, poate fi ca­nonizat.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi celei de-a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor, ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Existenţa neîndoielnică a primei, adică Ortodoxia neîndoielnică, şi cea de a treia, puterea de a suferi moarte martirică pentru dreapta credinţă, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare. E cazul ca aceşti sfinţi să fie canonizaţi!

Zice părintele Liviu Stan: De-a lungul istoriei Bisericii, moartea martirică, mucenicia – adică muncirea, chinuirea pentru Hristos sfârşită prin moarte, a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de neînlocuit, semnul şi dovada cea mai certă a sfinţeniei. Alt semn al sfinţeniei a fost socotit şi a rămas de atunci şi până azi mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ispite sau ameninţări, indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine muncirea şi moartea, de pe urma chinurilor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Un exemplu - Sfântul Alexie din Ugine, care a pătimit pentru Hristos în Rusia. Când a fost condamnat la moarte, fiica sfân­tului a cerut să intre în închisoare în locul tatălui ei şi atunci prigonitorii i-au dat drumul. Sfântul, după multe încercări, a reuşit să ajungă în Franţa, unde a şi murit. Deşi a murit având cancer malign generalizat, şi doctorii au cerut rudelor să îl îngroape cât mai repede, ca să nu înceapă să miroasă urât trupul, la 22 de ani de la îngroparea părin­telui, l-au găsit întreg şi neputrezit, sfinte moaşte binemi­ro­sitoare. Ba chiar a început o ploaie foarte puternică, toţi au plecat şi au lăsat sfintele moaşte în ploaie. Şi ploaia nu a afectat cu nimic sfintele moaşte.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost socotit, şi a rămas de atunci şi până astăzi, viaţa sfântă, viaţa curată, viaţa care se înfăptuieşte prin asceză, prin binefacere etc, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă, superlativul etic şi reli­gios. Viaţa trăită în acest chip atrage proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul de a face minuni fie în viaţă, fie după moarte, iar săvârşirea minunilor a fost socotită, de atunci şi până azi, al patrulea semn al sfinţeniei.

S-a pus, în Apus, şi problema de a se şti câte minuni trebuie săvârşite de către un erou al credinţei, în viaţă sau după moarte, spre a fi socotit vrednic de aşezarea între sfinţi. Pentru că unii pun această întrebare: Câte minuni a făcut Valeriu Gafencu, câte au făcut ceilalţi? Dar zice părintele Liviu Stan: Această problemă de esenţă scolastică a purces din nălucirile deşarte pe care şi le-au făcut unii teologi apuseni despre posibilitatea de a drămui sfinţenia, uitând că darurile sunt deosebite şi ca natură, şi ca grad; şi că lucrarea Duhului este necuprinsă nici în numere şi nici în cuvinte. O astfel de problemă este a se socoti între acelea prin care vine sminteala în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu şi-a pus-o şi nu şi-o poate pune. Nu stăm să numărăm câte minuni a făcut un sfânt al închisorilor sau un cuvios sau un rugător. Căutăm mărturia vieţii lui şi, dacă a făcut minuni, cu atât mai bine; dar dacă nu a făcut minuni, credem că cea mai mare minune este că a dat mărturia cea bună pentru Hristos şi această minune poate răsări ca o floare în inimile noastre.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost şi a rămas, de atunci şi până azi, lupta de apărare a dreptei credinţe şi lupta pentru biruinţa dreptei credinţe, deci lupta pentru Biserică dusă de orice credincios cu toate puterile lui. Am văzut cât de mult au pătimit pentru Hristos mărturisitorii şi ştim că, dacă noi vom da azi mărturia cea bună, vom fi urmaşi ai lor.

În trecut şi chiar în zilele noastre, – continuă părin­tele Liviu Stan – pe lângă aceste semne şi dovezi ale sfin­ţeniei, au mai fost socotite şi altele, dintre care cel mai pricinuitor de îndoială şi de neînţelegere a fost nestri­că­ciunea trupului după moarte. Iată că nu zice: „A fost cel mai sigur semn”, întrucât unii pot rămâne neputreziţi şi din cauza blestemelor. Citim în viaţa Sfântului Calinic de la Cernica cum, mergând pe o uliţă, a văzut un cadavru neputrezit, sprijinit de o casă. Un om murise blestemat şi trupul său nu putrezise; sfântul a început rugăciunea de dezlegare şi, până la sfârşitul rugăciunii, cadavrul se făcuse praf şi ţărână.

Este neîndoios că Domnul poate arăta – zice părintele Liviu Stan – ca semn al proslăvirii unui sfânt al Său şi nestricăciunea acestuia după moarte. Dar acest singur semn, spre a fi nouă dovadă a sfinţeniei celui în legătură cu care se produce, trebuie să fie însoţit necondiţionat şi de semnul minunilor, de darul de a se săvârşi minuni prin el. În acest sens, nestricăciunea trupu­ri­lor după moarte apare ca un accesoriu al semnului prin­ci­pal al sfinţeniei, darul de a face minuni. Deci, dacă sunt sfinte moaşte, atunci Dumnezeu trebuie să le întărească şi prin alte semne minunate.

Dacă lipseşte acesta din urmă [minunile], atunci sim­plul fapt că trupul unui credincios nu s-a stricat după moarte nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Ba din contră, după Tradiţia Bisericii noastre, faptul acesta e privit ca ur­mare a blestemului sau anatemei sub care ar fi căzut un astfel de om. Şi pentru acest motiv s-au rânduit rugă­ciu­nile de dezlegare de blesteme, care i se citesc fiecărui creştin răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Atât învăţătura, cât şi practica Bisericii, din epoca apostolică şi până acum, sunt mărturii că nestricăciunea trupului după moarte poate fi doar un accesoriu al sem­nelor principale ale sfinţeniei, şi că nicidecum acest singur semn nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Tot aşa cum faptul că unii sfinţi nu au lăsat moaşte nu e o dovadă că nu au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. în cimitirele de la Aiud, Târgu Ocna, Piteşti nu s-au găsit până acum trupuri întregi şi neputrezite; poate Dumnezeu va rândui să se găsească, aşa cum la Oranki s-a găsit trupul neputrezit al unui episcop care a murit alături de mii de monahi şi preoţi mucenici.

Dar, chiar dacă până acum în închisorile noastre nu s-au găsit moaşte întregi şi neputrezite, acele părticele de moaşte care s-au aflat – s‑au găsit chiar cranii sfinte – sunt purtă­toare de har dumnezeiesc. Şi la o mănăstire din Ardeal s-a adus un craniu de la una din închisori şi a început să dea bună mireasmă. Am auzit că acest craniu a fost dus la una din mănăstiri, fără să miroasă frumos, dar părinţii l-au primit cu evlavie, ştiind că, dacă omul acela a murit în închisoare, a aflat har de la Dumnezeu, şi după ce a fost dus la mănăstire a început să izvorască bună mireasmă, spre bucuria credincioşilor. Iar când au săpat la în­chisoarea de la Aiud, să facă clădirea aceea în care stau acum maicile, în micul aşezământ monahal, vreme de trei zile unii au simţit miros de sfinte moaşte. Se făcuseră săpături în cimitirul în care au fost îngropaţi mucenicii, pen­tru a pune temelia unei clădiri noi.

Mi s-a întâmplat să mă duc o dată să mă închin la Aiud acestor sfinte moaşte, şi o maică, în afara craniilor şi a oaselor care sunt aşezate pe rafturi, mi-a arătat pe masă o pungă cu sfinte oseminte; m-am întrebat: „Oare ce e cu aceste oseminte, care nu par aşezate cu foarte multă evlavie?” Şi maica mi-a explicat că acele oseminte tocmai fuseseră aduse de către gropar. Acesta săpa o groapă în cimitir şi mâna a început să-i tremure pe lopată, pentru că a fost izbit de mirosul sfintelor moaşte. Şi atunci a lăsat lopata şi a adunat cu multă grijă sfintele moaşte.

Daţi-vă seama, un gropar care a săpat gropi ani de zile în acel cimitir binecuvântat, a fost izbit de mirosul de sfinte moaşte atât de puternic, încât a început să-i tremure mâna pe lopată! Şi vă mărturisesc că m-am dus atunci la Aiud, pentru că un prieten de-al meu cu care fusesem la o mănăstire, în drum spre Bucureşti, se în­chinase la moaştele mărturisitorilor. Şi l-a sunat un în­dră­cit şi l-a întrebat: „Ce-ai făcut, bărbosule, ai fost la Aiud?” Şi m-am gândit: „dacă dracul din omul acela ştia că prietenul meu trecuse pe la Aiud, înseamnă că prietenul meu cu siguranţă s-a folosit că încă o dată a fost la Aiud”. Şi atunci m-am abătut şi eu din drum şi m-am dus la Aiud, şi m‑am bucurat să aflu de sfintele moaşte care tocmai fu­se­se­ră aduse acolo.

Moaştele anumitor sfinţi sunt împărţite – spre exemplu, ale Sfântului Alexie din Ugine, despre care v-am spus că după 22 de ani a fost întreg şi neputrezit; la canonizare, în Franţa, s-au împărţit anumite icoane cu părticele din moaştele lui; s-au împărţit credincioşilor, să fie spre binecuvântare în casele celor care vor să ducă lupta cea bună pentru Hristos. Şi am primit de la duhovnicul meu din Sfântul Munte Athos o icoană care avea o părticică din moaştele Sfântului Alexie. Şi am dat icoana la mănăstirea Căşiel, unde e o raclă cu foarte, foarte multe sfinte moaşte, păstrând doar o mică, mică bucăţică – a tăiat părintele de acolo – ca să păstrez şi eu ca binecuvântare din moaştele pe care le primisem de la duhovnicul meu.

Tot aşa s-au împărţit o mică parte din moaştele celor care au pătimit pen­tru Hristos în închisorile comuniste. Şi părintele Serafim de la Căşiel mi-a dat şi mie într-o cutiuţă astfel de sfinte moaşte şi mi-a zis: „Primeşte-le, frate, cu evlavie, că uite, un preot ţinea în casă sfinte moaşte ale mărturisitorilor, fără să ştie cum îi chema, ştia doar că au pătimit pentru Hristos în închisoare; şi a venit la el o vrăjitoare, care locuia aproape de preot, şi i-a zis: «Părinte, îţi dau o sumă foarte mare (nu mai ţin minte, parcă trei sute de milioane de lei vechi, sau aşa ceva, oricum, o sumă foarte mare) – părinte, îţi dau suma asta de bani, numai scoate ce-ai primit în casă, că nu-mi mai merg deloc farmecele şi vrăjile!»”

Mi-a povestit un alt părinte duhovnic că avea un ucenic care voia neapărat să meargă la o vrăjitoare din aceasta care vindeca de toate bolile şi avea aşa-zisă clar-vedere, dar avea dar de la dracul, nu de la Dumnezeu. Şi părintele i-a zis: „Bine, dacă nu reuşesc să te conving să nu te duci, ia această raclă cu sfinte moaşte (i-a dat o răcliţă mică), ţine-o la piept şi du-te la vrăjitoare!” Şi s-a rugat părintele (nu-i asta o reţetă, să luăm sfinte moaşte la noi şi să mergem la vrăjitori, dar aşa s-a rugat părintele atunci) să se vădească înşelarea în care trăia vrăjitoarea respectivă, şi când a intrat credinciosul, marea vrăjitoare a început să ţipe: „Scoateţi-l afară! Scoateţi-l afară!”, pentru că o ardea, pur şi simplu, prezenţa sfintelor moaşte.

E adevărat, totuşi, că sunt cazuri când vrăjitoarele vin să se închine la sfintele moaşte. Dracul, în vremurile noastre, lucrează foarte, foarte parşiv. Şi vedeţi uneori în reviste, alteori în ziare, alteori la televizor, pe vrăjitoarea cutare, care zice că e regina magiei albe, care are tot felul de „binecuvântări”: de la Sfântul Munte Athos, de la Ieru­salim, agheasmă din Iordan şi multe altele. Şi având aceste binecuvântări în casă, vrăjitoarele spun: „Uite, nu putem fi noi slujitoare ale întunericului!” Dar sunt! Pentru că, deşi ţin în casele lor icoane, agheasmă, cruci, totuşi duc oamenii pe calea înşelării.

Ar fi bine să luăm aminte la aceste criterii de cano­nizare şi să cercetăm cu luare-aminte cele mai autorizate surse despre sfinţii închisorilor. Cum este, de exemplu, această carte despre Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor. Mă bucur că a apărut. Vă citesc doar un citat de pe ultima copertă a acestei cărţi, un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc: „Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe aceştia toţi, Maxim, Pascu şi ceilalţi, pe toţi i‑aş sfinţi. (Adică i-ar canoniza, dacă ar putea.) Era oare unul mai bun ca celălalt? Toţi erau gata de moarte.” Şi subliniază părintele Arsenie asta, pentru că duşmanii lui Hristos, nemaiputând suporta mulţimea argumentelor pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, spun: „Da, da, doar Gafencu a fost bun, ceilalţi n-au fost buni!” De asta părintele Arsenie zice: „Toţi erau gata de moarte, nu era niciunul mai bun decât celălalt! Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S‑au dus cu toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi aceştia, ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.”

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că vieţile noastre se vor schimba dacă vom putea să ne închinăm în biserică în faţa icoanelor acestor sfinţi! Să dea Bunul Dumnezeu să înţelegem câtă nevoie avem să cunoaştem vieţile adevărate ale unor astfel de sfinţi, chiar dacă că unii îi defăimează şi scriu lucruri mincinoase despre ei! De exemplu, sunt acuzaţi aceşti sfinţi cum că ar fi fost criminali legionari şi că ar fi făcut tot felul de fărădelegi. Dar nu au fost criminali… Duşmanii adevărului spun că părintele Ilie Lăcătuşu, care a fost membru al Mişcării Legionare, ar fi rămas neputrezit după moarte pentru că până la sfârşitul vieţii sale nu s‑a dezis de Mişcarea legionară. Şi există o fotografie cu părintele Lăcătuşu la vârsta bătrâneţii, salutând cu „Trăiască Legiunea!”, nu pentru că ar mai fi fost vie Mişcarea Legionară, ci pentru că a păstrat recunoştinţă acestei şcoli spirituale prin care a trecut.

Nu voi vorbi foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar nu pot nici trece sub tăcere ceea ce s-a întâmplat cu această mişcare, despre care părintele Arsenie Papacioc spunea într-o mărturie filmată: „Şcoala mea spirituală a fost Mişcarea Legionară”. Trăim o vreme în care televiziunile ne-au copleşit cu tot felul de filme cu legionari criminali, cu asasini, cu o sumedenie de cărţi în care se vorbeşte despre tot felul de asasinate – dintre care unele sunt pur şi simplu înscenări. Propaganda comunistă a încercat să-i rupă pe oameni de mărturia cea bună pe care au dat-o sfinţii închisorilor, invocând asasinatele legionare. Au fost asasini sfinţii închisorilor? Nu, nu au fost…! Valeriu Gafencu spune foarte frumos: „Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos”.

De fapt Mişcarea Legionară a ajuns la măsura ei abia în închi­sorile comuniste. Chiar dacă la începuturi au existat unele extreme şi unele acte mai dure, cum a fost asasinarea lui Duca, de exemplu… Nu există pădure fără uscături şi nu putea Corneliu Codreanu să inventeze o şcoală spirituală perfectă. Nu exista altă şcoală spirituală în afara Bisericii. Dar neamul românesc a avut oameni care, văzând perico­lul comunist, şi-au asumat lupta jertfelnică pentru ţară şi pentru Biserică. Ion Gavrilă Ogoranu povestea, la un moment dat, cum a intrat el în Frăţiile de cruce – din care a făcut parte şi Valeriu Gafencu. Frăţiile de cruce erau alcătuite din elevi, erau o anticameră a Mişcării Legionare. Într-o noap­te ploioasă, li s-a spus tinerilor care voiau să intre în Frăţiile de cruce că trebuie să se întâlnească undeva, depar­te, pe un munte, într-un anumit loc. Şi exact când era vre­mea mai rea, începuse ploaia, exact în noaptea aceea a fost fixată întâl­nirea. De ce? Ca să se vadă, să fie încercată râv­na celor care voiau să intre în Frăţiile de cruce. Şi spune Ion Gavrilă Ogoranu că mergea singur, prin ploaie, fiind vre­me urâtă, şi nu ştia că se va întâlni şi cu alţii. Şi mergând, pe măsură ce se apropia de destinaţie, se întâlnea cu din ce în ce mai mulţi colegi şi, la locul de întâlnire, şi‑a dat seama că veniseră aproape toţi colegii lui. Adică fără să ştie unii de ceilalţi, toţi aveau râvna de a lupta pentru neam şi pentru ca mărturia creştină să nu fie su­focată în România aşa cum fusese sufocată, pe exemplu, în Spania comunistă. Intrând în această mişcare, mai întâi în Frăţiile de cruce şi apoi în Mişcarea Legionară, unii oa­meni au renunţat la păcate şi au pornit pe calea jertfei. Nu poate fi propusă însă astăzi Mişcarea Legionară ca un model de ieşire din impasul politic actual. Au existat, după 1989, tot felul de grupări aşa-zis legionare, grupări de tineri dezorientaţi, care au încercat să copieze idealul legionar purtând cămăşi verzi şi centură în diagonală, salutând cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi manifestând un spirit polemic neancorat în tradiţia duhovnicească a Bisericii noastre.

În prefaţa acestei cărţi – Sfântul închisorilor - P.S. Andrei de la Alba Iulia zice foarte frumos: „De remarcat este că părintele Moise (de la Oaşa, cel care a îngrijit cartea - n.n.) a reuşit să scoată în evi­denţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se deli­miteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţio­nând pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar dacă la început a făcut parte din Frăţiile de cruce, din elanul său pentru viaţa spirituală curată, fără compro­misuri şi politicianisme, a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exa­gerat şi mistic.” Şi în- tr-adevăr, au fost legionari care au văzut în Mişcarea Legionară strict o soluţie de salvare a ţării, o soluţie de ieşire din impasul politic al ţării şi atât. Au fost chiar legionari care, în loc să ducă viaţa cea bună în Hristos, în loc să ducă lupta împotriva patimilor şi a pof­telor, strigau: „Mişcarea! Mişcarea! Mişcarea!”, dar tră­iau în păcate, făceau greşeli foarte mari. Valeriu Gafencu a arătat că a ştiut să transfigu­reze idealul legionar atunci când a ajuns în închisoare. De fapt, în închisori s-a înţeles rostul acestei şcoli spirituale care a fost Mişcarea Legionară…

P.S. Andrei observă că un fel de apologie a Mişcării Legionare în vremurile noastre este foarte periculoasă, pentru că ar împiedica tocmai canonizarea sfinţilor închi­so­rilor. Valeriu Gafencu nu este sfânt pentru că a fost le­gionar – membru al Frăţiilor de cruce de fapt, Valeriu Gafencu este sfânt pentru că a fost măr­tu­ri­si­tor al lui Hristos. Costache Oprişan nu este sfânt pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost mărturisitor al lui Hristos. Dar am auzit că în închisoarea de la Aiud peste 70% dintre deţinuţi au fost legionari. Acolo oamenii care au iubit neamul şi ţara au dat mărturia cea bună în faţa comuniştilor şi au ştiut să pătimească pentru Hristos în închisoare.

În zilele noastre, repet, ar putea fi pericu­loasă orice propagare a ideologiei politice legionare; situaţia din ţară este cu totul alta şi soluţia spirituală este cu totul alta. De altfel, în anii de după revoluţie, când am cunoscut şi eu câţiva bătrâni legionari care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, soluţia pe care o aşteptau era „America, America! Să vină America să ne salveze! Să vină America să ne izbăvească!” Rămăseseră încă din închisori cu gândul acesta că americanii vor veni şi ne vor salva. Şi mulţi ani au trecut până când unii din ei au înţeles că de fapt comunismul, în ţara noastră, fusese impus cu ajutorul americanilor şi că, de fapt, situaţia României fusese rezolvată într-o afacere de familie ruso-americană, când americanii ne-au lăsat pe mâna ruşilor.

Nu cred că este de folos să fie reactivată Mişcarea Legionară. De altfel, cred că dacă ar fi trăit astăzi Gafencu, Costache Oprişan, şi dacă ar fi fost tânăr părintele Gheorghe Calciu, nu ar fi căutat o soluţie identică. Fiecare perioadă a istoriei are soluţiile ei. Ceea ce trebuie noi să facem însă este să luăm exemplu din mărturia pe care aceşti eroi ai credinţei au dat-o în faţa prigonitorilor, fie că unii au murit înainte de a ajunge la închisoare, fie că au murit în închisoare, fie că alţii au dat-o după ce au ieşit din închisoare.

Noi trebuie, fraţilor, să înţelegem că orice greşeală pe care o fac susţinătorii canonizării sfinţilor închisorilor poate fi fatală. Dacă se va trâmbiţa: „Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea”, pentru că mulţi dintre sfin­ţii închisorilor au fost legionari, Dumnezeu nu va îngă­dui ca aceştia să fie canonizaţi. Pentru că o ast­fel de canonizare poate produce tulburare în popor.

În Rusia, de exemplu, mare tulburare a produs cano­ni­zarea ţarului şi a familiei ţariste. Deşi ţarul a făcut mi­nuni, şi familia ţaristă a făcut minuni, totuşi, unii oameni, considerând că unele fapte ale ţarului - precum aşa-zisa abdicare - au fost mari greşeli, au afirmat că: „Biserica a greşit canonizându-i.” Şi, în sfârşit, chiar în ţara noastră a fost o anumită tul­bu­rare legată de canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare, pentru că a fost greu pentru oameni să înţeleagă că Ştefan cel Mare a murit în pocăinţă şi a ajuns sfânt.

De altfel, chiar şi părintele Arsenie Papacioc mărtu­risea într-un interviu filmat: „A venit la mine un arhie­reu să discutăm despre canonizarea Sfântului Ştefan şi am fost împotrivă.” Pentru că părintele Arsenie ştia cum, îna­in­te de 1989, comuniştii voiau canonizarea lui Ştefan cel Mare din motive pur politice. Văzând cum sârbii canoni­zează atâţia voievozi, văzând cum ruşii canonizează atâţia întâi-stătători ai nea­mu­lui lor, atâţia conducători ai neamu­lui lor, partidul co­mu­nist român – ca să nu fie mai prejos românii – voia cano­ni­zarea lui Ştefan nu din motive duhovniceşti, ci doar pentru întărirea sentimentului naţional. Şi părintele Papacioc şi-a manifestat reticenţele faţă de asemenea criterii de cano­ni­zare. Numai că Dumnezeu a vrut ca robul Său, Ştefan cel Mare, să fie canonizat. Precum ştiţi, el a fost cinstit ca sfânt de către popor cu multă vreme înainte de canonizarea oficială.

Cred că dacă s-ar trâmbiţa prea mult că aceşti măr­tu­risitori au fost legionari, nu s-ar face decât să se întârzie canonizarea lor sau, dacă vor fi canonizaţi, să se producă tulburare în popor şi unii oameni care au fost îndoctrinaţi de mentalitatea comunistă să spună: „Nu! Biserica gre­şeşte, Biserica a căzut în rătăcire. Dacă i-a canonizat pe Gafencu şi pe Oprişan, nu mai vreau să fac parte din această Biserică!”. E nevoie deci de foarte mult discernă­mânt. De fapt, o carte cum este aceasta, Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor, sau o carte cum este cea cu părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, ne arată care sunt faptele jertfelnice ale acestor mărtu­risitori şi cum trebuie să-i urmăm. Canonizarea Sfântului Ştefan nu a venit repede. Repede a avut loc, de exemplu, canonizarea Sfântului Grigorie Palama, care a fost canonizat chiar de uceni­cul şi biograful său, Sfântul patriarh Filothei Kokkinos. Aşa cum Sfântul Simeon Noul Teolog îl cinstea ca sfânt pe povăţuitorul său duhovnicesc, pe Cuviosul Simeon Evlaviosul, ba chiar îi făcea praznic la mănăstire an de an, aşa ar trebui noi să-i prăznuim pe sfinţii închiso­rilor în inimile noastre.

Închei prezentându-vă câteva mărturii despre părintele Ilie Lăcătuşu. Părintele Constantin Galeriu: „Părintele Ilie Lăcătuşu a petrecut cu Hristos în anii de temniţă aşa cum am petrecut şi noi. Iar în credincioşia lui sfântă, iată, s-a împărtăşit de acest dar mare: să guste din taina Învierii, deci a nestrică­ciunii, şi a moştenirii vieţii de veci.” Părintele Arsenie Papacioc a spus aşa: „Eu am fost cercetat dacă să-l canonizeze pe Ştefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeaşi părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătuşu, pentru că sunt nişte semne de la Dumnezeu: are mireasmă şi este neputrezit. Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhului. Trebuie să mişte cineva. Dar este mai greu să-l sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru şi de nediscutat este că nu a putrezit şi că are mireasmă. A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele e sfânt). Dispuneţi o canonizare!”, a zis părintele Arsenie Papacioc.

La mormântul părintelui Ilie Lăcătuşu au venit arhierei şi au citit rugăciuni de dezle­gare. Iar unul dintre aceştia, care avea reţineri faţă de sfin­ţenia părintelui Ilie, după ce a venit şi i-a citit rugăciunea de dezlegare, crezând că trupul părintelui se va desface, va putrezi, va fi ţărână, văzând că trupul a rămas întreg, a căpătat evlavie faţă de părintele Ilie. De altfel au mai existat, în istoria Bisericii, unii oameni care au avut adversitate faţă de un sfânt, iar apoi i-au înţeles sfinţenia.

Există chiar o viaţă a Sfântului Ioan Iacob de la Hozeva în care apar mărturii despre unii clerici care s-au opus canonizării sfân­tului. Cei care aţi citit mărturiile acelea aţi văzut că unii dintre aceşti clerici au avut de pătimit foarte mult pentru împotrivirea lor. Şi tot aşa vor avea de pătimit şi clericii zilelor noastre care se opun canonizării sfinţilor închisorilor.

Ce e de făcut? Spun unii oameni din popor: „Nu sunt canonizaţi sfinţii închisorilor, pentru că se împotrivesc unii ierarhi care au pactizat mai mult sau mai puţin cu Securitatea.” Dar situaţia asta nu se întâmplă numai la noi în ţară. Şi în Rusia au fost ierarhi care au pactizat cu Securitatea, şi totuşi s-au pocăit şi au înţeles că sfinţii închisorilor pot fi canonizaţi. Aceasta este cea mai mare dovadă că ţi-ai înţeles greşeala. Da, ai pactizat cu Securitatea şi implicit cu diavolul, dar vrei să te ierte Dumnezeu, şi atunci îi cinsteşti pe robii lui Dumnezeu. Şi o astfel de canonizare ar fi cea mai mare dovadă de pocăinţă din partea celor care au greşit în perioada comunistă. Nu ne interesează statistici precise, cum există în Rusia, – câţi clerici au pactizat, câţi ierarhi au pactizat – nu lucrul acesta ne interesează! În Biserica Ortodoxă nu avem duhul judecării: „Uite-l! Să-l aruncăm la coş, să-l aruncăm la gunoi!” Nu! Noi, în biserică, vrem întoarcerea tuturor. (…)

Să înţelegem, iubiţilor, cât de mare este pocăinţa! Şi dacă până acum am avut îndoială faţă de sfinţenia măr­tu­ri­si­torilor din temniţele comuniste, să zicem: „Doamne, iartă-mă că i-am judecat pe robii Tăi, acum aju­tă-mă să-i cinstesc în inima mea aşa cum se cuvine!” Astăzi să ne dăm seama că am greşit, şi de astăzi să ne ru­găm ca Dumnezeu să rânduiască pentru ca robii Săi să fie cano­nizaţi şi să poată fi cinstiţi de întreaga Biserică. Amin!


 

 

 

 

Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori[18]

 

Părintele Moise de la Oaşa

 

 

Despre cartea aceasta, Sfântul închisorilor, s-a spus că este scrisă de mine. S-ar putea înţelege că eu sunt autorul cărţii. Se impune o precizare: nu sunt autor, sunt coordonator de mărturii; în proporţie de poate 80% este vorba de mărturii despre Valeriu Gafencu, unele dintre ele luate din cărţile care s-au publicat, iar altele inedite. Eu am încercat doar să leg aceste mărturii şi să le pun cap la cap.

Poate că ar fi interesant aşa, în două vorbe, să vă spun cum s-a ajuns la ideea acestei cărţi, pentru că niciodată nu m-am gândit că voi fi pus în situaţia de a scrie o carte. Cu mult înainte de a merge la mănăstire, mi-a căzut în mână o carte despre închisori, Fenomenul Piteşti, scrisă de Virgil Ierunca. N-avea nicio legătură cu Biserica, dar am fost foarte impresionat de suferinţa celor de acolo; acesta a fost primul contact.

Şi apoi, după un timp, înainte de a merge la mă­năstire, tot aşa, cu vreun an înainte, am citit cartea părin­telui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ceea ce aş putea să spun că a fost primul contact cu Valeriu Gafencu, în sensul că mi-a rămas în minte că uite, în temniţele comu­niste a fost un om pe care părintele Nicolae Steinhardt îl punea printre sfinţii închi­sorilor. Aşa îl şi numeşte, parcă, pe Valeriu Gafencu – unul dintre Sfinţii închisorilor. Şi mi-a rămas gândul acesta în cap şi evlavia aceasta, înţelesul acesta, fără să-i reţin chiar numele. Pe urmă, încet-încet, la mănăstire am găsit multe cărţi în care se făcea referire la el, cum e cea a lui Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată şi altele. Şi am simţit o dragoste deosebită şi am avut tot timpul convingerea că este sfânt, chiar dacă nu este canonizat.

Şi în primul rând pentru mine am pus cap la cap mărturiile pe care le-am găsit despre el. Şi pe urmă mi-a venit ideea: uite, poate lucrurile astea vor fi de folos şi altora, neexistând o viaţă a lui Valeriu Gafencu. În urmă cu doi ani, am făcut aşa, un fel de schiţă, care până la urmă s-a dublat ca şi volum, şi m-am dus la Î.P.S. Andrei şi am cerut binecuvântare să fac nişte cercetări, după doi ani de muncă – nu m-am ocupat doar de asta – a apărut această carte. În sfârşit, a dat Dumnezeu să urmeze o alta, în anul viitor, un fel de Pateric al închisorilor, tot pe această temă a temniţelor comuniste, în care să fie cuprinse mai multe portrete şi în care să fie, bineînţeles, şi Valeriu Gafencu, dar într-un fel de sinteză faţă de ceea ce am prins aici. Deci, ca să zic aşa, cartea este rodul evlaviei mele faţă de Valeriu Gafencu - despre care n-am nicio îndoială că este sfânt.

M-a întrebat cineva cu care am stat de vorbă: „De ce credeţi că este sfânt Valeriu Gafencu?”. Avea darul înainte-vederii, şi-a cunoscut ziua morţii, precum sfinţii, şi au fost câteva minuni întâmplate în preajma lui... Gafencu a văzut-o pe Maica Domnului, şi a lăsat un mesaj foarte interesant privind sensul suferinţei din închisoarea de la Târgu Ocna; apoi, o altă minune, faptul că a suportat, precum sfinţii, prin harul lui Dumnezeu, o operaţie de apendicită fără să fie anesteziat – adică anestezia nu a prins, şi doctorii nu şi-au dat seama decât după operaţie, în momentul în care el i-a spus medicului: „Domnule doctor, m-aţi operat pe viu.” Şi-a cunoscut cu două săptămâni îna­inte ziua morţii, a trecut la Domnul pe 18 februarie 1952. În 2 februarie, la Întâmpinarea Domnului, a chemat pe unul din cei apropiaţi şi i-a spus: „Pe 18 o să mă duc”, şi i‑a spus ce să facă pentru pregătire. Pe urmă, alţii, care vin şi povestesc diferite întâmplări din viaţă... Dar dincolo de întâmplările astea, nu astea mi se par mie aşa de intere­san­te, ci unanimitatea – asta mi se pare mie deosebit! – unani­mitatea celor care l-au cunoscut în a-i declara sfinţenia.

Şi unul dintre ei, Virgil Maxim, spune foarte frumos şi foarte interesant: ceea ce a făcut Valeriu Gafencu pentru fiecare suflet cu care a venit în contact în închisoare este greu de imaginat, nicidecum de transmis prin cuvinte. La fel, părintele Calciu dă o mărturie – foarte scurtă, dar foarte frumoasă: că a trăit cuvântul lui Dumnezeu la înălţimea la care îl trăiesc marii sfinţi şi a vorbit la nivelul nostru ca să se poată face înţeles. De asemenea, părintele Constantin Voicescu, care l-a cunoscut la Târgu Ocna şi care are aici o mărturie foarte interesantă, spunea că are certitudinea că va fi canonizat.

O să vă las pe dumneavoastră să descoperiţi alte lucruri interesante. Oricum, ceea ce merită semnalat la Valeriu Gafencu, legat tot de fenomenul acesta spiritual din temniţele comuniste, care este foarte puţin cunoscut la noi, e faptul că el a făcut parte dintr-un grup, în primă fază. Îi vedem pe sfinţi ca pe nişte personalităţi care s-au ridicat singure şi şi-au făcut loc. Ei tot timpul sunt într-un context, în contextul Bisericii, în primul rând, ţin de Biserică, sunt fiii Bisericii. Valeriu Gafencu, la închisoarea din Aiud, unde a stat între 1942 şi 1948, a făcut parte dintr-un grup de deţinuţi politic, „misticii”, cum îi numeau unii în derâdere, alţii cu admiraţie, care se deosebeau de ceilalţi prin râvna vieţii lor duhovniceşti.

Din grupul acesta a făcut parte şi părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era un tânăr mirean foarte râvnitor, şi alţii care, pe urmă, după ce grupul a fost împrăştiat, prin celelalte temniţe, au constituit fiecare focare de lumină în lumea aceea plină de suferinţe şi în care cel mai mic gest de mărturisire a credinţei sau de manifestare a credinţei era aspru pedepsit.

Apoi, iarăşi foarte interesant, o lecţie pentru noi, ceea ce a reuşit Valeriu Gafencu să facă la Târgu Ocna. A fost, la Târgu Ocna, sufletul unei comunităţi creştine deosebite, care este un exemplu pentru noi în condiţiile în care noi ducem o viaţă creştină individualistă.

Din păcate, astăzi, cel mai adesea, nu mai există comuniune nici în parohii, poate chiar nici în mănăstiri. Trăim viaţa la modul individual: eu şi Hristos. Suntem singuri în familiile noastre, suntem singuri chiar şi în biserică, nu ne cunoaştem între noi. Or, el a reuşit acolo să creeze o comunitate de mare dragoste creştină, în condiţiile acelea de suferinţă.

La Târgu Ocna era o închisoare-sanatoriu. Acolo erau aduşi deţinuţii politic, cei de drept comun, care erau bolnavi de T.B.C. şi în condiţiile acelea, în care nu prea primeau – erau condiţii mai bune decât în celelalte temniţe de sub comunişti, dar nu primeau ajutor deosebit din punct de vedere medical. Era oarecare libertate de mişcare, pe care ei au început s-o folosească în sens duhovnicesc, şi să se ajute unii pe alţii. Şi în spatele acestei atmosfere deosebite, de dragoste, a stat în primul rând Valeriu Gafencu. A fost mult mai mult, a fost darul lui Dumnezeu, au fost nişte oameni pe care Dumnezeu i-a adus acolo – dar el a fost sufletul, el a fost pilonul care i-a susţinut. Şi, cum spune părintele Voicescu, la Târgu Ocna a fost mai mult decât o comunitate creştină, a fost o familie, încât – spune părintele – îl înţeleg pe un prieten care a trecut pe acolo şi care, după închisoare, spunea: „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!”. Iată paradoxul de a-ţi fi dor de o situaţie în care totuşi sufereai, pentru că acolo au existat nişte oameni care au trăit împreună cu Hristos.

Apoi, legat de Valeriu Gafencu, un argument legat de canonizare, este şi faptul că el şi-a jertfit viaţa pentru salvarea aproapelui. Mai puţini ştiu că Valeriu Gafencu, la Târgu Ocna, l-a salvat cu preţul vieţii sale pe pastorul protestant de origine iudaică, Richard Wurmbrand, care a fost în anii trecuţi în topurile cu cei mai mari români.

Şi, la Târgu Ocna, rudele celor care erau închişi acolo au aflat – pe căi ocolite, bineînţeles, pentru că era un sistem din ăsta, de mare secret – au aflat că cei dragi ai lor sunt în această închisoare şi au trimis pe adresa închisorii medicamentul salvator: Streptomicina. Unora dintre ei, ofiţerul politic – care era omul care dirija totul în închisoare, şi care încerca să-şi recruteze informatori - le-a dat medicamentul fără să le pună niciun fel de condiţii. Altora le-a pus condiţia: „Vă dau medicamentul doar dacă deveniţi informatori”. Şi aici a fost iarăşi un lucru interesant, legat de nişte oameni care pot fi canonizaţi: unii dintre ei au refuzat. Vreo două-trei persoane au refuzat, spunând: „Nu, preferăm să murim pentru Hristos, nu vrem să trădăm aproapele!”. Şi aşa, chiar dispreţuitor, ofiţerul de poliţie a spus: „Du-te şi mori pentru Hristos!”.

Şi îmi povestea un fost deţinut politic, un medic care a trecut prin Târgu Ocna, Aristide Lecca: „Părinte, să ştii că una este eroismul de moment şi alta este eroismul de durată. Una este să mori pe front, într-un avânt, ucis de glonţ, şi alta este luni de zile, să te stingi încet, bolnav de tuberculoză, cu puroi, cu escare, în nişte chinuri cumplite, şi să mori foarte senin.” Pentru că dau mărturie cei care au trecut pe acolo şi au reuşit să supravieţuiască, că au murit foarte senini şi împăcaţi. E vorba de două persoane care au făcut acest gest, au cedat Streptomicina celorlalţi, şi erau sub influenţa lui Valeriu Gafencu, un fel de ucenici ai lui.

Valeriu Gafencu n-a primit streptomicina, dar unul dintre cei care au primit acest medicament - căruia ofiţerul politic nu i-a pus niciun fel de condiţie, şi a cărui stare de sănătate s-a îmbunătăţit - s-a hotărât să i-o cedeze lui Gafencu. Gafencu a primit-o şi, la rândul lui, a cedat-o pastorului Wurmbrand, şi astfel a scăpat acesta.

Iarăşi, mai puţină lume ştie şi nu s-a spus deloc în contextul acesta al emisiunii aceleia cu mari români, că în închisoare, impresionat de trăirea duhovnicească pe care a găsit-o la Târgu Ocna, pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocşi. N-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat şi mulţi alţii, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare. Şi iată un argument al sfinţeniei lui Valeriu Gafencu.

Românii au obiceiul ăsta prost de a se uita mai degrabă la ce se întâmplă prin ograda vecinilor, asta din punct de vedere economic, dar la fel se întâmplă şi spiritual. Mai repede citim şi vedem ce-au făcut ruşii, ce-au făcut grecii, s-au tradus tot felul de sfinţi şi de cuvioşi, de prin Grecia, de prin Rusia – foarte bine că s-au tradus şi că lumea are evlavie la ei -, dar suntem mai puţin interesaţi de ceea ce se întâmplă în propria noastră curte, şi mai puţin ştim de modele de sfinţenie de la noi.

Şi vă dau doar un exemplu, n-are legătură cu ceea ce am spus până acuma, nu are legătură cu sfinţii închisorilor, dar are legătură cu acţiunea noastră faţă de mărturiile propriului trecut. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiu că la mănăstire la Lainici, lângă biserică, este îngropat un cuvios care a trecut la Domnul în 1900, Irodion Ionescu, despre care ştim că a fost apropiat de Sfântul Calinic de la Cernica (Sfântul Calinic de la Cernica îl numea „Lucea­fărul de la Lainici”, i-a fost duhovnic) şi a murit la o vârstă venerabilă, la vreo nouăzeci de ani, având o mare faimă acolo, în zonă, printre credincioşi. Era aproape un sfânt. În 1929, a fost dezgropat şi a fost găsit trupul neputrezit, ca al unui sfânt. Din porunca episcopului locului, a fost îngro­pat la loc, şi acolo se află până astăzi.

Ei, vă întreb: câţi dintre noi ştim de treaba aceasta? În Patericul Românesc, dacă vă uitaţi, al părintelui Ioani­chie Bălan, sunt multe alte exemple, în sensul acesta. Eu vă aduc acum unul legat de închisori.

Ştiţi că, sub regim comunist, închisoarea Aiud a fost cea mai mare temniţă politică din ţară. Cei care mureau în această temniţă, erau îngropaţi la marginea oraşului, aşa, pe un dâmb, într-un loc accidentat, pe care localnicii l-au numit „Râpa robilor”, unde, de fapt, este acuma şi cimitirul ora­şului, care s-a extins. Ei, acolo, foştii deţinuţi politic, după 1990, au con­struit un monument, în cinstea martirilor din închisori, celor care au murit în detenţie, în perioada comunistă. Acest monument funcţionează ca şi o biserică, să zic aşa. Are un altar unde se poate sluji Sfânta Liturghie. Din iniţiativa părintelui Justin Pârvu, de la Petru Vodă, în apropiere s-a construit şi o casă cu un paraclis pentru monahi şi acolo este un părinte şi nişte măicuţe, de la Petru Vodă, care fac slujbe pentru aceşti mărturisitori, în care pomenesc pe toţi cei care au murit în temniţele comuniste, în măsura în care au reuşit să le afle numele.

Acolo au plănuit să facă, aşa cum se şi cuvine, de altfel, să facă o mănăstire, în cinstea acestor mărturisitori. Părintele Justin spune că locul acela este plin de sfinte moaşte. De altfel, vreau să vă spun că în partea de jos a monumentului există un osuar; nu ştiu câţi aţi fost sau câţi ştiţi lucrul acesta, unde sunt osemintele care au fost descoperite o dată fie cu avansarea cimitirului (s-au făcut gropi acolo şi au descoperit osemintele respective), fie când au construit monumentul, fie când au construit casa monahală. Au dat de oseminte galbene, de culoarea sfintelor moaşte, unele dintre ele binemirositoare, şi care se află acolo, depozitate sub altar.

Este cert, să zic aşa, din mărturiile care au ajuns la mine, în încercarea asta a mea legată de patericul închi­sorilor, că foarte mulţi sfinţi se află acolo, la Aiud. Ei, în cinstea acestora, cum v-am spus, se va construi această mănăstire, şi eu cred că este aşa, şi ca un simbol la nivel naţional, care depăşeşte ceea ce s-a întâmplat la Aiud. Vedeţi, am rămas în urmă din punctul acesta de vedere, al valorificării spiritualităţii închisorilor. Ştiţi că, atunci când e vorba de cei care au suferit în închisori sau sub regim comunist, toată lumea ştie mai ales de greco-catolici. E drept că şi dintre ei au fost care au suferit, cinste lor că reuşesc să şi-i pună în valoare, mai rău este că noi nu facem mai nimic în sensul acesta. Şi m-a bucurat această iniţiativă, şi atunci m-am hotărât ca fondurile care vin din această carte şi din cea care va urma, din Patericul închisorilor, să fie donate acestei mănăstiri, care se va construi la Aiud, pentru cinstirea tuturor celor care au suferit în închisorile comuniste.

Legat de ceea ce spuneam mai înainte, că noi trăim credinţa într-un mod individualist, nu ne gândim că poate harul pe care Dumnezeu îl revarsă peste noi, în ciuda păcatelor şi a slăbiciunilor noastre, că ne mai îngăduie, poate vine şi prin rugăciunile acestor mărturisitori[19].

Există un capitol în istoria Bisericii noastre, sfinţi ai închisorilor, plin de semnificaţii pentru viaţa noastră, dar care este foarte puţin cunoscut. Sunt foarte multe figuri, deja m-am apucat să vorbesc despre Valeriu Gafencu, despre cei de la Târgu Ocna, care şi-au jertfit viaţa, refuzând să devină informatori şi să-şi trădeze aproapele, şi atitudinea aceasta le-a adus moartea. Când am citit despre ei, am zis: „bine, dar oamenii aceştia nu sunt martiri?” Nu există porun­că mai mare decât să-ţi pui viaţa pentru aproapele. Ei şi-au pus viaţa pentru aproapele, au refuzat să trădeze. Puteau să gândească: „Hai acuma să facem ceva ca să scăpăm!”, cum zic unii de multe ori: facem un mic compromis; semnăm că devenim informatori şi fie dăm informaţii inofensive, fie încercăm noi în alt fel să-i fentăm, important este să scăpăm acuma! Fie, ştiu eu, tot felul de alte tertipuri.

Dar oamenii aceştia, care erau de o curăţie sufle­tească deosebită, după cum mărturisesc cei care i-au cunoscut, au refuzat să facă acest lucru. Şi astfel au devenit martiri. Eu cred că ar putea să fie fără probleme canonizaţi, ar putea fi un temei pentru canonizare, faptul acesta, că şi-au pus viaţa.

Mai sunt alte mărturii, dacă aţi citit cartea lui Dumitru Bordeianu, o carte cumplită, un tratat de demonologie, care vorbeşte despre recrutarea de la Piteşti, care este un fenomen puţin cunoscut, Mărturisiri din mlaştina disperării, e foarte... Unii dintre cei care l-au cunoscut au mărturisit că au fost ... cum să spun?! pur şi simplu bulversaţi de demonismul pe care îl are acest subiect, în mod involuntar, prin însăşi natura sa. Se vorbeşte acolo despre unul din cei care au murit la Piteşti, care a avut privilegiul să moară, că acolo, spune: nu puteai nici să mori, nici să te sinucizi, - că moartea ar fi fost o binefacere în faţa torturilor ... Li se spunea: „Nu mai facem martiri, s-a terminat cu Hristos, cu martirajul, gata! Vrem să vă reeducăm, să vă restructurăm!” Şi unul dintre ei, Ionică Pintilie, despre care vorbeam, care a fost de o curăţie deosebită, a fost torturat şi, a murit ca un martir. Citisem cartea, plină de descrieri din astea macabre, care nu ştiu cât de mult fac bine, pentru că îţi dai seama de crucea pe care au avut‑o de dus oamenii aceştia şi prin comparaţie cu ceea ce suferim noi, în necazurile noastre, dar, într-un fel activează răul din noi. De multe ori, devine aşa, un fel de curiozitate, un fel de masochism sufletesc, un fel de horror din acesta duhovnicesc. Căutăm spectaculosul, căutăm scenele tari, în sens negativ.

Şi se povesteşte acolo cum, la un moment dat, Ionică Pintilie spunea că nu se leapădă nici de Hristos şi nici de Mişcarea Legionară. Acum, dacă cei de la Piteşti au fost legionari, trebuie să înţelegem duhovniceşte cum a lucrat diavolul cu ei, care au avut un ideal spiritual; intrarea în Mişcare Legionară nu a însemnat aderarea la o organizaţie politică, şi relaţiile dintre ei nu erau nişte relaţii ca între şef şi subalterni. Cei care erau promovaţi erau şi nişte modele, în cea mai mare parte, şi erau şi iubiţi, era o legătură sufletească între. Or, faptul de a-i face, în prima fază, să se dezică de Mişcarea Legionară, era nu dezicerea de un crez politic, ci, de fapt, o rupere sufle­tească, aşa cum înainte încercau să-i facă să se trădeze între ei, să ponegrească tot ce aveau luminos în conştiinţe. Ei, şi Ionică Pintilie spunea că nu se leapădă de Hristos şi de Mişcarea Legionară. O dovadă a faptului că lepădarea de Mişcarea Legionară era doar o etapă duhovnicească în faţa apostaziei. După ce mulţi s-au lepădat de Mişcare, le-au zis: „Ei, acuma, gata! Dovediţi că nu mai sunteţi legionari, trebuie să vă lepădaţi de Hristos!” Asta a fost gradaţia.

Şi Ionică a spus că nu se leapădă. Era foarte torturat, şi la un moment dat a venit torţionarul şi l-a întrebat: „Te lepezi de Hristos?” Şi el n-a mai putut decât să mişte din cap. Şi atunci, cu sadism, aşa, cu demoni dezlănţuiţi în el, torţionarul l-a chinuit până a murit. Asta era o greşeală din partea lui, faptul că l-a făcut să moară. A plecat torţionarul din cameră, ceilalţi au constatat că a murit, şi când s-a întors înapoi, i-au spus: „Vezi că l-ai omorât!”. Iar el, ca să se răzbune, i-a mai tras o porţie de bătaie cadavrului. Citeşti şi te îngrozeşti. Îţi spui: „Domnule, dar ăsta e un martir! Ăsta e unul care a biruit!”

La fel, pot să spun că noi suntem puţin marcaţi de o viziune apocaliptică. Hristos este cu noi chiar şi în momentele acestea apocaliptice, deşi este greu, şi lucrul acesta se vede şi din reeducarea de la Piteşti, lucru care a fost cel mai satanist experiment din istoria umanităţii. Chiar şi acolo, Dumnezeu a fost cu ei şi, mai mult, paradoxal, după cum mărturisesc cei care au trecut prin acest experiment, omul a devenit mai bun decât a fost înainte. Adică, dacă oamenii au ajuns să cadă, să se lepede de Dumnezeu, a fost doar o etapă, diavolul acolo, la Piteşti, în încercările alea cumplite, a câştigat doar o bătălie, dar n-a câştigat războiul. Spunea Părintele Calciu: „Dumnezeu ne-a pus alături fiecăruia dintre noi oamenii care să ne ridice”; cum a fost Costache Oprişan pentru unii.

A fost, cum să spun, chiar şi experimentul acesta,... într-o lumină pozitivă şi cumva să ne întărească. Ce să vă mai povestesc? Din contactul cu oamenii aceştia, am învăţat mult mai mult.

O să apară acuma şi o carte – de fapt, câteva sute de exemplare s-au scos şi au şi fost aduse la Sibiu, la târgul de carte, Viaţa Părintelui Calciu. Prima parte este sub forma unui interviu, pe urmă nişte texte inedite ale Părintelui Calciu, manuscrise din dosarele securităţii, şi apoi, tot din dosarele securităţii, nişte extrase din dosarul de urmărire. Am găsit 26 de volume din dosarul Părintelui Calciu, privind perioada dintre 1979 şi 1985, când a fost închis pentru mărturisirea pe care a făcut-o în Biserica Radu Vodă cu cele şapte cuvinte către tineri.

Deci, în cartea aceasta, Viaţa Părintelui Calciu, încercând să-i iau un interviu, acum doi ani, când a venit în ţară, am avut ocazia să stau vreo două-trei zile în preajma lui. Este foarte greu să spun ce a însemnat. Aveam în minte imagini ale mărturisitorului, citisem multe despre el, dar contactul cu omul viu a fost ceva care nu se poate explica. În general, despre oamenii pe care i-am cunoscut, sunt nişte lucruri foarte adânci care m-au marcat. Şi nădăjduiesc că, dacă Dumnezeu ajută, voi reuşi să adun mărturiile într-o carte, la care mi-a dat cineva cheia că ar fi bine să adaug şi un DVD cu înregistrările video cu cei pe care am reuşit să-i mai prind în viaţă şi cu care chiar am făcut nişte înregistrări. Sper să fie de folos. N-am urmărit nici în cartea despre Gafencu, nici în Patericul închisorilor, nu urmăresc o lucrare istorică, structurată, cu date sau ceva anost şi plictisitor, ci mărturii care să meargă la suflet. Mă uitam, în timp ce părintele vorbea şi dădea tot felul de citate din sfinţi şi din mărturisitori din Rusia, mă gândeam că sunt şi la noi, foarte multe lucruri. Pentru că, vedeţi, românii au talentul acesta – nu cred că neapărat din smerenie, cum spunea Părintele Stăniloae: „O, Românie, care-ţi ascunzi sfinţii din smerenie!” – uneori, trebuie să recunoaştem: şi din lipsa noastră de grijă. Nu ne interesează.

Deci nu cred că neapărat din smerenie. O fi fost şi din smerenie, dar este şi un dezinteres al nostru de a ne apropia de mărturisitori. Acuma, nu vorbesc de mărturisitori în sensul acesta, al unor figuri care ar putea fi canonizate, dar prin cei care au trecut prin închisorile comuniste şi care sunt printre noi – mai sunt printre noi, dintre ei! – ei trec aşa de neobservaţi, sunt aşa de banalizaţi, nici nu-i vezi! Şi ei sunt oameni de o bogăţie sufletească extraordinară.

De fapt, îi cunoaşteţi şi aici, avem două exemple: pe părintele Crăciun şi pe părintele Sabău, dar, dincolo de aceştia sunt mireni, cu o forţă care m-a impresionat, cu o lumină în suflet şi în ochi, cu un echilibru. L-am cunoscut pe Nicolae Mazăre, care a fost în grupul acesta de mistici ai părintelui Calciu. L-am întrebat (e de un echilibru extraordinar, optzeci şi ceva de ani, o seninătate...): „Cum aţi trecut prin 22 de ani de închisoare?” Zice: „Aşa, cu rugăciunea, cu Doamne Iisuse... Am avut o pace permanentă.” – Şi asta e cea mai mare minune, dacă stai şi te gândeşti!

M-a impresionat foarte mult, şi i-am dedicat şi aici un capitol, Vasile Turtureanu de la Suceava, care a făcut 22 de ani de închisoare. A fost, tot aşa, condamnat la închisoare 19 ani pentru apartenenţa la Frăţiile de cruce legionare. M‑a impresionat transformarea acestui om. A fost de o intransigenţă extraordinară. A fost ca o stâncă, 22 de ani de închisoare. N-a făcut niciun fel de compromis.

Povesteşte că la început era împotriva lui Gafencu şi a celor din grupul părintelui Arsenie Papacioc, care lăsase la o parte o anumită rigiditate legionară, şi intrase pe linia smereniei. Şi nu-i înţelegea, el era aşa, mai milităros. Şi zice: „Dar, în timp, prin suferinţă, mi-am dat seama că Dumnezeu m-a chemat...” El începe cu o mărturie: „Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine, închisoarea a fost cristelniţa de aur în care am primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Dumnezeu a fost tot timpul alături de mine.” Ei, pe mine m-a impresionat.

Acum, la optzeci şi ceva de ani, l-am găsit foarte bolnav. Mi-a zis: „Părinte, ca să pot să stau de vorbă cu sfinţia ta, am luat porţie dublă de medicamente, dar am o bucurie deosebită că am putut să dau această mărturie.” M-a impresionat această fermitate dusă până la capăt, n-a făcut niciun compromis, nu s-a întinat cu nimic în faţa comuniştilor. Mi-a spus: „Cea mai mare bucurie în viaţa mea a fost când am reuşit să plâng păcatele mele”. Îmi dau seama că aceasta e cea mai mare bucurie pentru creştini, să poată să verse o lacrimă. O spunea el care a fost nu un dur, un om intransigent, un om hotărât – nu un om rău. Şi sinceritatea pe care de-a lungul vieţii a avut-o. Chiar a povestit nişte lucruri extraordinare legate de reeducare. Am întâlnit oameni care, în reeducarea de la Piteşti, au ajuns să se lepede de Dumnezeu, şi s-au împăcat cu Dumnezeu abia după 40 de ani când s-au spovedit, de-abia după ’90, mi-a spus unul: „Părinte, acolo s-au întâmplat nişte lucruri cumplite, şi dacă ar fi fost să le spun unui preot, nu m-ar fi înţeles! Şi am avut ocazia să ajung în America, la părintele Calciu, care a trecut şi el pe acolo, şi de abia atunci am putut să mă duc să mă mărturisesc.”

Ei, la fel, domnul ăsta, Turtureanu, care era o autoritate morală, prin detenţia asta fără pată pe care a avut-o, mi-a povestit că la el, după 1990, veneau şi foşti deţinuţi politic legionari, care în urma reeducării, a torturilor, a detenţiei, trecuseră de partea cealaltă şi fuseseră informatori, până în 1989. Şi ceilalţi, tot deţinuţi politic, spuneau: „Bine, dar tu îl primeşti pe ăsta? Nu ştii cine e? Care ne-a trădat, ne-a făcut nu ştiu ce...” „Păi, dacă Hristos a zis că au nevoie de doctor nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi îi primesc, să vină. Dacă ei vor să vină...”

Şi oamenii aceştia îi mărturiseau: „Vasile, la tine, din toţi deţinuţii, am găsit cea mai mare înţelegere, şi fiecare cuvânt al tău este ca un balsam pentru sufletul meu.” Şi pe unii a reuşit de i-a câştigat, i-a dus la spovedanie. A povestit că a venit unul într-o zi, nici nu l-a mai recunoscut, era schimbat, radia: „Am reuşit să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc!” – şi i-a păstrat până la moarte recunoştinţă. Domnul Turtureanu a fost omul prin care el a înviat.

Au fost şi cazuri dramatice, oameni cărora le-a dat Dumnezeu o viaţă lungă, să aibă timp de pocăinţă. Tot domnul Turtureanu mi-a povestit de cineva care a trăit până la 88 de ani şi n-a apucat să se împace cu Dumnezeu, şi a murit bolnav de diabet sau de altceva. Deci, sunt peste tot acuma şi îmi vin şi lucruri frumoase, şi lucruri din acestea care ne responsabilizează. Dumnezeu cu toţi a avut o taină, şi mi-am dat seama, şi asta m-a făcut să renunţ, adică să mai atenuez din viziunea asta apocaliptică, care foarte uşor te poate cuprinde citind mărturiile celor din închisori. Şi am şi dat aici în carte un caz al unui părinte de la Iaşi, care povesteşte cum Dumnezeu l-a scăpat de reeducare. Şi au fost şi alţii în situaţia asta. În urma unei vedenii: a visat-o pe Maica Domnului şi pe urmă se vedea în curtea închisorii; l-a scos la plimbare şi acolo a venit un gardian şi l-a întrebat care e Lungeanu. „Eu”. „Ieşi afară!” Ei, acest lucru s-a şi întâmplat a doua zi, şi a fost dus la Târgu Ocna, unde l-a cunoscut pe Gafencu şi pe ceilalţi.

În atmosfera aceasta, în care el, un om preocupat de rugăciunea lui Iisus, a putut să-i cunoască, dă mărturie: „Ceea ce am auzit la Gafencu, la părintele Gherasim – o figură de sfânt, un om deosebit de inteligent, cu o pregătire deosebită dar şi cu o viaţă deosebită. Mai era un părinte acolo, preot de mir, care a murit ca un sfânt – şi deci lor le povestea constant despre rugăciunea lui Iisus şi despre lucrurile care se întâmplă în timpul rugăciunii. Lucruri pe care nu le ştiau toţi, pentru că nu toţi au avut experienţa şi răstimpul pe care le-a avut Gafencu, care a citit Filocalia. Ceilalţi nu trecuseră prin acestea şi le cunoşteau din carte. Am recunoscut lucrurile astea, dar mai târziu, când am citit Sbornicul”, zice părintele Mihai Lungeanu. Ei aveau experienţele descrise de sfinţi în Filocalie şi în Sbornic, în cărţile duhovniceşti.

Chiar şi domnul acesta, Turtureanu, era foarte intransigent. Trebuia să se ducă la Piteşti pentru reeducare. A făcut Dumnezeu la Piteşti o minune - chiar deasupra lui a căzut tavanul, deci tone de piatră. Dar două lespezi mari s-au proptit una într-alta şi sub ele a rămas el. A avut coloana fisurată, că l-au lovit nişte pietre aşa, mai mici, dar a scăpat. A stat şapte luni în ghips şi povesteşte că a fost cumplit, pentru că era singur şi, la un moment dat, când vertebrele dislocate se puneau la loc, avea aşa nişte ca nişte curenţi, nişte scuturături groaznice, şi nişte dureri cumplite. Fiind în ghips, nu s-a mai dus la reeducare. Şi a scăpat de reeducare prin chestia asta. Foarte multe lucruri de genul ăsta.

Pe urmă iar este, dincolo de reeducarea de la Piteşti, iarăşi nu se vorbeşte despre o alta etapă, reeducarea de la Aiud. Are anumite semnificaţii, reeducarea de la Aiud, care s-a făcut în anii ‛60. Dacă Piteştiul este caracteristic pentru ceea ce înseamnă comunismul, pentru că reeducarea la Piteşti s-a făcut prin tortură, eu zic că ceea ce s-a întâmplat la Aiud este caracteristic pentru ceea ce se întâmplă astăzi, pentru că a fost un altfel de constrângere. Nu le-a cerut în faţă să se lepede de Dumnezeu, ci încet-încet i-a condus spre chestia asta, şi cu nişte măsuri de-o psihologie infernală. Nici nu-mi vine să cred cât de bine au fost gândite şi dozate ca să-i aducă în faza prăbuşirii.

Nu era o judecată onestă a legionarismului, ceea ce se făcea acolo, la Aiud, ci le cerea pur şi simplu să–l ponegrească şi să laude regimul comunist. La un moment dat le-au şi spus: „acum, că am terminat cu procesul politic, trecem la procesul spiritual”.

Şi în contextul ăsta, povesteşte un alt mărturisitor, în contextul acesta s-a ridicat Petre Ţuţea şi a spus acele cuvinte memorabile: „Dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate pentru neamul românesc, nu noi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne face cinstea de a muri pentru el”. Şi asta în contextul în care lor li se cerea să apostazieze. Avea o dimensiune spirituală, pentru că a arătat că nu li se poate cere chestia asta, pentru că neamul nostru este creştin…


 

 

 

 

Despre curajul mărturisitorilor[20]

 

Danion Vasile

 

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu, pentru rugăciunile sfinţilor închiso­rilor, luminează sufletele noastre, izbăveş-te-ne de toate patimile şi poftele! Alungă de la noi toată lenea, toată răutatea! Ajută-ne să fim cu adevărat ai Tăi şi să mergem pe urmele lor! Ajută-ne, Doamne, să trăim şi să murim pentru Tine! Ajută-ne, Doamne, să dăm mărturia cea bună în faţa acestui veac apostat! Amin!

Iubiţii mei fraţi şi surori în Hristos,

Faptul că suntem împreună pentru a-i cinsti pe sfinţii închisorilor mă bucură, este o minune, pentru că într-un ceas în care lumea se afundă în patimi şi în pofte de tot felul, unii, puţini la număr, avem curajul de a ne gândi la sfinţii închisorilor, de a-i iubi pe sfinţii închisorilor. Părintele Arsenie Papacioc spunea foarte frumos: „Comunismul a umplut cerul de sfinţi”. E o datorie pentru noi să-i cu­noaştem… Chiar dacă până acum sfinţii din închisorile comuniste, care au pătimit pentru Hristos în România, nu au fost canonizaţi, am venit să vă cer să-i canonizăm în inimile noastre. Pentru că dacă noi vom şti să-i iubim ca pe nişte sfinţi mucenici, atunci Dumnezeu va rândui şi canonizarea lor de către Biserică. Câtă vreme între noi şi sfinţii închisorilor va fi un zid de piatră, canonizarea lor va întârzia tocmai din pricina noastră.

Cu multă vreme în urmă, un episcop al Argeşului, pe nume Iosif, a spus aşa: „Măcar că toţi creştinii îi cinstesc şi îi prăznuiesc pe toţi sfinţii, pasămite, plăcuţi lui Dum­ne­zeu şi rugători pentru dânşii, dar deosebită evlavie au că­tre sfinţii care ori se trag de neam din ţara sau oraşul lor, sau că au mărturisit acolo pentru Hristos în vremile tira­ni­lor, sau că au stătut dascăli credinţei, sau arhierei, sau pentru că au pustnicit acolo.” Deci trebuie să avem deo­se­bită evlavie pentru sfinţii care au trăit în ţara noastră; să avem deosebită evlavie pentru mucenicii care au pătimit pentru Hristos în ţara noastră. La ca­no­nizarea Sfântului Calinic de la Cernica, părintele Stăniloae a exclamat: „O, Românie, care ascunzi cu smerenie pe sfinţii tăi!” Şi Sfântul Dosoftei al Moldovei spunea: „Dar şi dintre români mulţi sunt sfinţi, dară nu s-au căutat”.

Dar Dumnezeu vrea ca mărturiile despre sfinţi să iasă la lumină. Voi încerca în cuvântul de astăzi să vă vorbesc des­pre unii sfinţi români puţini cunoscuţi - şi anume sfinţii închisorilor comuniste.

Aş vrea să vă iau de mână şi să vă duc cu zeci de ani în urmă, într-o chilie din închisorile comuniste, într‑o celulă care, prin rugăciunile sfinţilor mucenici, se trans­for­ma în chilie mănăstirească. Aş vrea să vedeţi cu ochii voştri cum au pătimit pentru Hristos sfinţii închisorilor. Dar, neputând face aceasta, am să vă citesc dintr-o carte tulburătoare, Imn pentru crucea purtată, cartea lui Virgil Maxim, care alături de cartea lui Ioan Ianolide, Întoar­cerea la Hristos – document pentru o lume nouă şi de cea de-a treia carte, Sfântul închisorilor – Valeriu Gafencu, sunt cărţi care pot schimba cu adevărat viaţa noastră.

Eu pot să dau mărturie că jertfa sfinţilor închisorilor, mie, cel puţin, mi-a schimbat viaţa. A fost, cu ani în urmă, la Bucureşti, un simpozion organizat de foşti deţinuţi politici; am luat cuvântul şi – pentru că în sală erau mulţi dintre cei care pă­ti­miseră pentru Hristos în închisori – am simţit nevoia să le mulţumesc şi să le mărturisesc că atunci când aveam mari ispite şi deznădejdea mă biruia, uneori, dacă nu reuşeam să capăt putere citind Vieţile Sfinţilor sau scrierile cuvio­şilor, ale părinţilor din vremurile noastre, citeam din măr­tu­riile ce­lor care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste şi, văzând crucea pe care s-au suit ei, crucea mea mi se părea mult mai mică şi uşor de purtat. Şi dau mărturie că am simţit în viaţa mea ajutorul pe care mi l‑au dat.

La un moment dat, Costache Oprişan, care este cu­noscut ca mare sfânt al închisorilor, oarecum al doilea după Valeriu Gafencu, se afla în faţa lui Ţurcanu, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai lui Hristos. Şi Ţurcanu s-a aşezat în faţa lui Costache Oprişan şi i-a zis: „Aţi fost proiectaţi de la început (se adresa şi celorlalţi deţinuţi) să deveniţi ceea ce, în intenţia noastră, se cheamă «om nou» al societăţii socialiste şi, în final, comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a face să vă înscrieţi con­ştient fiecare pe coordonatele cinstei, ale idealurilor con­cep­ţiei materialist-dialectice, care vizează eliberarea omu­lui de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ.” Altfel spus: „noi v-am torturat pentru că voi nu vreţi să deveniţi oameni de nădejde ai societăţii”.

Aşa vor spune şi uneltele antihristului în vremurile de pe urmă: „Voi, creştinii, trebuie să fiţi torturaţi pentru că nu vreţi să deveniţi oameni noi!” Pentru că noi ştim că modurile în care au încercat torţionarii să-i modeleze pe sfinţii închisorilor era tocmai apostazia şi lepădarea de Hristos. Şi cine ar fi avut curaj să stea în faţa lui Ţurcanu? Foarte puţini. Şi unul dintre ei a fost Costache Oprişan. Pentru că sfinţii închisorilor ne-au învăţat să fim demni, să fim curajoşi şi, când duşmanul lui Hristos vorbeşte, să vorbim şi noi. Să nu ne fie frică. Pentru că secretul prigo­nitorilor este tocmai trezirea fricii în sufletele celor pri­goniţi. Pe când, dacă robilor lui Hristos nu le este teamă de moarte, nu le este teamă de mucenicie, biruie, chiar dacă aparent sunt îngenuncheaţi - viaţa lor pământească sfârşindu-se în urma torturilor.

„Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nicio fericire”, a răspuns Costache Oprişan. Cuvintele sale l-au supărat foarte tare pe torţionar, pe Ţurcanu, care s-a apropiat de el, vrând să-l sfâşie. Costache Oprişan l‑a privit fără să clipească. Da-ţi-vă seama, să fii în faţa unui torţionar şi nici măcar să nu clipeşti! La un moment dat, Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. I‑a ordonat lui Costache Oprişan: „Culcă-te!”. Dintre deţinuţii de faţă, unii şi-au plecat capetele, alţii şi-au închis ochii, pentru că nu suportau să vadă torturile la care urma să fie supus fratele lor. Doi torţionari au trecut de o parte şi de alta a lui Oprişan, care era întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii altor doi torţionari, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat. Apoi se lăsa pe gât, sufocându-l. Dădea din când în când drumul apăsării, astfel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima, complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni pe la colţul gurii, în icneli de tuse. Ţurcanu spunea: „Scoală-te!” La sfârşit a zis: „Scoală-te! Aşa ai să mori, încet, încet, picătură cu picătură!” E greu de imaginat ce‑am fi făcut noi, în locul unor astfel de mărturisitori. Noi, care ne temem să înfruntăm necazurile din viaţa de zi cu zi. Să ne hrănim, iubiţilor, din jertfele lor!

Am să vă citesc acum dintr-o altă carte tulburătoare, Mărturisirea unui creştin - părintele Marcu de la Sihăstria, un părinte puţin cunoscut deocamdată în ţara noastră, dar despre care părintele Cleopa a zis: „Acesta este cel mai ma­re duhovnic al Sihăstriei!”. Acest monah era cel mai mare din sihăstria pentru faptul că nevoinţa lui, rugă­ciu­nea lui, mucenicia lui l-au făcut să primească cunună de la Hristos. Şi despre părintele Marcu, Avva Justin de la Petru Vodă spunea: „Părintele Marcu e mai sfânt decât toţi sfin­ţii din cimitirul Sihăstriei!”. Oare de ce ştim unele lucruri fru­moase despre părinţii de la Sihăstria, iar despre părintele Marcu nu se ştie aproape nimic? Pentru că, aşa cum au fost prigoniţi sfinţii închisorilor în vremea lor, aşa sunt pri­goniţi şi în vremurile noastre. Pentru că se trece cu ve­de­rea jertfa lor pentru Hristos. Părintele Marcu atât de mult a suferit în închisoare, încât a primit porecla „fachirul”. Indiferent de torturile la care era supus, el răbda pentru Hristos. Şi nu a leşinat decât atunci când i-a văzut pe alţi fraţi ai săi întru Hristos supuşi la torturi groaznice.

Au încercat să-l omoare pe părintele Marcu în fel şi chip. La ridicarea barajului de la Bicaz, trebuiau dislocate mai multe stânci. Şi părintele Marcu a fost trimis să strângă pietre în vagonet chiar când urma o explozie, ca, sub aparenţa unui accident de muncă, acest mărturisitor al lui Hristos să moară. Dar, deşi s-a întâmplat de mai multe ori să fie la un pas de moarte din cauza pietrelor care cădeau, niciodată nu a fost atins de vreuna dintre ele. Adică Dumnezeu l-a păzit, indiferent cât de mult au încercat ceilalţi să-l omoare. Şi la un moment dat, robul lui Dumnezeu, pe numele de mirean Constantin, a avut o vedenie. „Atunci am avut un vis-vedenie, în care mă vedeam pe trompa unui elefant, care mă purta. De atunci, a început să îmi dispară frica. Mi-a luat Dumnezeu teama şi mi-a dat curajul, care nu s-a mai depărtat de la mine.” Hristos S-a sălăşluit în inima robului Său, şi, indiferent cât de mari au fost torturile la care a fost supus, acesta nu a mai cunoscut frica. Altădată a avut un alt vis-vedenie, în care a simţit ajutorul lui Dumnezeu. Se visa pe un vârf de munte, unde era o lumină strălucitoare, însă nu era soare nicăieri. Iată măr­turia lui: „Am văzut deodată un vultur care se rotea în jurul vârfului, iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porumbel cam ciufulit. Şi a venit repede, zburând direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, în partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfânt.”

Cu adevărat, Duhul Sfânt i-a întărit pe aceşti sfinţi ai închisorilor. Nu avem niciun motiv să facem vreo dife­renţă între mucenicii primelor veacuri şi mucenicii ultimei prigoane, chiar dacă în ţara noastră aceştia încă nu au fost canonizaţi. În Rusia au fost canonizaţi şi există multe cărţi - cum este cea a părintelui Mihail Polski, Noi martiri ai pământului rus - în care putem citi despre lucrarea duhovnicească a robilor lui Hristos.

În Rusia, la vreme de prigoană, Patriarhul Tihon a avut curajul să iasă făţiş la luptă împotriva comu­nismului. O astfel de mărturie i-a întărit pe mireni, i-a întărit pe călu­gări, i-a întărit pe preoţi. Şi bine ar fi fost ca şi în ţara noas­tră să fie o luptă făţişă împotriva comunis­mului, nu nu­mai dusă de către mireni sau de către călugări sau de către preoţi, ci şi de către ierarhie şi de către conducerea ierarhiei, aşa cum s-a întâmplat în Rusia. Şi pentru aceasta Pa­tri­ar­hul Tihon a fost canonizat şi este cinstit azi ca Sfântul Patriarh Tihon.

La vreme de prigoană, ierarhii au de ales între a pactiza cu înţelepciunea acestui veac sau a da mărturia cea bună pentru Hristos şi a intra în cetele sfinţilor. Nu pentru a fi canonizaţi trebuie să aibă curaj, ci iubindu-L pe Hristos şi iubind poporul pe care trebuie să-l păstorească. Auziţi mărturie mucenicească, scrisă în Pastorala Sfântului Tihon din 19 ianuarie 1918: „Ne întoarcem cu profundă durere spre aceşti monştri – zice Sfântul Patriarh – şi le adresăm un avertisment de care să se teamă”. Şi auziţi ce le zice comuniştilor: „Smintiţilor, reveniţi-vă! Încetaţi masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veşnic în viaţa viitoare şi de un blestem înfricoşător asupra urmaşilor voştri aici, pe pă­mânt. În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă pur­taţi încă numele de creştin – căci prin naştere aţi aparţinut Bisericii Ortodoxe.” Sfântul Patriarh Tihon a avut curajul de a-i da anatemei pe bolşevicii prigonitori ai Bisericii, ară­tând creştinilor că lupta împotriva comunismului tre­buie să fie o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Iar creştinilor le-a zis: „Şi voi, credincioşi copii ai Bisericii lui Hristos, depărtaţi-vă de acest neam ucigaş, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: «Îndepărtaţi pe cel rău din mijlocul vostru.»” Şi le-a mai zis aşa despre comunişti: „Ei smulg Bisericii puterea şi bunurile ei dato­ri­tă armelor ucigaşe, dar voi rezistaţi prin puterea cre­din­ţei, îndreptând către Domnul rugăciunile voastre de cerere. Dacă e necesar să suferiţi pentru Hristos, vă îndemn, copii mult iubiţi ai Bisericii, să suferiţi împreună cu noi!”

Acesta este, fraţii mei în Hristos, glasul adevăraţilor păstori! Şi dacă vreodată va veni o nouă prigoană - şi ştim că spre sfârşitul lumii va fi din rău în mai rău - creştinii vor trebui să păstreze în piepturile lor acest îndemn la luptă adresat de Sfântul Patriarh Tihon. Pentru că ştim că, în vremurile de pe urmă, credinţa multora se va răci. Există cărţi cu profeţii despre vremurile din urmă, în care se arată foarte clar cum mulţi preoţi şi ierarhi vor cădea în apostazie. Există chiar o profeţie a Sfântului Serafim de Sarov, cum că în vremurile din urmă mulţi ierarhi vor cădea în apostazie… În acele vremuri creştinii vor trebui să ştie că Sfântul Patriarh Tihon i-a chemat la mărturisire, că i-a chemat să nu le fie frică.

Este pur şi simplu anormal ca Valeriu Gafencu, cel cunoscut ca sfântul închisorilor din România, să fie cinstit ca sfânt în alte colţuri ale lumii, dar la noi nu… În America, la mănăstirea Sfântului Gherman din Alaska, părinţii îl au la mare evlavie, aşa cum îi au pe mucenicii din Rusia, iar în ţara noastră se ştie încă foarte puţin despre jertfa sa. Ar fi normal, aşa cum spunea şi părintele Moise de la Oaşa, să existe cât mai multe cărţi din care oamenii să afle ce s-a întâmplat în ţara noastră. Daţi-vă seama că noi suntem într-un fel nepoţii sfinţilor închisorilor! Trebuie să fim cu adevărat urmaşii lor şi să-i purtăm în inimile noastre.

Pentru a vă arăta continuitatea dintre sfinţii Bisericii din primele veacuri, care au primit mucenicia, şi sfinţii din secolul al XX-lea, am să vă citesc două mărturii din cartea Martirologii contemporane, apărută la Editura Bizantină, ca să vedeţi cum în secolul al XX-lea, în vremuri apropiate de ale noastre, în Turcia, creştinii au primit mucenicia. Chiar dacă în această carte nu apare cuvântul turc – a fost cenzurat pentru a nu apărea noi probleme cu statul turc – vedem din carte că e vorba de o ţară apropiată Greciei, care a avut mare parte din teritoriu creştină şi în care s-au aflat greci – e vorba de Turcia. Şi, în Turcia zilelor noastre, unii dintre cei care trec la credinţa creştină sunt băgaţi la închisoare sub diferite acuze.

Un mărturisitor spunea următoarele: „De mulţi ani însă (în celula în care pătimea - n.n.), ani de nesfârşită singu­ră­tate, nu m-am mai simţit niciodată singur. (Pentru că tot el spune: „La început mă topeam de plâns din pricina înfri­co­şă­rii de anchete şi a bătăii”). În ciuda frigului din ca­me­ră, sufletul meu, inima mea nu au îngheţat niciodată. Când mă cuprindea deznădejdea, ridicam capul şi Îl strigam: «Unde eşti? Nu mă părăsi!» Şi venea. Dacă Îl strigam de zece ori, de zece ori venea. Venea de fiecare dată când Îl strigam. Mereu aproape de mine, mereu alături de mine, totdeauna prietenos, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Mi‑a spus: «Voi fi totdeauna lângă tine, totdeauna alături de tine! Voi veghea pururea calea ta!» Înainte să trec prin experienţa unei mari suferinţe, m-a înştiinţat dinainte. Într-o seară a venit ţinând ceva în mâini. «Sunt ale tale – mi-a zis - sunt premiile tale, medaliile tale, cununile tale!» Erau degetele mele: două de la picioare şi alte două de la mâini. «Mâine vei suferi mult, totuşi nu te nelinişti. De îndată ce va trece durerea, pune apă puţină şi rănile se vor vindeca.» Aşa s-a şi întâmplat. Fără să-mi spună nimic, drept pedeapsă, mi-au tăiat un deget cu toporul. Mi-au făcut injecţie şi am dormit două zile. Când m-am trezit, sângele se oprise şi am făcut ce-mi zisese. El este! L-am văzut de multe ori şi L-am auzit vorbindu-mi.” – spune unul care a pătimit pentru Hristos. Şi pătimitorii ne arată, fraţilor, că nouă nu trebuie să ne fie teamă de mucenicie.

Părintele Justin Pârvu spune că prigoana care se apropie va fi mai puternică decât cea prin care a trecut generaţia lui. M-am dus la el cu câteva săptămâni în urmă şi l-am întrebat ce e de făcut. Pentru că prigonitorii credinţei lucrează astăzi mult mai parşiv şi puţini ştiu să le stea împotrivă. Şi părintele Justin a răspuns: „În vremea de astăzi, în care preoţii se feresc să dea mărturia cea bună, în care călugării se feresc să dea mărturia cea bună, mirenii trebuie să iasă la mărturisit. Eu, la vârsta voastră, înfun­dam închisorile. Acum e rândul vostru.”

Şi trebuie să ne dăm seama, fraţilor, că legătura din­tre noi şi aceşti sfinţi ai închisorilor trebuie să fie o legătură vie. Am să vă citesc o altă întâmplare, cu un creştin care a pătimit pentru Hristos în Turcia secolului al XX-lea: „Într-o zi, m-am mâniat în închisoare fiindcă mă acuzau de nişte lucruri de care n-aveam habar. Şi m-au pedepsit cu 50 de lovituri. Din obişnuinţă, fără să-mi dau seama, am zis: «Doamne, Prea Sfântă Fecioară, ajutaţi-mă! De ce trebuie să primesc aceste lovituri?» Mi-am făcut apoi semnul crucii în faţa ofiţerului închisorii. Ofiţerul a căscat ochii mari şi a început să ţipe la paznici să mă ia cu forţa. Am luat bătaie cruntă. Cel mai groaznic martiriu a fost că m-au legat cu o sfoară de umeri şi m-au pus să păşesc pe gheaţă, pe cuburi mari de gheaţă, care se topeau încet. Simţeam că-mi dau duhul. Picioarele mele parcă se to­peau. Obosisem foarte tare. Şi acolo, în deznădejdea mea, L-am văzut. Era Domnul, cu mantia roşie, cu cununa de spini, ca o vedenie! Din clipa aceea, deşi stăteam cu pi­cioa­rele pe gheaţă, nu mi-a mai fost frig, ci mi-era cald şi nici gheaţa nu se topea. A rămas acolo, îngheţat, să mă ajute să păşesc pe gheaţă şi să nu mă stranguleze frânghia. A doua zi dimineaţă, au venit paznicii şi au fost uimiţi să găsească bucăţile de gheaţă aproape intacte, iar pe mine bucuros şi în putere.” Era aproape imposibil ca deţinutul respectiv să rămână în viaţă, pentru că ar fi trebuit să se mişte pentru a nu muri de frig, şi atunci gheaţa s-ar fi topit, frânghia l-ar fi strâns de gât şi s-ar fi sinucis fără să vrea... Numai că, prin această minune, până şi pri­go­nitorii au înţeles că deţinutul nu era singur. Hristos era cu el.

Du­cân­du-mă odată la părintele Arsenie Papacioc, un mare mărturisitor care a trecut prin temniţele comuniste, ducându-mă la el cu inima plină de durere pentru că din ce în ce mai mulţi se îndepăr­tează de linia Sfinţilor Părinţi şi pactizează – mai mult sau mai puţin – cu apostazia, părintele, ca să mă încurajeze, mi-a zis următorul cuvânt, pe care l-am păstrat în suflet şi pe care l-am repetat de multe ori când am fost în ispită – în ispita că suntem puţini cei care vrem să-L mărturisim pe Hristos. Părintele Arsenie mi-a zis: „Şi când suntem singuri, suntem prea mulţi!”. Adică Hristos fiind cu noi, şi când suntem doi, trei, suntem o ceată, suntem o armată în­treagă, pentru că puterea noastră nu stă în număr. Sfinţii mucenici n-au biruit lumea fiind sute de mii. Hristos a avut doisprezece apostoli - dintre care unul s-a lepădat de El - şi ceilalţi apostoli, împreună cu ucenicii lor, au reuşit să cucerească o lume întreagă. Armata lui Hristos nu a fost făcută din soldaţi bine pregătiţi, împărţiţi pe legiuni sau pe alte unităţi militare. Armata lui Hristos a fost făcută din oameni puţini, dar pe care Duhul Sfânt i-a făcut tari şi puternici şi au putut să biruie această lume.

Şi în zilele noastre, în care spiritul de turmă este mare şi toţi zic: „Să fim cu majoritatea, să fim cum sunt ceilalţi, să acceptăm sodomia, să acceptăm căsătoriile homosexuale şi toate formele de desfrâu, să fim cu majoritatea!”, Hristos ne spune altceva: „Fiţi cu Mine! Şi chiar dacă o să fiţi doi sau trei, sunteţi prea mulţi.”

Aşa cum spunea Sfântul Teodor Studitul, la vreme de prigoană nu contează încotro se duce majoritatea. Dacă sunt trei oameni în dreapta credinţă, cu aceia trei este ade­vărul, şi nu cu ceilalţi. Pentru că ştim că la vreme de prigoană zeci de episcopi şi sute de preoţi şi mii de monahi – şi mireni şi mai mulţi – au căzut în erezie, dar Biserica, adevărul, a fost cu acei puţini mărturisitori.

Pe mine m-a impresionat curajul unui părinte cu viaţă sfântă din Grecia, Dimitrie Gagastakis, care a ştiut să ducă lupta cea bună pentru adevăr, opunându-se propa­gandei comuniştilor. La un moment dat, când a încercat să se ascundă de comunişti, a văzut în vis două armate stră­lucitoare de ofiţeri greci, care i-au adus mai multe bucăţi de pâine şi i-au spus: „Nu te teme! Suntem de partea ta. Nu ţi se va întâmpla nimic. Uite, ia aceste pâini, pentru că ai o cale lungă de făcut. O cale grea, prăpăstioasă, şi de care nu poţi scăpa uşor. Aceasta este, cu siguranţă, calea spre biruinţă, dar îţi va lua timp îndelungat. În orice primejdie, noi vom fi cu tine. aceasta este adevărata cale către Dumnezeu.” Şi zice părintele: „De atunci şi până acum, m-am hotărât să proclam cu toată puterea: comuniştii sunt duşmanii Bisericii, ai ţării şi ai familiei. Eu, să mă lepăd de Hristos? Niciodată!” – a mărturisit părintele Dimitrie Gagastakis, pe care l-au condamnat chiar la moarte pentru că nu a vrut să pactizeze cu comuniştii.

Şi mai mărturiseşte părintele: „Când au văzut că nu mă răzgândesc, l-au convins pe Episcopul Ioachim al Cozaniei să emită o hotărâre, în septembrie 1943, prin care mă condamna de două ori la moarte. Le eram o adevărată pacoste. (Nu puteau realiza nimic în sat, pentru că mărturia unui părinte stătea împotriva tuturor propagandiştilor comunişti.) Toţi enoriaşii mă ascultau pe mine, ca în fiecare situaţie dificilă. Eu eram primul care mă aruncam în pericol de dragul lor, făcând tot ce puteam pentru a-i salva. (Aceasta este vocea preoţilor iubitori de Hristos, fie­ca­re fiind gata să-şi pună sufletul pentru turma sa). Epis­copul l-a trimis pe arhimandritul său, părintele Cozma, împreună cu cinci luptători de gherilă, pentru a isprăvi o dată cu mine. Au sosit vineri, 1 octombrie 1943. Eram în pădure, tăind lemne pentru familie. La întoarcere, la marginea satului am simţit un pericol. M‑am dus direct acasă. Preoteasa mătura în tinda bisericii. I‑am zis că am intrat în necaz. Îmi spuse că mă căutase un preot. Am fugit imediat la Arhangheli ( adică în biserica Sfinţilor Arhan­gheli), la care aveam mare evlavie, şi i-am implorat să‑l facă pe preot să renunţe la intenţiile sale. În acea noapte nu apăruse nimeni. Am stat acasă şi am aşteptat. În dimineaţa următoare, în jurul orei 10, un ofiţer de gherilă însoţit de doi inşi a venit să mă ia. Le-am deschis şi le-am spus: «Ştiu foarte bine ce mă aşteaptă. Aşteptaţi puţin, vă rog, mă întorc imediat!” (Aşa cum citim în vieţile sfinţilor mucenici, unii dintre ei, înainte să primească moartea, îi rugau pe prigonitori să-i lase să facă ultima rugăciune, şi prigonitorii, uneori, îi lăsau). Am aprins candela de la icoană, am stat şi am cântat câteva imne, precum De tine se bucură toată făptura, cea plină de dar etc.”

Daţi‑vă seama, el era în faţa morţii şi, în loc să se roage cu disperare, în loc să-i fie frică, îi cânta Maicii Domnului De tine se bucură toată făptura. Cu adevărat, fraţilor, pen­tru sfinţi mucenicia e o bucurie! Am citit într-una din căr­ţi­le scrise de cei care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste că un rob al lui Hristos, fiind anunţat că urmează să fie exe­cutat, l-a sărutat pe obraz pe temnicerul care i‑a dat vestea respectivă - pentru că se bucura că va muri pentru Hristos. Şi temnicerul şi-a cerut scuze că-l duce spre locul de execuţie. Cu adevărat, fraţilor, daţi-vă seama, nu numai că nu s-a temut, ci l-a şi sărutat pe obraz pe cel care i-a dat vestea cea bună că va primi mucenicia!

„După aceea, am chemat-o pe preoteasă şi pe cele patru fete şi le-am spus câteva cuvinte de mângâiere. «Ei bine, sunt pe calea muceniciei mele, Domnul mă cheamă, fie numele Lui binecuvântat. Voi primi mucenicia pentru Biserică.» A fost o despărţire dureroasă, cuvintele nu o pot descrie. Mişcat adânc, am plecat către locul de execuţie. Pe cale, am cerut să mi se acorde zece minute pentru a mă duce la Arhangheli, în biserica Arhanghelilor. Voiam să mă rog lor ultima dată şi să-mi iau rămas bun.”

Îmi permit să vă citesc mai multe pasaje din astfel de mărturii, deoarece conferinţa despre sfinţii închisorilor este o con­fe­rinţă aparte. Vă mărturisesc - ca unul care am ţinut con­fe­rinţe pe foarte multe teme – că am observat cum oamenii sunt foarte interesaţi să le vorbeşti despre iubire, despre bucurie, des­pre cum să ajungă la linişte, şi când le spui cuvinte din Sfinţii Părinţi despre dreapta credinţă, în privirile unor persoane din sală se simte plictiseala. Şi trebuie să nu folosesc citate foarte lungi, pentru ca cei din sală să nu adoarmă de plictiseală sau să nu părăsească sala încă din prima jumătate de oră a con­fe­rinţei. Însă acum suntem în familie, întrucât suntem oa­meni care îi iubim pe sfinţii închisorilor, pentru că altfel n-am fi aici; îmi permit să vă dau citate cât mai lungi, înţe­legând că noi nu mergem după ceasul lumii acesteia. Noi trăim după Hristos, nu după graba şi zarva acestei lumi.

Părintele Dimitrie continuă: „Voiam să mă rog Arhanghelilor pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun. Mi-au acceptat cererea şi au aşteptat afară. Am intrat în locaş, am căzut în genunchi în faţa icoanelor şi m‑am rugat Arhanghelilor din tot sufletul, zicând urmă­toa­rele cuvinte: «Dacă timpul meu nu a venit, scăpaţi-mă prin orice mijloace! Dacă totuşi Domnul mă cheamă la mucenicie, fie binecuvântat! Numai rugaţi-vă Lui pentru mine, ca să mă miluiască. Pentru că om fiind, am păcătuit, fie în cuvânt, fie în faptă.» De îndată ce am început canonul de pocăinţă, zicând Binecuvântat este Dumnezeul nostru... am auzit o lovitură puternică în iconostas, iar icoana Arhanghelilor s-a mişcat, ca şi cum ar fi spus: «Nu te teme, suntem cu tine!» Nu-mi amintesc ce am spus, eram tulburat. Mi-am luat curaj şi am ieşit afară, dar n-am văzut pe nimeni. În tot satul era numai rumoare, tot satul alerga încolo şi încoace. Nemţii sosiseră pe neaşteptate, stabilindu-şi avanposturile la marginea satului. Gherilele au dispărut. Apoi am strigat: «Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El!»”

Fiind condamnat la moarte, chiar înaintea morţii, părintele Dimitrie a fost salvat de Dumnezeu. În altă situaţie el mărturiseşte cum un preot îi reproşa că nu a pactizat cu comuniştii: „Bine ai venit, eroul naţionaliştilor! Iată-l aici pe eroul na­ţiunii şi al Bisericii! Îi vezi pe toţi preoţii din jurul nostru? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop! Şi tu crezi încă, omule de ni­mic, că numai tu poţi face ceva?” Toţi cei­lalţi trecuseră de par­tea co­mu­niştilor, numai părintele Dimitrie Gagastakis nu…

Duhovnicul meu, părintele Iulian de la Schitul românesc Prodromu, din Athos, a spus aşa: „În faţa apostaziei şi a ereziilor trebuie să ne ridicăm, căci vrăjmaşul vine, prin slujitorii săi, iar oamenii Bisericii, mărturisitorii, trebuie să-i iasă înainte. Pentru că dacă nu vor ieşi, duşmanii vor distruge, încet, încet, Biserica. Şi la început va ieşi un mărturisitor, zicea părintele Iulian. Vor trece peste el. Apoi, altul se va gândi: «Uite cum a avut curaj fratele meu să dea mărturia cea bună!» Şi va ieşi al doilea mărturisitor. Şi va trece tăvălugul şi peste el. Apoi va sări al treilea mărturisitor. Şi va trece tăvălugul şi peste aceşti noi sfinţi mucenici. Apoi, un preot se va gândi: «Cum oare mirenii dau mărturia cea bună, în vreme ce eu tac, în loc să Îl mărturisesc pentru Hristos?» Şi va pătimi un preot pentru Hristos. Apoi alt preot se va gândi: «Ia uite, deşi marea majoritate tac, preotul cutare a mărturisit!» Şi va sări şi al doilea preot, şi va sări şi al treilea preot. Apoi, unul dintre episcopi va spune: «Deşi fraţii mei ierarhi tac, uite cum Îl mărturisesc pe Hristos mirenii şi preoţii!» Şi va ieşi un ierarh la mărturisire. Şi va trece tăvălugul şi peste el. Dar aşa, Biserica va rezista, prin jertfa mucenicilor, prin jertfa mărturisitorilor.”

Închei referirile despre pătimirea părintelui Dimitrie Gagastakis cu o ultimă mărturie. Şi repet: îndrăznesc să citez cât mai mult, ştiind că mult mai mare putere au cuvintele lor, ale pătimitorilor, decât ceea ce v‑aş putea spune eu.

„Pe 20 octombrie 1945, duminică dimineaţa, la pu­ţin timp după ce am bătut clopotul, trupele de gherilă au în­cercuit satul. Un detaşament de comunişti îşi făcuse ta­bă­ra în satul nostru, voind să ne distrugă pe toţi. Tocmai in­trasem în biserică. Auzind toată agitaţia, mi-am făcut cru­ce, am cerut ajutorul Sfântului Nicolae şi am fugit ra­pid. Au tras în mine cu puştile, dar nu m-a atins niciun glonţ. M-am îndreptat către alt sat, în care se afla armata na­ţionalistă.

La scurtă vreme după aceea, m-au ajuns 18 că­lăreţi. Gloanţele au pătruns prin sutană, dar nu prin mine.” (Daţi-vă seama, gloanţele treceau prin sutană, dar nu-l nimereau pe părinte!) „M-au înconjurat la aproape 50 de metri şi au strigat: «Unde ai de gând să te duci, diavol bărbos, ei?» M-au înjurat foarte urât. Mi-am ridicat mâinile către cer şi am strigat din adâncul sufletului: «Arhanghele Mihail, sunt în primejdie!»

Şi iată, mare minune: Arhanghelul Mihail a apărut ca un fulger. Pe şeful lor l-a aruncat jos de pe cal, tăindu‑i cu sabia curelele de la şa. Şeful şi-a frânt şira spinării, timp în care ceilalţi au îngheţat pe loc. În cele din urmă, unul din ei mi-a spus: «Iartă-ne, păstorul nostru! Du-te pe calea ta! Ai dobândit păzitori puternici.» «Îţi mulţumesc!», spusei eu. I-am iertat şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i lumineze ca să se poată pocăi şi să devină oameni buni. «Întotdeauna să grăiţi adevărul, – am spus eu – şi Dumnezeu să fie ajutorul vostru!»”

La vreme de cumpănă, când robii lui Dumnezeu cer ajutorul, Dumnezeu le trimite ajutorul în chip minunat. Minunile fac parte din viaţa mărturisitorilor lui Hristos. Am să vă citesc acum o poezie, Imn morţilor, scrisă de Radu Gyr, unul din cei care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, o poezie care trebuie să ne arate nouă că locul sfinţilor închisorilor este în inima noastră. Să ne deschidem inima şi să-i primim în ea!

 

„Morminte dragi, lumină vie,

Sporite-ntr-una, an de an,

Noi v-auzim curgând sub glie

Ca un şuvoi subpământean.

 

Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul, până-n temelii.

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii.

 

Ascunse-n lut, ca o comoară,

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma-n ţară,

Vă regăsim mereu în noi.

 

De vi s-au smuls şi flori şi cruce

Şi dacă locul nu vi-l ştim,

Tot gândul nostru-n el v-aduce

Îngenuncheri de Heruvim.

 

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

Noi ne-am făcut din voi icoane

Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

 

Nu plângem lacrimă de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu, neamul nostru nu vă plânge,

Ci se cuminecă prin voi!”

 

Cu adevărat, locul nu vi-l ştim, nu ştim unde se află moaştele lui Valeriu Gafencu, dar să ne rugăm lui Dumnezeu, şi Dumnezeu ne va descoperi. Au fost sfinţi care au avut zeci şi zeci de ani moaştele ascunse şi nimeni n-a ştiut de ele. Ştiţi, de exemplu, cazul Sfântului Serafim de Sarov: zeci de ani nimeni nu mai ştia unde sunt moaştele lui. Şi le-au găsit tocmai într-un muzeu comunist, într-un muzeu al propagandei care batjocorea sfintele moaşte.

Noi nu ştim unde sunt moaştele noului mucenic Valeriu Gafencu, sfânt care este pictat într-o biserică, cea de la Spitalul Grigore Alexandrescu din Bucureşti. Noi nu ştim unde sunt moaştele acestui mărturisitor, dar Hristos ştie şi ne va descoperi dacă ne vom ruga pentru aceasta. „Doamne, luminează-ne! Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi fă-ne vrednici să ne închinăm moaştelor mărturisitorilor Tăi, ale lui Valeriu Gafencu, Costache Oprişan şi ale celorlalţi!”

Să ne dăruiască Dumnezeu să ne închinăm lor şi să primim binecuvântarea de a merge pe urmele lor! Aceasta trebuie să fie, cu adevărat, viaţa noastră: o viaţă de urmare a sfinţilor închisorilor.

Am să vă mai citesc o poezie a lui Radu Gyr, o poezie care ar trebui să ne dea curaj în această vreme în care din ce în ce mai mulţi oameni se îndepărtează de mărturia sfinţilor mucenici. Îl avem în zilele noastre pe părintele Justin Pârvu, de exemplu, care este contestat tocmai pentru că dă mărturia cea bună. Despre el zicea actorul Dan Puric: „Părintele Justin este grupa sanguină nepătată a poporului român. Să fim un popor de Justini! … Parcă n-a trecut istoria prin el! El e frate cu veşnicia!” – mărturisea foarte frumos actorul Dan Puric. Cu adevărat, fraţilor, să fim urmaşi ai acestor mărturisitori, chiar dacă pare greu…!

În poezia Îndemn la luptă, Radu Gyr ne atrage atenţia asupra unui fapt foarte important:

 

„Nu dor nici luptele pierdute,

Nici rănile din piept nu dor

Cum dor acele braţe slute

Care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îţi cântă,

Ce-nseamnă-n luptă un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă ruptă

Când te ridici cu-un steag mai sus?

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis!”

 

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să mergem pe urmele acestor mărturisitori! Amin!


 

 

 

 

Biserica din temniţă[21]

 

Teolog Vasilică Militaru

 

3. Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos

 

3. 1. Trăiri creştine în temniţe

Departe de a crede că temniţa a fost doar un loc de groază, de umilinţă şi mortificare, putem observa la totalitatea celor care au trăit şi au scris despre viaţa din temniţe o interpretare din perspectivă creştină a tuturor acestor suferinţe şi încercări. Majoritatea dintre ei, fiind tineri când au intrat în temniţe, aveau nişte idealuri şi concepţii privind viaţa creştină conforme cu vârsta lor. Temniţa i-a înţelepţit, i-a transformat brusc în nişte adevăraţi asceţi cu trăiri interioare profunde şi cu o maturitate a gândirii ce se poate compara cu cea a călugărilor pustiei. Asprimea traiului, torturile fizice şi psihice, au dus la o înălţare duhovnicească a acestor tineri ce nu poate fi asemănată cu trăirea în libertate.

Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovniceşte decât cea din mănăstiri. Având şi timpul, şi mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei preocupaţi au urcat adevărate trepte ale desăvârşirii. Deşi buni creştini şi înainte, unii au înţeles abia în temniţă ce este păcatul şi ce înseamnă adevărata pocăinţă. Majoritatea au început urcuşul duhovnicesc printr-un examen sever al conştiinţei şi printr-o perioadă de conştientizare a stării de păcătoşenie. Pocăinţa la care au ajuns a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această etapă niciun creştin nu poate înainta pe treptele desăvârşirii.

Trebuie subliniat şi faptul că etapele de curăţire s-au realizat în perioade lungi de reflectare şi macerare. Nimic nu se dobândeşte fără o reală preocupare şi aplecare, şi fără multă, multă răbdare. Iar în temniţe deţinuţii au învăţat ce înseamnă să ai răbdare, răbdare, răbdare…

Unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca prilej de studiu şi meditaţie[22]. Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor trăiri interioare ce au dus la cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după modelul Sfinţilor Părinţi.

„Am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii… Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: Sunt un ticălos! Şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care mă străduiam în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce era frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multa frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.”[23]

Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul în pustie, Valeriu Gafencu îi îndemna pe ceilalţi colegi de suferinţă:

E vremea, e vremea pocăinţei! Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!”[24]

A fost de mare folos măsura diferită de credinţă a celor întemniţaţi. Aşa, cei care erau mai sporiţi duhovniceşte i-au putut îndruma pe ceilalţi şi împreună, în comunitatea creată, au urcat pe treptele duhovniciei. Părintele Steinhardt spunea despre acest lucru: „Am, din fericire, drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mănăstire (şi poartă rasa de când era flăcăiandru) l-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi l-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni, cu o egalitate oarbă…”[25]

În anul 1961, la Jilava, acelaşi autor nota: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptată cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare”[26].

De o deosebită acurateţe sunt însemnările părintelui Liviu Brânzaş. El descrie un proces de suferinţă exterioară prin foame, inactivitate, frig ce se transformă într-un frig interior. Suferinţa fizică declanşează un resort misterios ce produce o forţă şi o efervescenţă interioară nemaiîntâlnite. Apar foarte multe gânduri pe care părintele începe să le ordoneze mental, şi prin repetări şi le notează ca într-un jurnal: „Prima stare sufletească pe care am trăit-o în catacombă a fost părerea de rău pentru viaţa mea anterioară, regretul că nu am fost aşa cum, în mod ideal, ar fi trebuit să fiu. Mi-a apărut atât de clară toată mediocritatea şi superficialitatea mea în realizarea idealului moral... Toată adolescenţa mea a fost călăuzită de steaua polară a desăvârşirii de sine. Acum îmi dădeam seama cât de departe de acest ideal şi cât de plin de defecte eram. Vedeam limpede că nu trăisem conform credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă!

În sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaştere. Orice renaştere sufletească are la bază o zguduire interioară de mare amplitudine, în genunea părerilor de rău.

Noi credem că Dumnezeu aude rugăciunea tăcută a sufletului nostru. Atunci înseamnă că ştie toate gândurile noastre. Noi însă ne permitem să gândim orice, ca şi cum atotştiinţa lui Dumnezeu ar fi absentă în cazul gândurilor rele. Aceasta este una dintre mentalităţile curente ale creştinilor, deficienţă care îi face inapţi pentru războiul interior al curăţirii.

 Fiara care trebuie învinsă este cea din sufletul nostru. Orice pretenţie de luptă împotriva răului începe cu înfrângerea lui din noi.

Din punct de vedere creştin, omul trebuie să năzuiască, să fie asemenea lui Hristos. Toată Filocalia nu este decât o învăţătură, o pedagogie a modului în care putem deveni asemenea lui Hristos. În măsura în care ne asemănăm cu Hristos, în măsura aceea ne apropiem de mântuire. Este nevoie de o transfigurare, de o schimbare la faţă a sufletului nostru. Din om natural, creştinul să devină omul cu Har”[27].

Părintele Brânzaş vorbeşte despre necesitatea acceptării suferinţei. Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Hristos va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului. El afirmă că cea mai reprezentativă inscripţie care s-ar putea aşeza pe frontispiciul închisorilor ar fi: „După cum niciun om nu poate fi profund dacă nu va trece prin împărăţia tăcerii, tot aşa nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu va trece prin împărăţia durerii… Aici am găsit împărăţia tăcerii care face pe om mai profund şi împărăţia durerii care face pe om tare”[28].

Preotul Brânzaş afirmă că în marile închisori, mai ales la Aiud, a regăsit la mulţi fraţi de suferinţă ideea că celula închisorii era chilie de mănăstire. Astfel închisoarea era considerată un dar divin, iar executarea condamnării, un stagiu necesar pentru renaşterea sufletească şi o şcoală eficace pentru a deveni un luptător creştin desăvârşit.

Deţinuţii au înţeles că nu le rămânea decât împăcarea cu destinul din temniţe, ca fiind voia lui Dumnezeu. Ei au învăţat să aibă tăria hotărârii de a se bucura în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Cor. 12, 10). Taina suferinţei nu putea fi pătrunsă decât privind Crucea. Suferinţa creează măreţia morală, fiind ca un catalizator al elanurilor nobile şi superioare ale sufletului omenesc[29].

Părintele Grebenea mărturisea asemenea Sfântului Apostol Pavel:

„Am stat cu picioarele în apă rece atâtea ceasuri câte mi s-au cerut, am stat într-un picior cu faţa la perete în dese rânduri, am primit carcera de mai multe ori şi apoi intrarea în mină. Am suferit şi ocări, şi insulte. M-am nimerit în zi de sărbătoare în carceră şi m-am bucurat că am prilejul să meditez în linişte şi să mă rog[30].

Mărturisitorul Virgil Maxim ne descrie modul în care a interpretat el torturile şi cum reuşea să le biruie:

„În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Era ca o nebunie plăcerea de a mă simţi torturat. Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri. Faptul îi uimea pe torţionari, alteori îi indigna, întărâtându-i în răutate. Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morală. Atunci mă puneau în aşa-zisele poziţii, care aveau ca scop să mă obosească din punct de vedere nervos: şezând, cu picioarele întinse şi cu mâinile pe genunchi, cu ochii ţintă într-un bec sau privind la vârful picioarelor fără să închizi ochii. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”[31].

O scenă zguduitoare ne prezintă Virgil Maxim de la închisoarea din Gherla. Aflând despre existenţa a doi deţinuţi izolaţi într-o celulă, el ia hotărârea să-i tundă şi să-i bărbierească. Situaţia lor era dramatică. Unul dintre ei, Vasile Socaciu, fusese luptător în Munţii Retezatului şi, căzând în capcană, fusese încercuit de Securitate. În lupta ce s-a dat, acesta a fost împuşcat cu o ploaie de gloanţe, ce i-au străpuns mai multe părţi ale trupului. Un glonte i-a intrat în cap, dar n-a murit. A fost arestat şi băgat la închisoare pentru 20 de ani. Stare lui era jalnică: paralizat de ambele mâini, ambele picioare, o paralizie facială, nemaiputând articula niciun cuvânt, abia târându-se.

Celălalt era un fost parlagiu (tăietor de animale) ce fusese prins furând o bucată de carne pentru copiii lui. Împotrivindu-se gardienilor, parlagiul a fost bătut până la mutilare. Fusese distrus fizic, dar sufletul îi rămăsese întreg. Astfel el îl ajuta cu mari eforturi pe Socaciu să mănânce. Amândoi erau puşi în lanţuri şi cu cătuşe pe mâini. Vă daţi seama în ce grad de suferinţă se aflau aceştia dacă l-au impresionat pe Maxim, el însuşi deţinut torturat şi suferind!

„Plângeam împreună cu el şi mi se părea că ating cu mâini spurcate moaştele vii ale acestui sfânt: Dumnezeu îl punea înaintea mea ca să-mi umbrească orice mugur de îngâmfare care mi-ar fi putut miji vreodată în minte. După ce i-am bărbierit pe amândoi, i-am sărutat, le-am sărutat mâinile, lanţurile şi cătuşele, şi am ieşit plângând, închinându-mă”[32].

Mircea Eliade relatează întâlnirea cu doi soţi ce au făcut câte 16 ani de detenţie. „Întâlnesc pe Harry Brauner şi Lena Constante condamnaţi prin 1947-1948 în procesul Pătrăşcanu şi eliberaţi doar acum câţiva ani. Lena a făcut opt ani de celulă. Singură. N-a vorbit şi n-a văzut pe nimeni. Ca să nu înnebunească, a compus piese pentru copii. Nu se grăbea: scria, în gând, o piesă în câteva luni.

Amândoi laudă existenţa pe care au descoperit-o în temniţă. Mărturisesc că nu regretă aceşti cincisprezece-şaisprezece ani de puşcărie. El, Brauner, învăţa pe de rost poeziile (mistice) pe care i le comunica Nichifor Crainic, prin alfabetul Morse, bătând cu pumnul în peretele celulei vecine. Şi acestor poeme religioase Brauner le compunea muzica. Totul în minte. Regăsirea funcţiei primordiale a memoriei…”[33]

Plină de învăţăminte este convertirea la credinţa creştină a deţinutei Nicole Valery. În prima parte a lucrării sale Binecuvântată fii, închisoare…, autoarea ne prezintă etapele întoarcerii la Hristos. Crescută într-o familie de creştini ortodocşi, cu o mamă practicantă, Nicole recunoaşte starea de necredinţă din libertate. În timpul petrecut la anchete, în celula 24 de la subsolul Ministerului de Interne, singură doar cu propria conştiinţă, Nicole se transformă profund. Ea prezintă cum, în devălmăşia gândurilor tulburi provocate de noua situaţie de arestată, s-a produs la un moment dat o limpezire. Au lucrat cuvintele rostite cu ani în urmă de o prietenă, Sabina, evreică convertită la creştinism (soţia pastorului Richard Wurmbrand). Viaţa omului pe pământ nu are sens decât dacă e trăită pentru a te bucura de veşnica Împărăţie a cerurilor. Aceste cuvinte L-au adus pe Iisus în gândul ei.

„Dar, pe măsură ce gândurile mi se îndreptau spre El, în sufletul meu îşi făcea apariţia un fel de judecător sever ce începea să scoată la iveală, din străfundurile conştiinţei şi din anii cei mai îndepărtaţi ai vieţii mele, toate păcatele, toate greşelile şi toate slăbiciunile învăluite într-o întunecată uitare. Îmi aduc aminte că noaptea următoare, stând întinsă pe pat în poziţie reglementară, am început să-mi analizez, moment cu moment, toţi anii trăiţi înainte de a-mi închina viaţa lui Hristos. Trăindu-mi din nou viaţa, cronologic, zi după zi, graţie unei treziri subite a memoriei, izbutii să scot la lumină toate faptele ce mă îndepărtaseră de la drumul cel drept. Toate actele, gândurile necinstite, nedrepte, uitate sau ascunse mie, ieşiră la suprafaţă în faţa instanţelor de judecată. Eram singură în faţa lui Dumnezeu. Lucrurile cele mai mărunte, pierderea de vreme, cuvintele nelalocul lor (fără să mai vorbesc de greşelile grave pentru care cerusem iertare încă de la prima întâlnire cu Iisus), toate aceste fapte considerate de către mulţi oameni normale şi naturale au fost pentru mine, când le-am trecut prin minte cu de-amănuntul, timp de nouă nopţi, prilej pentru a doua convertire sau, dacă pot să spun astfel, pentru a doua etapă a vieţii mele spirituale. Trebuie să mai adaug că nu mai eram cinică precum altădată faţă de aceste defecte şi greşeli, iar conştiinţa mea de acum mă făcea să plâng amar şi să adresez rugi Singurei Fiinţe Care putea să domolească focul ce mă ardea…

Când, la capătul celei de-a doua nopţi, scosesem totul la lumină, şi când, în hohote de plâns, încheiasem judecata printr-o rugăciune în care imploram graţia divină, o pace de nedescris îmi cuprinse sufletul până în adânc. Dar asta n-a fost tot: mi se păru, dintr-o dată, că nu mai eram aşa cum fusesem cu trei zile în urmă. Şi, lucru greu de exprimat, aveam impresia, care a durat ani de zile, că o parte din greutatea mea spirituală specifică dispăruse… Eram mai uşoară. Părea că o dulce bucurie umplea un gol. Da, în mine exista un gol ce trebuia umplut, ca şi cum, după ce scosesem afară răul, rămăsese săpată o cavitate…

Deodată mi se păru că aud un verset repetat de nenumărate ori la reuniunile de la Sabina: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 117, 6). E greu de exprimat tot ceea ce spun aceste cuvinte sfinte. Cine mi le adusese din nou în memorie şi cât de bine se potriveau cu momentele prin care treceam?! Ele aveau să mă călăuzească fără încetare şi să devină deviza pe care o repetam de fiecare dată când, cu ochii acoperiţi, eram dusă la anchetă. Mai mult încă, mi le spuneam în gând, în timpul interogatoriului, atunci când ameninţările, loviturile şi alte torturi fizice şi morale se abăteau asupra mea…

Acum, în liniştea din celulă, după primul meu contact cu anchetatorii, îmi dădeam seama că toate acuzaţiile lor erau legate de activităţile mele politice. În mine se născu o nouă autoacuzaţie: aceea de a-mi fi pierdut timpul rămânând credincioasă până la capăt unui partid politic, când de fapt n-ar fi trebuit să-mi leg viaţa decât de Iisus…

În ciuda slăbiciunii mele fizice şi poate chiar mentale, îmi stabilisem în timpul acestor zile indescriptibile petrecute în celulă un fel de îndreptar pe care mă străduiam să-l am întotdeauna în minte. Îl repetam mereu ca să mi se întipărească în creier, astfel ca în cazul când călăii mei ar fi izbutit să-mi domine trupul golit de substanţă şi, în parte, chiar şi raţiunea, să fiu salvată graţie acestui îndreptar încrustat în adâncul fiinţei mele. El mă va ajuta să mă stăpânesc şi să-mi păstrez cu hotărâre credinţa şi devotamentul pe care voiam să le nutresc mereu faţă de Hristos. Iată îndreptarul:

- Dumnezeu este iubire.

- Domnul nu va îngădui să mă îndepărteze de drumul ce duce spre El.

- Mă aflu în închisoare pentru că Iisus mă pregăteşte pentru o sfântă întâlnire, dându-mi prilejul să mă purific, să-mi întăresc credinţa şi să mă ridic din punct de vedere spiritual.

- Nu trebuie să mă rog niciodată să scap de suferinţă şi nici chiar de condamnare la moarte. După cum un bijutier ce ţine în flacără o bucată de argint pentru a face din ea un obiect de artă trebuie s-o ţină cu cleştele şi să n-o scoată din foc decât în momentul când este destul de maleabilă ca să i se poată da forma dorită, tot astfel Iisus mă va face să trec prin focul suferinţelor până când mă voi modela după voia Sa. M-a dus în închisoare, trebuie să aştept cu supunere ca El să-mi dea forma voită. Întocmai ca bijutierul, El mă va scoate din focul durerilor când mă va socoti aptă să mă transform, în întregime, după voinţa Sa.

- Dumnezeu nu ne pune niciodată la vreo încercare care să ne depăşească puterile. Deci nu trebuie să spun niciodată: Nu mai pot! sau Scapă-mă, Doamne!

- Trebuie să profit de timpul petrecut în spatele gratiilor ca să mă schimb din punct de vedere spiritual, să fiu folositoare celorlalţi, să învăţ ce sunt răbdarea şi valoarea sacrificiului făcut pentru aproapele şi să nu simt niciodată nici cea mai mică urmă de ură faţă de cei care mă torturează…

Am părăsit mica celulă ce fusese pentru mine, timp de nouăzeci şi patru de zile, un colţ de rai, de lumină, de linişte sufletească, lăsând aici o parte din sufletul meu şi amintirea splendidei experienţe spirituale al cărei teatru fusese”[34]. Nicole era pregătită pentru a suporta cei patru ani de detenţie şi pentru a-i apropia şi pe alţii de Unicul Salvator Iisus Hristos.

Folositoare pentru suflet sunt şi două exemple de întoarcere la Hristos ale unor deţinute îndrumate de Nicole Valery:

„Într-o după-amiază, în timpul plimbării, Gina veni spre mine şi făcurăm câţiva paşi împreună. Îmi zise:

- Vreau să-ţi spun că printre altele păcatul care mă apasă mai tare este acela de a fi făcut foarte multe avorturi. De când citesc Biblia, simt şi recunosc că am greşit în faţa lui Dumnezeu, împiedicând să se nască nişte fiinţe menite să trăiască pe acest pământ. M-am opus planurilor lui Dumnezeu. Crezi că Dumnezeu mă va ierta vreodată?

- Cred că acela care este conştient că a păcătuit, se căieşte şi crede în puterea mântuitoare a sângelui lui Iisus, este iertat.

- Dar cum pot repara răul făcut?

- Când ţi-ai ispăşit păcatul prin suferinţă, treci pe treaptă superioară; putem contribui la repararea răului prin acţiuni constructive, în sensul spiritual al cuvântului.

- Crezi că voi putea să mai am un copil?

- De ce nu? Şi apoi, noi nu cunoaştem căile Domnului. Poţi repara şi altfel răul făcut. Poate în alt fel.

- Mă rog fără încetare. Nu ştiu să spun rugăciuni, dar mi se perindă prin minte toate gândurile ce mă apasă, ca într-un fel de plângere, şi asta numesc eu rugăciune.

- Şi nu te simţi mai uşurată după ce faci asta?

- O, da! Uneori. Dar ştiu că trebuie să perseverez. Roagă-te şi tu pentru mine.

- Ştii bine că o fac de mult timp. Apoi ne-am îmbrăţişat[35].

Deţinuta Ana avea tatăl, general de armată, şi soţul deportaţi în Rusia, iar acasă le rămăseseră patru copii. Stătea închisă în suferinţa ei. Nicole se hotărăşte şi încearcă să-i vorbească într-o zi. Abia a apucat să-i spună că Dumnezeu nu putea să lase în voia sorţii nişte bieţi copii nevinovaţi, când Ana i-a reproşat: «Te rog, lasă-mă în pace cu toate prostiile astea. Dacă Dumnezeu există, de ce îngăduie asemenea cruzimi împotriva familiei mele şi a altora? Dacă există un Dumnezeu, cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să mă lase să mă întorc acasă şi să mă ocup de copiii mei».

Din cuvintele Anei şi din scurtele conversaţii pe care le aveam cu majoritatea femeilor din dormitor am înţeles cât de fragilă este temelia pe care se sprijinea credinţa creştină şi nădejdea în Dumnezeu a fiecăruia”[36].

A trecut o perioadă de timp în care un grup de deţinute se organizase într-un lanţ de rugăciune continuă. Cu o noapte înainte avusese loc şi o percheziţie brutală şi traumatizantă, când deţinutele crezuseră că vor fi împuşcate. Ana a venit la Nicole pentru a-i mărturisi cu lacrimi în ochi:

„- Am spus atâtea lucruri rele până acum! Credeam că Dumnezeu n-avea putere! Dar dacă El m-a ocrotit în noaptea asta, aşa cum am îndrăznit să I-o cer, sunt sigură că are grijă şi de copiii mei. Vreau să vin în grupul vostru, al tuturor celor ce credeţi în El. Dar, te rog, organizează şi o zi de rugăciune pentru copii mei şi pentru mine.

- Vom face toate astea când ni te vei alătura. E multă vreme de când noi ne rugăm pentru tine şi pentru copiii tăi.

În noaptea următoare am trezit-o pe Ana ca să participe la rugăciunea comună”[37].

Deosebite au fost întoarcerile la credinţă ale unor deţinuţi ce se de­cla­rau atei. De regulă, aceştia fuseseră socialişti care căzuseră pradă acţiunilor răz­bunătoare ale unor comunişti. Părintele Grebenea ne prezintă cazul avoca­tului comunist şi ateu convins Petre Pandrea. Acesta i se destăinuie: „Viaţa aici e grea. Te-aş ruga ceva, vreau să cred în Dumnezeu. Dă-mi un ajutor spiritual. Eu acum sunt ateu, dar vreau să cred. Credinţa e de mare ajutor în temniţă”[38]. Părintele s-a minunat cum Dumnezeu îi aducea pe co­mu­nişti la credinţă şi l-a ajutat să înţeleagă rostul suferinţei şi să se roage.

Părintele Todea a istorisit lui Dinu P. modul în care a murit socrul său, social democratul Gh. Ene-Filipescu în temniţa-spital TBC de la Târgul Ocna. Iniţial îşi proclamase ideile socialiste şi atee în cameră. Dar tinerii din jur l-au îngrijit cu atâta afecţiune, i-au arătat atâta dragoste şi într-atât l-au respectat, încât i-a fost înmuiată inima. A devenit credincios creştin. Înainte de a muri a fost spovedit şi împărtăşit de părintele Todea[39].

Un alt moment deosebit este relatat de Virgil Maxim: „În închisoarea Gherla, într-o celulă vecină erau trei deţinuţi: un muncitor, un ţăran şi un doctor necredincios. Ţăranul se opusese colectivizării şi fusese întemniţat. Om credincios simplu, ţăranul se ruga zilnic, rostea Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi ce-i ştia pe de rost. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza unui diabet zaharat. Ţăranul, slăbit şi el, îl ajuta, îl hrănea şi de multe ori îi dădea din propria mâncare. Doctorul asista cu un aer superior la aceste scene şi chiar îl apostrofa pe ţăran că n-ar trebui să se priveze de propria hrană.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit.

Şi ţăranul şi-a continuat rugăciunea în genunchi la capul muribundului. Atunci doctorul a fost străpuns de o milă ce i-a provocat plânsul în hohote. După moartea muncitorului, doctorul l-a rugat pe ţăran să-l înveţe rugăciuni şi se rugau împreună. Ulterior doctorul a făcut un act de penitenţă din a povesti tuturor cele întâmplate în celulă”[40].

Părintele Zosim Oancea povesteşte despre relaţia specială a învăţătorului Toţea faţă de colonelul Manciu. Toţea fusese condamnat de colonel la 8 ani închisoare. Colonelul ajunge şi el la închisoare, lucru obişnuit în acele vremuri. Astfel el se ruga de cei pe care-i întâlnea să-l ierte pentru condamnările date. Toţea l-a iertat şi, mai mult decât atât, când colonelul a murit, s-a rugat la căpătâiul mortului pentru iertarea păcatelor. Adevărat act de creştin! [41]

Mircea Eliade este impresionat de un alt episod petrecut în temniţe: „Aş fi vrut să mai consemnez anumite detalii din ceea ce i-a relatat lui Brutus pastorul Wurmbrand. Acel preot bătut şi torturat îngrozitor de un agent al Securităţii, care va fi el însuşi arestat puţin timp după aceea, torturat, şi care era pe patul de moarte. Dar spunea că nu poate să moară dacă preotul nu îl iartă. Preotul se târâie în patru labe până la el, îl îmbrăţişează, îl iartă – şi agentul moare uşurat! [42]

Iată două prototipuri de oameni care merg pe calea mântuirii: unul, fostul torţionar, se pocăieşte în ultima clipă a vieţii asemenea tâlharului de pe cruce şi cere iertare de la cel căruia i-a greşit; celălalt se ridică la înălţimea poruncii dumnezeieşti iubeşte-ţi vrăjmaşul şi binecuvântează pe cel ce te blestemă şi-i dă binecuvântarea de a muri în pace celui care l-a prigonit. Fiecare pe treapta lui şi-a câştigat un loc în Împărăţia cerurilor, unde Hristos guvernează cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl.

Ioan Ianolide a prezentat câteva tipuri de oameni ce au trecut prin reeducare. Unul din acestea era cazul B. Tipul de om superficial care credea, dar nu se ducea la biserică. După reeducare, B. a devenit alt om. Acum Îl descoperise pe Dumnezeu înlăuntrul său ca o Biserică vie. El se ruga, cădea înaintea lui Dumnezeu şi îşi jelea păcatele. Pocăinţa este prima treaptă a unui adevărat creştin[43].

În urma unui dialog purtat cu Valeriu Gafencu, pastorul Wurmbrand, evreu convertit la creştinismul luteran, afirma în spitalul de la Tg. Ocna: „Aici L-am cunoscut cu adevărat pe Hristos, aici i-am întâlnit pe adevăraţii creştini. Lenin cu încă trei-patru tovarăşi au întocmit într-un parc din Elveţia planurile prin care au răsturnat jumătate din Europa. Eu, dacă aş avea o sută de oameni ca aceştia de aici, aş putea să schimb faţa lumii!”[44]

 

3. 2. Postul şi rugăciunea

Rugăciunea şi postul fac parte din faptele creştinului care vrea să urce pe drumul desăvârşirii duhovniceşti. Ele sunt menţionate de Mântuitorul în predicile Sale de învăţătură. Tot de la Iisus aflăm şi cum trebuie să postim în smerenie şi fără mândrie faţă de cei din jur: Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii… Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti Ţie (Mat. 6, 16-18).

La fel, rugăciunea trebuie făcută în primul rând în intimitatea inimii noastre: Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. O altă formă de rugăciune este şi cea în comuniune cu ceilalţi credincioşi: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mat. 18, 20).

Împletirea postului cu rugăciunea ajută la înfrânarea trupului, înlăturarea patimilor (despătimirea) şi crearea condiţiilor pentru ca acestea să fie înlocuite cu virtuţi. Acest proces este complex, cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Importantă este voinţa credinciosului. În temniţe erau create multe din condiţiile propice pentru un urcuş duhovnicesc. Înfometarea, izolarea, tortura fizică şi psihică făceau parte din viaţa deţinutului. Necesitatea comunicării cu Dumnezeu, prin rugăciune, se făcea simţită.

Regimul de hrană din temniţe nu a îngăduit permanentizarea postului ca faptă creştină. Înfometarea zilnică şi permanentă a deţinuţilor, gradul avansat de degradare fizică nu mai puteau permite acestor oameni să se mai nevoiască şi prin postire. Regimul lor alimentar era deja o postire continuă. Dar ea, fiind forţată, nu poate fi considerată ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Sunt totuşi remarcate multe situaţii în care deţinuţii renunţau şi la puţina hrană pe care o primeau. Iar în marile posturi, ale Crăciunului şi Paştelui, deţinuţii posteau după putinţa trupească a fiecăruia.

Părintele Justin Pârvu prezintă jertfirea celor care mai aveau ceva resurse de vitalitate, faţă de cei epuizaţi, aflaţi pe patul de moarte. Erau deţinuţi care renunţau la porţia lor de mâncare, posteau câteva zile pentru a salva de la moarte câte un semen de-al lor[45].

Preotul Brânzaş consemnează: „În Vinerea Mare se ţine post negru. Nu se mănâncă nimic şi nu se bea apă, deşi în adâncul ocnei se lucrează din greu şi, în multe locuri, în căldură tropicală. Nu-i nimic! În ziua în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să răbdăm şi noi!”[46]

Părintele Steinhardt a sărbătorit Învierea anului 1961 de la Gherla prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împreună cu ceilalţi doi deţinuţi care au hotărât să se împărtăşească, a ajunat sâmbătă şi duminică dimineaţă. Cu mâncarea păstrată astfel au încropit şi o masă pascală[47].

În Vinerea Patimilor, la Zarca Aiudului, în anul 1963, majoritatea deţinuţilor a refuzat mâncarea pentru că se hotărâseră să ţină post negru toată ziua. Chiar în acea zi administraţia le-a servit la masă iahnie de fasole cu carne de porc, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci[48].

Şi la mina Baia Sprie, în anul 1951, în Vinerea Mare, deţinuţilor li s-a servit după ciorbă cea mai bună mâncare cu friptură. Dar aceştia au preferat să postească[49].

Părintele Dimitrie Bejan spune că miercurea şi vinerea prefera să dea mâncarea la alţii care aveau nevoie. Fiind o fire postitoare, a trecut prin puşcărie fără să aibă sindromul înfometării de care au suferit alţi deţinuţi. Atunci când a stat cu un învăţător care nu se sătura niciodată, i-a dat acestuia jumătate din porţia lui[50].

Viorica Stănuleţiu Călinescu îşi aminteşte de maica Nicodema de la Mănăstirea Tismana. Era oricând gata să-şi dea porţia de mâncare ori cămaşa celor ce erau lipsite. Zilele de post le ţinea în felul ei: mânca o înghiţitură din fiecare fel de mâncare şi atât. Considera că, drept exerciţiu de înfrânare, e mult mai greu când ţi-e foame să mănânci o înghiţitură decât să nu mănânci nimic[51].

Aspazia Oţel povesteşte despre un moment dramatic de la Mislea, când câteva deţinute au fost anchetate pentru a se dovedi vinovăţia directoarei închisorii. Pentru aceste năpăstuite, mai multe deţinute s-au rugat şi au ţinut post de trei zile numai cu porţia de pâine şi cu apă[52].

Într-o altă anchetă a fost crunt bătută de anchetatori. În urma acestei mutilări fizice, Aspazia a trecut printr-o cădere sufletească. „Mi-am propus să ţin post negru până la amiază timp de 40 de zile, ca să fiu eliberată de ura şi revolta care clocoteau în sufletul meu. Mă rugam mult în colţul camerei ferit de vizetă. Fetele îmi înţelegeau impasul, mă rugam cu disperare ca să mă ajute. Gica F. m-a învăţat să cânt Îngerul a strigat după glasul bisericesc, ştiind că-mi place foarte mult. Nana m-a învăţat La râul Vavilonului, considerând că mă va ajuta să trec pragul acestei încercări”[53].

Rugăciunea a fost cea care i-a susţinut pe toţi aceşti oameni condamnaţi pentru curajul de a înfrunta comunismul. Dovada este şi faptul că toţi cei care au scris despre acele vremuri au subliniat în mod deosebit importanţa rugăciunii, fie particulară, fie în comun.

Aflat în anchetă, Traian Popescu, într-o stare de deznădejde, cade în genunchi şi plângând rosteşte: „Doamne, Doamne, dacă exişti, pentru ce m-ai părăsit? Eu nu mai sunt în stare să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuţi; fă ceva şi ia-mi viaţa!”[54] Popescu a avut tăria să scrie aceste rânduri pe care le gândea atunci.

Înainte cu doar câteva zile aflase, prin bătăi morse în perete, că alături de celula lui era închisă maica Teodosia de la Vladimireşti, pe care a implorat-o: Maică, rugaţi-vă şi pentru mine, că eu nu mă mai pot ruga![55]

Peste un an, la Jilava, el a rostit în Vinerea Patimilor, tot într-un moment greu: Doamne, Tu mi-ai dat această zi, ajută-mă ca rugându-mă să o trec cu bine! Dumnezeu i-a ascultat ruga şi astfel a venit şi sâmbătă noaptea, când a cântat împreună cu ceilalţi Hristos a înviat![56]

Fiind în celulă cu Valeriu Gafencu, în anul 1949, la Piteşti, Popescu dezvăluie că a învăţat de la acesta Psalmul 50 şi rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Aceste rugăciuni îl vor ajuta tot timpul petrecut în închisoare[57].

Relatând, din anul 1957, episodul asasinării lui Popa T. Ioan în văzul multor deţinuţi de la Aiud, acelaşi autor descrie starea de tensiune ce s-a creat între deţinuţi şi apoi cum s-au liniştit. „Încet, încet disperarea ajunsă la revoltă a făcut loc răbdării şi călăuzitoarelor rugăciuni care fortificau dând puterea rezistenţei: Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!!![58]

În ianuarie 1957, aflat la infirmeria T.B.C. din Aiud, tot Traian Popescu ne relatează: „De această dată ceva mai destins am început a-L invoca în rugăciunile mele pe Bunul Dumnezeu, Care mă salvase...”[59]

Părintele Steinhardt, aflat la Jilava, în anul 1962, afirmă că „Abia de la profesorul Tomescu învăţ rugăciunea de seară, Lumină lină, al cărei farmec inefabil mă cucereşte de prima dată.... Lumina lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba română?”[60]

La Gherla, în celula 44, părintele Steinhardt se destăinuie: „Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic[61].

Aflat arestat, în anchetă, la Securitatea din Oradea, Liviu Brânzaş îşi organizează viaţa interioară şi hotărăşte că primul program este cel al rugăciunii[62].

În celula 260, la Aiud, notează: „Toţi avem aceeaşi formaţie morală şi aceleaşi preocupări. În primul rând se organizează viaţa religioasă a celulei. În fiecare zi recităm împreună, cu faţa spre zidul dinspre răsărit, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Maicii Domnului, alternativ”[63].

Dumitru Bordeianu, în camera 3 subsol de la Piteşti, află ordinul lui Ţurcanu de a-şi bate proprii colegi de celulă în cadrul procesului de reeducare. „Când am auzit aceste ordine, m-am înspăimântat în aşa hal, de parcă eram osânditul căruia călăul îi va tăia capul. Şi am strigat din adâncul fiinţei mele: Doamne, fie-Ţi milă de mine şi învaţă-mă ce să fac! Răspunsul a fost scurt: Ce vrei!”[64] Iată că Dumnezeu l-a lăsat să aleagă singur ce trebuie să facă în această încercare. Aceasta este libertatea voinţei.

Căzut în deznădejde, după reeducare, Bordeianu îl întâlneşte la Gherla pe Gheorghe Jimboiu, un trăitor al temniţei. Se aflau în camera 1 secţie, în anul 1954. „M-a întrebat dacă îmi fac rugăciunea.

- O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

- De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dum­ne­zeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

- De plâns, ai plâns?

- Nu.”

Atunci Jimboiu l-a povăţuit să-I ceară iertare lui Dumnezeu şi l-a asi­gurat că Acesta nu l-a părăsit, ci că el L-a ofensat pe Dumnezeu. Astfel de convorbiri duhovniceşti l-au ajutat pe Bordeianu să-şi revină[65].

Iată cum descrie propria revenire la Învierea din acelaşi an 1954. S-a rugat la miezul nopţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu, Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi a răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea: de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu, pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

După această rugăciune fierbinte, pe Bordeianu îl podidesc şuvoaie de lacrimi. El prezintă modul în care s-a vindecat sufleteşte: „Tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca ale posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile”[66].

Rugăciunea sinceră, însoţită de lacrimi de pocăinţă, este prezentată şi experimentată de Sfinţii Părinţi de-a lungul veacurilor creştine.

Părintele Grebenea vorbeşte despre înrăutăţirea condiţiilor de detenţie la Aiud din noiembrie 1948. Deţinuţii evitau orice acţiune ce le-ar fi determinat pierderea energiei fizice mult diminuată. „Pentru linişte şi ajutor de sus, rugăciunea în taină, fiecare singur. E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim furia celor ce ne pândesc la vizetă”[67].

Aflat la mina Nistru, părintele Grebenea l-a sprijinit spiritual pe fostul plutonier de jandarmi Bold. Acesta căzuse într-o stare de deznădejde, încât uitase şi rugăciunea Tatăl nostru. Atât era de zbuciumat sufletul lui Bold. Părintele vorbeşte cu el şi timp de o săptămână îl reînvaţă Tatăl nostru[68].

Bolnav sufleteşte era şi fostul colonel Ortinski. Îndrumat duhovniceşte de părinte, acesta şi-a revenit. „Fireşte, a trebuit să înveţe şi câteva rugăciuni pe care să le spună zilnic de două ori. Mergea bine şi, treptat, îşi câştiga liniştea”[69].

La Aiud părintele a primit o nouă izolare de 70 de zile. Deja obişnuit cu anii de detenţie, el privea această pedeapsă ca pe o perioadă de sporire duhovnicească. „Singur, faci rugăciunea mai cu ardoare şi meditaţia e mai susţinută. Omul singur găseşte în Dumnezeu pe Tu-ul cu care se întreţine... Rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! o spuneam şi eu, dar nu în continuu, ci numai de câteva ori în 24 de ore”[70].

Se asemănau monahilor din obşte care, în anumite momente ale vieţii, se retrag pentru un timp la sihăstrie, pentru a fi singuri cu Dumnezeu.

Virgil Maxim descrie programul duhovnicesc organizat în postul Crăciunului din anul 1949 la închisoarea Târgşor. Programul cuprindea rugăciunile şi psalmii dimineţii, făcute în comun; citirea unui capitol sau a unei pericope evanghelice, din memorie; comentariu exegetic al pericopei, apoi rugăciunea inimii cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sf. Părinţi Grigorie Palama şi Teodor Studitul, exersată sub îndrumarea preoţilor Vasile Serghie, Ion Marinescu sau a mirenilor cu care îşi verificau acest drum greu, dar plin de bucurii duhovniceşti: Anghel Papacioc (viitorul părinte Arsenie Papacioc), Trifan Traian, Valeriu Gafencu[71].

La Jilava, într-o zi geroasă, un grup de deţinuţi au primit o bătaie cruntă de la poliţişti şi apoi au fost dezbrăcaţi complet şi aruncaţi într-o cameră îngheţată, cu mocirlă de fecale pe jos. Deţinuţii s-au salvat astfel: s-au adunat în grup, lipindu-şi trupurile pentru a se încălzi, şi au rostit Rugăciunea inimii.

„Ne întărea rugăciunea inimii, pe care o rostea fiecare dintre noi în şoaptă, cu capul plecat pe ceafa celuilalt: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şoptită aşa, rugăciunea se făcea auzită din toate inimile într-una şi dintr-una în toate, încât şi dl. Puiu Teodorescu, şi evreul Rubin, şi căpitanul T., şi poliţistul Ghiţescu făceau parte din acest întreg de mădulare ale lui Hristos, cerându-I îndurare şi oferindu-I suferinţa ca jertfă de ispăşire şi mulţumire pentru cinstea ce ne-a făcut-o de a fi aleşi să-L mărturisim”[72].

Cei menţionaţi de Maxim erau unul evreu, iar ceilalţi atei declaraţi. Mărturisitorul vrea să ne sublinieze efectul binefăcător şi salvator al rugăciunii, inclusiv asupra unor necreştini. Rugăciunea comună i-a salvat. Iată cum s-au adeverit cuvintele Mântuitorului: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mat. 18, 20).

Aflat în plin proces de reeducare la Gherla, în 1951, Virgil Maxim notează: „În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis… Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”[73].

Torţionarii vroiau să-l determine să spună tot ce gândeşte. Încercau spovedania forţată despre care am vorbit. Peste noapte, Maxim se gândea ce să le spună tinerilor din cameră. „M-am rugat să pot face iarăşi o mărturisire a Adevărului dumnezeiesc şi să descopăr lucrarea satanică, îndemnând pe toţi ca mai bine să murim decât să ne pierdem sufletele”. Şi Dumnezeu i-a dat puterea să facă această mărturisire a doua zi[74].

Părintele Voicescu ne relatează de la Târgul Ocna despre tânărul Traian Maniu care era grav bolnav şi avea patul alăturat de cel al lui Valeriu. În urma unui dialog duhovnicesc cu Maniu, Gafencu a iniţiat un lanţ neîntrerupt de rugăciune spre a fi readus în stare de pocăinţă şi de pregătire pentru a primi moartea creştineşte. Scopul a fost atins şi tânărul, la foarte puţin timp, a cerut să se mărturisească preotului Viorel Todea, primind şi Sfânta Împărtăşanie[75].

Despre acest eveniment ne povesteşte şi Ioan Ianolide, cum că studentul M., trecut prin reeducarea de la Piteşti, se afla pe patul de moarte. Cei din cameră, alături de Valeriu Gafencu, au hotărât să facă rugăciuni speciale pentru M., care a murit împăcat cu Dumnezeu şi cu cei din jur[76].

Gheorghe Jimboiu, ajuns bolnav grav de ciroză şi de T.B.C. la Tg. Ocna, se ruga zilnic. Pe lângă rugăciunile obişnuite, rostea de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Aflând de Rugăciunea inimii de la grupul lui Gafencu, Jimboiu a început să o practice. A ajuns la măsuri înalte[77].

Părintele Dimitrie Bejan relatează că rugăciunea era comună seara şi dimineaţa. Unul o rostea şi ceilalţi o ascultau. Se făcea şi o rugăciune personală înainte de culcare[78]. El menţionează că a cunoscut doi deţinuţi care se rugau în mod deosebit.

„Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaiei, Iaşi, şi Ion Moldoveanu de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu”[79]. Asemenea stări ale rugăciunii mai întâlnim în filele de pateric, la părinţii pustiei.

Părintele Justin Pârvu spune că la mina de la Baia Sprie, „La începutul şutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deţinuţi, unul rămânea la intrare şi se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinţi, pentru soţii şi pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. În adâncurile pămân­tu­lui erau cele mai puternice, cele mai smerite şi cele mai trăitoare rugăciuni”[80].

Fiind dus la Zarca Aiudului, părintele Zosim Oancea propune celor din noua celulă să înceapă cu o rugăciune. „Mi s-a părut că propunerea era aşteptată de toţi, după felul cum au reacţionat, luând cu toţii poziţia de rugă. Aşa s-a transformat şi această celulă într-un mic Tabor de transpunere sufletească în lumina nepieritoare a lui Dumnezeu. Şi începutul făcut de mine l-a continuat profesorul (Nichifor Crainic), prin cea mai frumoasă rostire pe care am auzit-o vreodată a Psalmului 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta …”[81]

De la Periprava, în Deltă la stuf, părintele Zosim îşi aminteşte:

„Aşa s-a scurs cea mai mare parte din zile, cu muncile din exterior şi interior, cu rugăciunile fiecăruia în parte, ca şi în comun, cu oamenii de încre­dere totală şi cu meditaţii de zi şi de noapte asupra adevărului creştin”[82].

Din anul 1958, comandantul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, a iniţiat o perioadă nouă de exterminare. Prin anul 1959 a venit de la Bucureşti o comisie de anchetă. Comisia a vizitat şi secţia T.B.C. şi a găsit nişte schelete vii cu piele pe ele. „Şeful comisiei, un colonel din Comitetul Central, întrebă cu uimire:

- Cum nu mor ăştia, mă, în halul în care sunt? Afară oamenii cu posibilităţi de tratament se prăpădesc rapid.

- Tov. Colonel, păi ăştia se roagă toată ziua. Pesemne asta-i ţine! – răspunse miliţianul fie din naivitate, fie vrând să îşi arate vigilenţa. Colonelul a rămas o clipă perplex. Apoi s-a răstit la cei ce-l însoţeau:

- Să le interziceţi să se mai roage! Aţi înţeles?[83]

Rugăciunea este cea care le-a ţinut şi pe femei în închisoare. Nicole Valery îşi aminteşte cum, aflată singură în celula 24 în timpul anchetelor, a văzut la un moment dat o rugăciune gravată pe perete. Fusese scrisă de un alt deţinut care trecuse pe acolo. Aceste cuvinte au întărit-o şi a luat hotărârea să scrie la rândul său rugăciuni pe perete. Astfel a scris tot Psalmul 90 şi versetul care o salvase din căderea sufletească de la începutul anchetelor: Domnul este cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? Mult mai târziu va afla că o altă deţinută a reuşit să treacă peste teroarea anchetelor rostind rugăciunile scrise de ea pe perete[84].

Cu prilejul sărbătoririi Învierii, la Mislea, deţinutele dintr-o celulă au luat hotărârea de a începe un lanţ de rugăciune. Rugăciunile începeau la ora 5 dimineaţa şi se terminau la miezul nopţii. În timpul zilei fiecare se ruga timp de zece minute, după care era anunţată o altă colegă să preia rugăciunea. La miezul nopţii, cea care era ultima verigă a acestui lanţ le trezea şi pe celelalte. Mai mic la început, grupul a câştigat foarte multe adepte. Tema rugii era mereu alta: o dată se rugau pentru familiile lor, altă dată pentru deţinutele din dormitor, pentru cele din carceră, pentru toţi cei din închisoare, pentru deţinuţii din toate închisorile, pentru mântuirea sufletelor celor ce le osândeau, pentru eliberarea ţării. În acest cerc de rugăciune au intrat şi două evreice care doreau şi ele să se roage Dumnezeului lor[85].

 La o percheziţie de noapte, toate deţinutele au fost scoase afară şi încolonate în faţa unui zid, iar miliţienii au ţintit armele înspre ele. Pe moment toate au crezut că vor fi omorâte. În acele clipe Nicole a simţit nevoia să-şi spună repede ultima rugăciune: „Doamne, mă încredinţez Ţie. Voia Ta e ca să mor acum; iartă-mi toate păcatele, priveşte-mi cu milă fiinţa pieritoare, binecuvântează iubirea ce mă leagă de Tine, uită toate păcatele mele. Rămâi lângă cei pe care îi iubesc. Dă putere tuturor tovarăşelor mele de suferinţă şi tuturor celor ce vor trece prin clipe şi prin emoţii asemănătoare. Îmi încredinţez sufletul în mâinile Tale”[86]. (…)

În arestul Securităţii din Alba Iulia, în timpul anchetelor, deţinutele îşi făceau programul de cântece, încheiat cu rugăciunile obişnuite: Lumină lină, Ridica-voi ochii mei la ceruri, Cu noi este Dumnezeu[87].

În arestul tribunalului de la Cluj, Aspazia Oţel povesteşte cum un grup de evrei sionişti de pe acelaşi etaj le-au trimis femeilor un bileţel lăsat la spălător. „Doreau să facem rugăciuni pentru ei ca să aibă un proces uşor. Credeau foarte tare în rugăciunile noastre. Spuneau că ortodocşii sunt ascultaţi de Dumnezeu. Promiteau că şi ei se vor ruga pentru noi. Erau credincioşi, căci în fiecare seară îi auzeam rugându-se”[88].

Mutată într-o altă celulă, la Mislea, Aspazia notează: „Deşi componenţa camerei era eterogenă - românce, evreice, sârboaice, franţuzoaice, maghiare, germane -, dimineaţa se spunea o rugăciune ortodoxă. La venirea mea s-a adăugat rugăciunea de eliberare din temniţă pe care o ştiam”[89].

La un moment dat, una dintre deţinute s-a îmbolnăvit grav. Avea puseuri de temperatură de 40 de grade şi frisoane. De tratament nu putea fi vorba, întrucât lipseau medicamentele. Medicii care au consultat-o n-au reuşit să stabilească un diagnostic. Singura soluţie a rămas rugăciunea. Deţinutele au organizat timp de 40 de zile o rugăciune continuă. Fiecare deţinută se ruga timp de 20 de minute şi următoarea din acest lanţ o continua. Rezultatul a fost însănătoşirea deţinutei bolnave. Dumnezeu le-a ascultat această rugăciune continuă[90]. Iată cum au urmat deţinutele îndemnurile Apostolului Iacov: Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5, 16).

Când, spre sfârşitul detenţiei, deţinutele au aflat despre experimentul reeducării de la Piteşti şi Gherla, Aspazia relatează. „Ne-am rugat în comun şi, mai ales, ne-am rugat în parte, în taină, pentru toţi cei care au fost supuşi cruntului experiment. Şi am mulţumit Bunului Iisus că ne-a chemat la o suferinţă infinit mai uşoară ca a lor. Ar fi trebuit să ne rugăm şi pentru călăi. Într-un fel, şi aceştia erau torturaţi ai satanei, dar în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi era cu neputinţă s-o fac. Dar m-am rugat intens, cu convingere şi, în unele cazuri, cu disperare ca să-mi ferească Dumnezeu sufletul de ură. Nu m-am rugat atât de mult pentru eliberarea mea, cât m-am rugat să fiu scutită de ură”[91].

Maria Hâncu Rotaru ne vorbeşte despre rolul rugăciunii în temniţe. „Rugăciunea a fost pentru deţinuţii politici pârghia de echilibru care a dat fiecăruia dintre noi puterea să înfruntăm încercările, ce n-au fost nici puţine, nici uşoare. Ea a săvârşit minuni în viaţa fiecăruia. Uneori anchetatorii simţeau tăria credinţei noastre. Simţeau că ne rugăm şi că Dumnezeu este cu noi. Atunci deveneau adevărate fiare sălbatice, manifestându-şi cele mai demonice practici pentru distrugerea noastră”[92].

 

3. 3. Ajutorul şi milostenia în temniţă

Adevărata credinţă creştină trebuie să se materializeze în faptele pentru semenii noştri. Căci ne spune Apostolul Iacov: Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele…dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi (Iac. 2, 15-17).

Însuşi Mântuitorul ne învaţă cum trebuie să ne fie fapta creştină. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mat. 25, 35-36). După faptele lor sunt recunoscuţi şi adevăraţii profeţi, în contrast cu profeţii mincinoşi. După fapte va fi judecat fiecare la Judecata de apoi.

Fapta creştină trebuie să fie în concordanţă cu învăţătura creştină. Ea se face cu smerenie, fără mândrie, cu devotament şi mai ales cu dragoste. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 4-8).

Părintele Justin Pârvu ne spune: „Au fost foarte mari luptători şi eroi în închisorile noastre politice; acolo s-a concentrat la un moment dat tot ce avea mai bun naţia asta. Caracterele frumoase de afară rămâneau adevărate caractere şi înăuntru. Dar acolo, în închisoare, ca să faci o faptă de ajutorare pentru colegul tău, era şi un risc mare.

Era, de exemplu, un băiat, Gogea Vasile, din Dobrogea…! Ei bine, băiatul acesta, student în anul trei la medicină, numai cu asta se ocupa: să-i ajute pe cei bolnavi, pe cei în suferinţă. Se ocupa să găsească un medicament într-o celulă şi să-l transfere în altă celulă, acolo unde era nevoie. Dacă era cazul, intra până şi în celula unde se găsea cel bolnav, prindea el un moment când caraliul se îndepărta câţiva metri. Şi timp de trei ani de zile n-a fost prins în toată acţiunea asta a lui. Numai Dumnezeu îl apăra…!”[93]

În plin proces de reeducare, torturat şi înfometat, Traian Popescu primeşte într-o noapte ajutor de la un deţinut ce asigura plantonul. Leviţchi Mihai a constatat că, datorită bătăilor, Popescu urina sânge. „Mi-a dat să beau apă şi am înghiţit pe nerăsuflate şapte gamele. Aveam senzaţia că apa pătrunde în toţi porii ca într-un burete. Mi-a pus în mână o bucată de săpun şi o sârmă, şoptindu-mi ca, dacă vine Ţurcanu, să-i spun că am cerut să scriu nume de persoane nedeclarate la anchetele de la Securitate”[94]. A doua seară a fost ajutat de un altul, elev din Ardeal, Henteş. De remarcat că aceştia trecuseră prin reeducare, dar nu cedaseră total, păstrându-şi omenia.

La Jilava, prin 1951, Traian Popescu îşi aminteşte: „Ştiu că pe atunci din camera aceasta lucrau noaptea la bucătărie mămăliga avocatul Mociulschi şi un evreu librar sau legător de cărţi, Mendelbaum. Ambii, când se întorceau către zorii zilei, îşi băgau pe dedesubt, pe sub zeghe, coji de mămăligă arse, prinse pe pereţii şi fundul cazanelor”[95]. Pentru că fapta lor ar fi fost aspru pedepsită, lucrau cu precauţie. Ei aveau încredere în Popescu şi-i încredinţau aceste resturi pentru a le împărţi în primul rând celor suferinzi şi mai în vârstă.

La Aiud, Traian Popescu primeşte o pedeapsă de 24 de zile de izolare la beci. În cea de-a 18-a zi a leşinat. A fost dus într-o cameră izolată, la parter. Prin sistemul de bătăi morse, ia legătura cu ceilalţi şi este anunţat să caute în spatele rezervorului de apă, când este scos la WC. „Câteva zile am găsit acolo pâine pentru refacere… Avea dreptate bunul meu prieten Dan Gheorghiu, care îmi mărturisea o dată că îi este dor de Aiud”[96].

Aflat la Reduit, la Jilava, în februarie 1962, părintele Steinhardt consemna: „O percheziţie îmi confiscă singura sticluţă în care îmi păstram lichidul negru, care - spre norocul meu - ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea în locul mai consistentului terci. Deoarece nu mănânc nimic din câte ni se dă, cafeaua îmi este o preţioasă rezervă. Confiscarea sticluţei ia proporţii de pierdere catastrofală… Seara, la ora stingerii, când dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare decât cealaltă… Absoluta discreţie recomandată de Mântuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă trec fiorii orgoliului, mă clatin şi - s-ar fi putut altminteri? - îmi ud aşa-zisa pernă cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii”[97].

Tot părintele notează în jurnalul său redactat din amintiri: „N-a fost cameră în care tinerii să nu-mi vină în ajutor şi să nu-mi dea cafeaua de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine - odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine -, în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude la care şi lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam oferi”[98].

Fierbinţeala verii le făcea deţinuţilor şi mai amare zilele de detenţie. Apa era viermănoasă şi, în cazul părintelui Nicolae, ar fi determinat diareea cronică. De aceea se ferea s-o bea. Îl chinuia setea.

„Valentin Gligor, un băiat din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă când se pregătea să plece din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pâine, sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă.

Gestul, înduioşător are într-însul ceva absurd …Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că, dacă a fost dat însetatului în numele Său, nu va rămâne fără de răsplată[99].

La începutul detenţiei sale, preotul Liviu Brânzaş, pe atunci doar un tânăr elev de liceu, întâlneşte în celulele Securităţii din Oradea un arestat, Dumitru Ciubotă, grefier la Judecătorie. Fusese ridicat fără să mai apuce să se îmbrace complet. Neavând chiloţi şi fiind foarte cald, pentru bietul om devenise insuportabil purtatul pantalonilor, ce i se lipeau de pielea umedă de transpiraţie.

„Văzând situaţia domnului Ciubotă, mă gândesc să-i dau o pereche de indispensabili din cei primiţi de curând de acasă. Începe o luptă în sufletul meu: un glas mă îndeamnă să-i dau, alt glas, care se prezintă în numele prudenţei şi grijii pentru viitor, mă îndeamnă să renunţ la primul impuls… Cu un gest hotărât, caut în traistă şi îi întind ceea ce aici, în atmosfera tropicală din celulă, sunt cu adevărat indispensabili. Îi primeşte cu vădită bucurie. Îl aud murmurând: Acesta este un gest cu adevărat creştinesc![100]

Gesturi simple, aparent banale, primeau acolo dimensiuni divine. Aflat la izolare, la Gherla, prin 1954, preotul Liviu Brânzaş primeşte într-o zi de la plantonul ce împărţea mâncarea în celule două polonice de mâncare (porţie dublă). Gardianul încearcă să se opună gestului plantonului (deţinut de drept comun). Acesta îi replică: Lăsaţi, don’ plutoner, că-i de mult aici săracu!

Impresionat, Brânzaş se retrage într-un colţ al celulei şi începe să plângă. „O, tu, binefăcător necunoscut, hoţ de meserie sau victimă a vreunei drame, nici nu ştii că astăzi, prin gestul tău, ai reabilitat în sufletul meu speţa umană, pe care am văzut-o de atâţia ani numai sub chipul fiarei, gata întotdeauna de a face doar răul! Ai restaurat încrederea mea în oameni şi omenie”[101].

Un alt exemplu este cel al lui Puiu Berianu, anchetat la Securitatea din Oradea. Fiind bătut, hăituit, înfometat are un semn de la Dumnezeu care îi arată că nu l-a părăsit. Primeşte pe furiş de la un gardian o bucată de pâine câteva zile la rând. Berianu îl întreabă care-i este numele, pentru a-l pomeni la rugăciune, iar acesta îi răspunde: „Nu contează, dar te rog să nu uiţi că am patru copii! Şi uşa se închide încet, lăsându-l pe Puiu Berianu în beznă, cu faţa inundată de lacrimi. Pentru o clipă s-a făcut lumină în catacombă. Parcă un fulger a căzut din cer”[102].

Părintele Brânzaş, aflat la zarcă, de Crăciun primeşte o nouă pedeapsă de 7 zile de izolare într-o celulă cu beton pe jos, neîncălzită. După cinci zile, epuizat de frig şi de foame, el primeşte un ajutor nesperat. Un gardian omenos, plutonierul Gheorghe Olteanu, îl ia din celula friguroasă şi-l mută într-o celulă mai bună, cu podea de lemn pe jos. Surpriza a fost că, în noua celulă, Brânzaş a găsit 4 bucăţi de turtoi puse acolo de plutonier[103].

Voi povesti pe larg în subcapitolul despre Învierea în temniţe despre modul în care a fost împărţit un pachet primit de un deţinut, de Paşti, la Piteşti, în 1949. Toţi deţinuţii au primit câte un mic fragment din acel pachet de alimente în greutate de 10 kg, un ou roşu fiind împărţit în 24 de părţi. Deşi mai mult simbolic, gestul studentului creştin a fost sublim[104].

Dumitru Bordeianu povesteşte cum, în camera 3 subsol de la Piteşti, câţiva colegi de cameră i-au propus acestuia să-i dea terciul lor drept cadou de 26 octombrie 1950. „Am considerat că, refuzând, le-aş putea leza sentimentele şi am acceptat darul... De la sărbătoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din închisoarea Piteşti şi până în momentul când scriu aceste rânduri, nicio altă zi a numelui meu n-a atins intensitatea trăirii de atunci. Nu terciul acela banal pe care l-am savurat mă uluise, ci sacrificiul pe care l-au făcut pentru mine”[105].

Tot despre momentele grele din timpul reeducării Bordeianu afirmă că: „Nebunia, delirul colectiv al disperării, s-a manifestat prin acţiunea reciprocă de tortură, administrată de cei care deveniseră din victime, torţionari... Cine ar putea înţelege că, atunci când unul era pus să-şi bată camaradul, plângea frânt de durerea, de chinul pe care-l provoca celui torturat?... Ciudat era şi că, uneori, victimele cereau celor care-i băteau să dea mai tare, după ordinele comitetului de tortură. Unii băteau şi plângeau de suferinţa celui torturat, în timp ce victima cerea să fie lovită mai tare”[106].

La mina Baia Sprie, părintele Grebenea a ridicat glasul la o adunare a deţinuţilor, cerând conducerii îmbunătăţiri la locul de muncă şi la regimul de alimentaţie. Răspunsul a fost cel cunoscut deja de deţinuţi: Nu noi, Bucureştii hotărăsc regimul dumneavoastră!

Părintele a fost pedepsit cu izolarea timp de 10 zile. Deţinuţii i-au sărit în ajutor aducându-i pe furiş o pătură. Apoi, zilnic, i-au adus pâine şi cam 100 grame de zahăr. A fost un ajutor de mare preţ pentru părinte[107].

La Aiud, în anul 1959, părintele Grebenea primeşte o altă pedeapsă de 8 zile de izolare. După pedeapsă, ce presupunea şi un regim de înfometare, fiecare coleg de celulă i-a oferit porţia de pâine pe o zi. Încercând să respingă, ei l-au ameninţat că, dacă refuză gestul lor, vor arunca pâinea la tinetă[108].

Părintele Justin Pârvu ajunsese la un moment dat în închisoarea din Aiud fără îmbrăcăminte şi desculţ. Era iarnă şi frigul muşca din trupul dezbrăcat. Gardienii îi dau voie să trimită acasă o carte poştală prin care să ceară încălţăminte. În câteva săptămâni părintele primeşte o pereche de bocanci noi nouţi. Însă în acele zile a sosit în celula părintelui şi un băiat ce târâia o pereche de bocanci care nu mai aveau tălpi. Bietul băiat abia mai mergea din cauza rănilor de la picioare. Părintele ia bocancii lui noi şi-i dăruieşte băiatului:

- Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…![109]

În toamna anului 1953, Grigore Caraza a primit o pedeapsă cu izolarea la carcera din Zarca Aiudului. Era înfrigurat şi înfometat, ca toţi cei care treceau prin izolare. Dumnezeu îi trimite un ajutor neaşteptat. Gardianul Alexa îi strecoară o gamelă plină de fasole boabe, ceea ce nu primea nici în condiţii obişnuite. Seara, acelaşi gardian cu suflet de creştin i-a dat lui Grigore propria şubă cu care să se învelească. Se pare că Alexa ajuta mulţi deţinuţi, întrucât peste patru ani a fost pârât de cineva şi prins cu scrisoarea unui deţinut adresată familiei. Corespondenţa era interzisă şi Alexa ar fi expediat-o din afara închisorii. Pentru acest fapt, gardianul Alexa a fost condamnat şi închis în aceeaşi închisoare[110].

La închisoarea civilă din Constanţa, prin anul 1959, gardienii luaseră obiceiul de a privi prin vizetă deţinuţii şi, din diverse pricini inventate, scoteau câte un deţinut la bătaie. Băteau din plăcere. Într-un rând a căzut victimă preotul Constantin Stoicescu. A fost bătut crunt, tot corpul era o vânătaie prin care năclăia sângele. Bietul preot stătea căzut moale pe podea, lângă uşă, unde-l lăsase gardianul. Grigore Caraza, înlănţuit fiind, s-a dus şi l-a ridicat punându-l pe pat. Apoi, dezbrăcându-l, i-a aplicat două prosoape umede pe trupul sfărâmat. Prosoapele se înfierbântau şi trebuiau des răcite în apă. Cu riscul de a fi luat şi el la bătaie, l-a îngrijit cu dragoste pe preot. Minune a fost faptul că gardianul nu a mai intervenit pentru a-l pedepsi şi pe Grigore[111].

În toamna anului 1949, Valeriu Gafencu are, la Aiud, prima hemoptizie cauzată de TBC pulmonar. A căzut la pat. Un prieten i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui, dar Valeriu a refuzat-o pentru a nu slăbi şi mai mult colegul său. Valeriu îi va mărturisi mai târziu lui Ianolide că acest suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în gamelă. În faţa unei atât de mari puteri de dăruire, Valeriu se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu[112].

Ioan Ianolide povesteşte cum a ajutat doi studenţi aduşi de la reeducarea de la Piteşti la Tg. Ocna. „Într-o zi i-am spălat pe amândoi pe mâini şi pe picioare. Cruste groase de mizerie şi sânge le acopereau pielea. Am încălzit apă şi cu răbdare am încercat să înmoi şi să îndepărtez crustele. Riscam însă să fac răni, aşa încât am recurs la mai multe spălături, până ce am ajuns la pielea curată.” Unul din ei, M., i-a spus:

„- Ştiţi că vă aşteptam să intraţi în tură şi că v-aş fi ucis cu aceste mâini?

Sufletul îmi tremura de emoţie, de milă, de durere. Ce puteam să-i spun?

- Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scăpat Dumnezeu! Dacă poţi, roagă-te!

Emoţionat, el mi-a prins mâna şi mi-a sărutat-o. Mă va arde toată viaţa acel sărut fantastic”[113].

Ajuns în ultimul stadiu al bolii, Gafencu a fost ajutat de prietenul său Ianolide. „Când slăbise foarte mult şi nu mai putea mesteca, luam carnea cea mai bună, o mestecam eu până ce o făceam ca o pilulă şi aşa i-o dădeam în gură. Celelalte alimente i le dădeam cu lingura, ca la copii”[114].

Într-o zi soseşte la Tg. Ocna, după ce fusese ţinut doi ani în beciurile Securităţii, pastorul evreu Richard Wurmbrand. Iată stadiul în care a fost adus: „Purta un costum albastru de stofă, care de sus până jos era murdar şi infectat de puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămaşa albă putrezise, asemenea şi hainele. Era nebărbierit şi plin de mizerie pe cap. Faţa şi mâinile erau scorojite de un amestec de tegument, puroi, sânge şi murdărie. Avea – cum vom afla în scurt timp – caverne în ambii plămâni, abcese reci în omoplaţi şi în coaste, care şi acelea puroiau”[115].

Ajuns în cameră, a fost imediat ajutat de ceilalţi deţinuţi. S-au adunat haine din puţinul pe care-l avea fiecare. Trei deţinuţi s-au prezentat cu un lighean cu apă fiartă, cu prosoape, scule de bărbierit şi pachetul de schimburi. Wurmbrand a fost spălat cu dragoste, i-au fost îngrijite rănile şi a fost îmbrăcat[116].

Părintele Dimitrie Bejan afirmă: „Cunosc un preot de la Aiud care în fiecare zi trimitea la un deţinut bătrân, de la secţia a II-a, porţia lui de turtoi, iar el se hrănea numai cu ceaiul din gamelă. Turtoiul îl trimitea, cum am spus, în fiecare zi basarabeanului Gherman Pântea”[117].

Părintele Zosim Oancea s-a îmbolnăvit de avitaminoză din pricina regimului de hrană catastrofal din închisoarea Aiud. Deşi foarte slab, avea mâinile şi picioarele umflate. Ieşind din celulă pentru a aduce apă, s-a întâlnit cu părintele Baba, care i-a dat diagnosticul bolii. La o oră după întâlnire, un tânăr infirmier care avea acces pe holurile închisorii i-a aruncat prin vizetă un pachet ce conţinea vitamine. Ajutorul trimis de preotul Baba a venit la timp şi părintele s-a vindecat[118].

Un moment deosebit a fost următorul: Şi Valeriu Gafencu, şi Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toţi ceilalţi. Deţinutul R. a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobişnuit, deşi toţi de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC şi ar fi avut nevoie de acest tratament.

R. a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puţin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul şi-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar R. insistă, şi atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situaţia. Acceptă streptomicina dăruită de R., pentru care-i mulţumeşte, şi apoi o dăruieşte, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte[119].

Dumitru Bordeianu prezintă din amintire o listă cu cei care au preferat să fie torturaţi decât să-i tortureze pe alţii în perioada reeducării de la Piteşti: Ion Pintilie, ucis; Reus Gheorghe, Gelu Gheorghiu, care au încercat să se sinucidă; Aristide Nedelcu, care a încercat şi el să se sinucidă şi şi-a ieşit din minţi; Dinescu, Ghiţă Andreşan, Popescu Paul, Ion Grigoraş, care s-au sinucis; Ion Mutuleac, Ion Sântimbreanu, Virgil Mitran, Romică Proistesescu, Eneea, Vlad Drăgoescu şi Ionescu, torturaţi până la starea de nebunie, şi alţii[120].

Părintele Marcu se afla în infirmeria închisorii împreună cu Petre Ţuţea şi cu părintele Ioan Negruţiu. Părintele Ioan ajuta un bolnav ce nu se putea mişca de loc, hrănindu-l zilnic. Într-una din zile, bolnavul s-a scăpat pe el, eliminând o cantitate mare de urină (aproape o găleată) ce a umplut toată podeaua camerei. Părintele Marcu a strâns totul de pe jos. Văzând acest fapt, Ţuţea a exclamat: Mare examen a dat omul ăsta! Mare examen![121]

Alexandrina Teglariu Voinea povesteşte de la arestul din penitenciarul Galaţi. Ea era izolată şi nu putea primi în vizită pe nimeni. Maicile de la Vladimireşti aveau dreptul la vorbitor şi-i făceau rost de hidrazide, calciu şi vitamine pe care i le aruncau pe fereastra celulei[122].

În timpul anchetelor de la Alba Iulia, deţinutele dintr-o celulă au hotărât ca în fiecare vineri să renunţe la porţia lor de pâine şi să o trimită în camerele bărbaţilor, pentru cei mai bolnavi[123].

După o perioadă de pedeapsă cu izolare, în luna februarie Aspazia a fost mutată într-o celulă nouă. La izolare nu exista nicio sursă de căldură. Ca urmare Aspazia a degerat de frig. Dragostea celor din celulă şi ajutorul imediat au salvat-o. „M-au dezbrăcat şi m-au spălat în stilul spartan cunoscut ca peste tot şi, deci, şi în această celulă. Cu o gamelă de apă rece ca gheaţa şi cu un prosop ud au reuşit să mă cureţe, să mă fricţioneze ca să-mi pună sângele în mişcare. Any mi-a aplicat un masaj binefăcător, ajutată de Ioana – soră medicală –, dar mâinile lor pricepute n-au reuşit să-mi rezolve problema cu picioarele. Dezgustător de vinete şi de tumefiate, rămâneau reci, adevărate sloiuri de gheaţă”[124]. A fost ajutată de o altă deţinută, Mărioara Golescu, care i-a descălţat picioarele şi aşa, goale, le-a pus pe epigastrul său, locul cel mai cald al corpului omenesc.

„Mă întrebam cum putea să suporte sloiurile de gheaţă ale picioarelor mele, când într-o cameră neîncălzită şi o iarnă aspră păstrarea căldurii propriului corp era o problemă. Cu mâna ei bolnavă, în timp ce povestea, îmi masa uşor picioarele pentru ca trecerea la starea normală să fie mai puţin dureroasă. Şi astfel, încet, încet, a reuşit să-mi dezmorţească sloiurile de gheaţă şi să-mi aducă picioarele la o stare normală”[125].

Tot într-o perioadă de izolare una din gardienele mai omenoase a ajutat-o pe Aspazia. „Coana Mărguţa îmi ascunsese sub pernă două mere de vară, rumene şi parfumate. Le-am mângâiat luciul răcoros. Gestul acesta de omenie în pustiul de ură în care fusesem azvârlită merita o rugăciune. Am îngenuncheat şi, după atâtea zile de secetă sufletească, am putut să mă rog cu lacrimi. Femeia aceasta cumsecade nici nu s-a gândit cât risca… Coana Mărguţa îmi mai făcea o favoare, la fel de riscantă. Când era de serviciu ziua, îmi punea în gamelă mâncarea de regim, pregătită pentru deţinutele bolnave, internate în camera mare a spitalului”[126].

Impresionată de foamea pe care o avea o colegă de celulă, Nicole Valery îi oferă acesteia jumătate din porţia sa de mâncare. În- tr-o altă situaţie, Nicole s-a oferit să spele podelele din dormitor în locul unei colege bolnave de tuberculoză. Iar atunci când a primit un pachet de alimente de acasă, a luat jumătate din ele şi le-a încredinţat unei alte deţinute pentru a le arunca deţinutelor legionare care aveau un regim aspru de hrană (un sfert din porţia unei deţinute politic obişnuită).

„- Cum poţi să faci aşa ceva? Mă întrebă ea. În primul rând, e prea mult şi apoi acolo nu sunt decât legionare. Cred că ştii că printre ele nu se află nici măcar o ţărănistă…

- Sigur că ştiu. Dar ce contează? Le este foame: este singurul lucru care mă interesează.

- Da, înţeleg, totuşi…

- Te rog, ia săculeţul şi nu vorbi în dormitor despre asta. Dacă aş fi avut experienţa ta, l-aş fi aruncat eu singură; dar, pentru moment, nu ştiu deloc cum trebuie să procedez; de aceea mă adresez ţie[127].

Toţi aceştia şi mulţi alţii neştiuţi au dovedit că în ceea ce priveşte dragostea faţă de aproapele tău nu există limite.

 

3. 4. Minuni petrecute în închisori

Minunea este un fapt ieşit din comun, care nu poate fi explicat de raţiunea omenească şi care poate fi înţeles numai prin credinţă. Minunea demonstrează intervenţia divinităţii în existenţa terestră. Pentru un om credincios minunile sunt la tot pasul. Zilnic, omul credincios poate constata influenţa divinităţii în viaţa sa şi a semenilor. Din cauza raţionalismului şi interpretării greşite a descoperirilor ştiinţifice, omul se crede din în ce mai îndreptăţit să considere minunea un act al înţelegerii minţii sale. Astfel, omul Îl înlătură pe Dumnezeu şi-L înlocuieşte cu Omul ridicat la rang de divinitate.

Aflaţi într-un spaţiu izolat şi în colective restrânse, având mintea şi sufletul permanent la Dumnezeu, mulţi deţinuţi au reuşit să desluşească intervenţia divină în aspecte ale vieţii de celulă şi să o recunoască în adevăratul sens: acela de minune.

Părintele Steinhardt afirma: „Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt

În temniţă el a avut un vis minunat: „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, chiar sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum immobile. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei”[128].

Părintele Marcu descrie mai multe vise şi vedenii dumnezeieşti pe care le-a avut în temniţe. Tot el a trăit o minune în timpul anchetelor de la Ploieşti. Se ruga singur în celulă, cu spatele la gratiile de la intrare. Gardienii au introdus printre gratii un tub ce avea la celălalt capăt o pâlnie. Prin tub au suflat în celulă un praf strălucitor. Praful a umplut celula şi părintele a început să se sufoce. În acel moment de sufocare L-a simţit pe Mântuitorul în dreapta sa. Prezenţa a fost mai puternică decât dacă ar fi văzut cu ochii sau ar fi auzit pe cineva în mod real. Imediat mintea i s-a luminat şi a luat o gură de apă pe care a pulverizat-o în celulă. Astfel praful ucigaş din celulă a dispărut. Hristos îl salvase pe părintele Marcu[129].

Părintele Brânzaş ne istoriseşte o întâmplare minunată, la care a fost martor ocular. În mină la Cavnic, în abataj, deţinutul Jean Voinea muncea la căutatul bucăţilor de minereu printre roci de steril. Umpluse covata cu bucăţi şi ieşea din tunelul unde pătrunsese. În acel moment în care el păşea să iasă, un bloc de rocă de aproximativ trei metri cubi s-a desprins din plafon şi s-a prăbuşit peste locul pe care-l părăsea. Fracţiuni de secundă i-ar fi fost fatale[130].

O altă întâmplare, tot din mina de plumb: Un bătrân ţăran se odihnea pe galerie. Preotul Brânzaş supraveghea să nu apară vreun gardian care i-ar fi putut pedepsi. Zărind o lumină în întunericul galeriei, Brânzaş l-a avertizat pe bătrân, care s-a ridicat şi a părăsit locul. Imediat, în urmă, pe locul pe care stătuse bătrânul a căzut un bolovan de câteva zeci de kilograme, care l-ar fi zdrobit[131].

Cu doar câteva zile înainte de a începe reeducarea la Piteşti, un tânăr curat ca o fecioară, Iosub Mihai, a avut vise negre şi coşmaruri. Dumnezeu i-a dăruit presimţiri privind urgia ce urma să se abată asupra tuturor, datorită curăţiei sale sufleteşti. Iosub Mihai avea să fie ucis în reeducare[132].

Dumitru Bordeianu notează faptul că, timp de nouă luni, cât au durat bătăile şi torturile din reeducare, la care a fost martor, niciun deţinut nu s-a spălat şi nu a fost scos la cabinetul medical. Cu răni adânci pe ei, niciunul nu a suferit vreo infecţie a acestor răni. Nici plaga de la gâtul lui Gelu Gheorghiu nu s-a infectat, deşi nu a fost tratată, ci doar pansată cu nişte cârpe murdare de un coleg de suferinţă. Gelu încercase să-şi taie venele de la gât pentru că nu mai suporta chinurile, dar încercarea lui a eşuat, neatingând decât superficial venele. Pesemne că, unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii – concluzionează Bordeianu[133].

Părintele Grebenea relatează o întâmplare deosebită: Cu o noapte înainte de moartea preotului Şerban, avocatul Nelu Rusu a visat trei lumânări aprinse într-un loc în lagăr, dintre care una s-a stins pe neaşteptate. Povestind visul dimineaţă, Ion Hegheduş l-a tălmăcit astfel: Astăzi o moarte fulgerătoare se va petrece printre noi. Preotul Şerban a suferit moarte martirică în acea zi[134].

În celulă, la Aiud, prin 1955, Traian Colhan, un coleg al părintelui Grebenea, avea din când în când vise în care îi apărea Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria. Acesta se ruga foarte mult şi avea o pace a duhului[135].

În vara anului 1956, Părintele Grebenea a avut un vis cu Mântuitorul Iisus Hristos. Domnul împreună cu un bătrân ridicau o cruce aflată la mijlocul înălţimii unui stejar. Crucea a fost ridicată până peste vârful stejarului. Părintele Grebenea a interpretat visul. El şi-a dat seama că este vorba de jumătatea drumului din puşcăriile comuniste. Trecuseră opt ani de la masivele arestări din 1948. Astfel, din acel moment, a concluzionat că peste alţi opt ani se va produce eliberarea. Părintele a fost eliberat pe 28 iulie 1964, ceea ce a confirmat visul premonitoriu[136].

Am povestit deja episodul bătăii şi aruncării în camera îngheţată, cu fecale pe jos, a unui grup de deţinuţi de la Jilava. Virgil Maxim ne subliniază efectul minunii de a fi supravieţuit acestui tratament: „Mai mulţi gardieni şi deţinuţi de drept comun, cu tărgi de lemn, s-au profilat în semiîntunericul din uşa deschisă. Mirarea şi groaza le mărea chipurile aproape înlemnite. Veniseră să ne ducă la groapa comună, dar spectacolul pe care li-l ofeream îi blocase în uimire[137]. Aceştia supravieţuiseră, ajutaţi de harul divin, mai presus de logica umană.

Referindu-se la reeducare şi la efectele ei, Maxim constată peste ani o minune mare: „Niciunul dintre cei care au fost siliţi prin schingiuiri să facă rău altora, să schingiuiască pe fraţii lor, după ce n-au mai avut lângă ei torţionari, n-au continuat greşeala; smerit s-au întors tăcând, la picioarele lui Hristos. Numai cei ce au făcut din proprie iniţiativă răul, continuând fără să fie siliţi din afară de cineva, şi-au asumat responsabilitatea pentru îndrăcirea în care trăiesc. Aceştia au fost foarte puţini. Numai ei au pierdut posibilitatea revenirii la Tatăl ceresc”[138].

Tot Maxim ne-a descris modul de torturare a lui Costache Oprişan. Ţurcanu s-a ridicat cu picioarele pe pieptul lui şi-l apăsa până ce se prelingea la colţul gurii sânge din plămâni. După scurt timp, procedeul era reluat. Ceilalţi credeau că Oprişan va muri, dar n-a fost aşa. „Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu”[139].

Aţi aflat povestea parlagiului şi a lui Vasile Socaciu şi cum au fost îngrijiţi de Maxim. În momentul arestării, Socaciu fusese împuşcat în cap şi, ca urmare, paralizase şi muţise. După ani, Virgil Maxim a aflat minunea care s-a produs cu acest om. Încet, încet a început să se mişte şi să i se dezlege limba. „Cu 3-4 luni înainte de eliberare, a simţit într-o dimineaţă pe osul capului, sub piele, deasupra cefei, spre urechea dreaptă, un corp dur ca un sâmbure”. Era glonţul ce-i pătrunsese în cap. Acesta nu-i afectase creierul, ci doar presase asupra centrilor nervoşi. Organismul l-a eliminat, în timp, ca pe orice corp străin. „La spitalul închisorii i s-a făcut o incizie şi Dumnezeu a mai făcut o minune, scoţându-l întreg şi trupeşte, şi sufleteşte”[140].

Tot Virgil Maxim ne mai istoriseşte o faptă minunată din perioada noii reeducării din 1958. Deţinutul Luca fusese legat cu acea cămaşă de forţă descrisă anterior. Doi miliţieni l-au torturat timp de trei ore, strângând treptat legăturile cămăşii timp de 15-20 de minute, până la sufocarea iminentă a victimei. Aceasta se repetase deja de patru ori în cele trei ore de tortură. Leşinat, Luca este trezit cu o găleată de apă aruncată peste trupul lui şi este luat în tură de ofiţerul politic. Maxim a văzut cum timp de 30 de minute acesta şi-a strâns victima în cămaşa de forţă.

„Aşteptam ca sângele să-i ţâşnească pe gură şi pe nas şi omul să-şi dea duhul. Dar Dumnezeu a vrut să facă o minune, mai ales pentru cei care ne asupreau, fiindcă ei trebuiau să înţeleagă Adevărul şi lucrările Lui... L-au dezlegat şi a rămas un timp pe cimentul gol. Apoi s-a ridicat ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a fost dus din celulă”[141].

Uimirea gardienilor la vederea condiţiilor în care cei din Zarca Aiudului erau ţinuţi prin 1963 se poate vedea din scurtul dialog:

„- Cum or fi trăind, măi frate, că eu cred c-aş fi murit din prima zi dacă m-ar ţine cineva aşa!

- Nu ştiu, mă, cum trăiesc! Da văd că nici de murit nu mor![142]

În iarna 1963/1964, de la 1 decembrie până la 1 martie, Maxim a fost ţinut în camera rece. Refuza în continuare reeducarea comunistă. Iată cum descrie acesta ultima din seria de pedepse de izolare trăite personal:

„După două săptămâni, cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, la trei zile cu o cană de terci, nu am mai simţit niciun fel de durere, de foame sau oboseală. Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi şi nu-mi dădeam seama când venea miliţianul seara, să-mi scoată cătuşele pentru culcare. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghi”[143].

La Piteşti, în decembrie 1949, Traian Popescu a fost martorul întoarcerii dintre cei morţi a lui Valeriu Gafencu. Grav bolnav, starea lui se cronicizase în ultimele trei săptămâni. Seara, începuse să se răcească de la picioare în sus şi-i anunţase pe cei din celulă: Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru! Spre dimineaţă, trupul a început să se reîncălzească şi astfel Valeriu a revenit treptat la viaţă. El va mărturisi: „Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia Lui”[144].

În noaptea de Crăciun a anului 1951, cu două luni înainte de moarte, Valeriu Gafencu a avut o viziune povestită imediat prietenului său Ianolide. Era treaz, lucid şi senin. A văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Ea i-a transmis lui Valeriu, următorul mesaj:

„Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos![145]

Această vedere minunată este confirmată şi de mărturia doctorului Mihai Lungeanu, pomenită de preotul Constantin Voicescu[146].

Părintele Justin Pârvu ne povesteşte o întâmplare minunată ce i s-a petrecut în mină la Baia Sprie. Obosit de muncă, s-a retras pe o galerie şi s-a întins pe jos. „Ei bine, cum stăteam eu aşa cu faţa în sus, se făcea în dreapta mea parcă o galerie, o adâncime întunecoasă, şi numai o scânteie ca un ochi de şoarece se vedea în fundul acela al galeriei. Şi parcă mă văd acum mergând prin galeria asta, fără lampă de miner, fără nimic, aşa. Şi în sfârşit am ajuns la clipirea aceea de lumină, şi unde ies? Ies, dragul meu, la 200 metri lângă casa unde m-am născut”.

A revenit la realitatea minei, în zgomotul bătăilor cu o vargă de fier a confraţilor ce-l chemau la muncă. Le-a relatat cele întâmplate şi i-a asigurat: „Măi, să ştiţi că n-o să murim aici. Staţi liniştiţi!”[147] Şi aşa a fost.

Într-o celulă la Aiud, deţinuţii aveau ascunsă o Biblie: Cartea, cum îi spuneau ei. Cartea era tăinuită sub o scândură din podeaua celulei. Era scoasă cu precauţie şi deţinuţii citeau pasaje din ea pe care le comentau. Într-una din zile, când citeau din carte, gardianul a intrat brusc în celulă şi i-a scos afară. A intrat apoi singur şi a făcut o percheziţie printre lucrurile lor. Cartea rămăsese pe patul unuia, sub câteva cârpe, la căpătâi. Deşi toate căpătâiele fuseseră răscolite, inclusiv cel sub care era Cartea, aceasta era acolo cu o altă cârpă deasupra. Gardianul nu o văzuse.

Era semn de la Dumnezeu, Care a vrut ca Sfânta Carte să mai rămână cu noi, notează părintele Zosim Oancea[148].

O minune pentru părintele Zosim a fost faptul că Dumnezeu i-a dăruit capacitatea de a reda din memorie întreaga slujbă a Sfintei Liturghii. Până la arestarea sa, părintele fusese profesor de religie şi slujise doar o dată pe lună la Catedrala din Sibiu. Nu-şi propusese niciodată să memoreze această slujbă. În arest, din momentul în care s-a gândit la slujbă, aceasta i-a curs în minte de la un capăt la altul[149].

Tot părintele Zosim ne descrie un vis minunat: Era la uşa din dreapta a unui Sfânt Altar şi oferea pâinea şi vinul ca daruri Maicii Domnului aşezată pe scaunul arhieresc. Aceasta i-a primit părintelui Sfintele Daruri. Apoi o voce i-a spus în vis că Altarul în care o văzuse pe Maica Domnului era al Catedralei din Timişoara. După detenţie, părintele va vizita Timişoara şi se va convinge cu ochii de adevărul revelat în vis. Acela era Altarul[150].

La plimbarea prin curtea închisorii Aiud, părintele s-a întâlnit cu un cunoscut de la care a aflat primele veşti despre starea soţiei şi a copiilor pe care-i lăsase acasă (Menţionez aici că în momentul arestării soţia era însărcinată cu băiatul care va deveni peste ani preotul Dorin Oancea, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu). La aflarea veştii că are un băiat, starea de bucurie a părintelui a atins trăiri înălţătoare. Întors în celulă, se ruga cu intensitate şi a avut o vedenie: „L-am văzut pe Mântuitorul, tot în vis, plutind în spaţiul închis dintre cele două paturi suprapuse ale celulei şi umplând uriaşa clădire a celularului”[151].

La Noua Culme, moş Varga i-a destăinuit părintelui Oancea că, treaz fiind, Îl vedea ziua pe Domnul Hristos. „De multe ori stă în picioare, rezemat de speteaza patului meu, şi mă priveşte cum stau, iar împrejurul capului are o strălucire de raze cum n-am mai văzut nici în icoană... De asemenea, apar nişte mirosuri care nu sunt din cele pe care le cunoaştem noi, din florile pământului...”.

Într-una din zile moşul s-a rugat ca să simtă şi ceilalţi mirosurile. Fără să ştie, aceştia au simţit un miros deosebit de frumos. Recunoşteau că nu au mai simţit aşa miros şi erau nedumeriţi, pentru că nu aveau nicio floare în cameră. Era şi în toiul iernii. Numai el şi duhovnicul său, părintele Zosim, cunoşteau adevărul[152].

Acelaşi gen de experienţă au trăit împreună la Tg. Ocna viitorii preoţi Mihai Lungeanu şi Constantin Voicescu. „Parcurgeam mental toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfânta Proscomidie. La un moment dat, l-am auzit pe părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile până la sfârşit. Am fost convinşi amândoi de prezenţa Sfântului Duh în rugăciunea noastră”[153].

În timpul iernii 1958-1959, în lagărul de muncă de la Salcia, Năstase Grimbaş a trăit o minune. Împreună cu monahul Sebastian şi cu un frate de mănăstire, au fost prinşi de un gardian în timp ce se rugau. Pedeapsa a fost scoaterea lor în curtea lagărului şi dezbrăcarea. Pe un ger năprasnic au rămas în cămăşi, indispensabili şi obiele de pânză în picioare. Apoi gardianul le-a ordonat să se aşeze pe pământul îngheţat, iar el a plecat înăuntru la căldură. Minunat a fost faptul că Grimbaş nu a răcit, deşi înainte şi după perioada de detenţie, la cea mai mică înfundare a nasului, făcea şi febră. Mâna lui Dumnezeu îi ţinea pe aceşti mărturisitori[154].

O minune s-a produs la Mislea, când una dintre deţinute s-a îmbolnăvit. Medicii închisorii n-au reuşit să-i stabilească un diagnostic. Fără medicamente sau vreun fel de tratament, deţinuta Lilica a supravieţuit în mod miraculos. Deţinutele din celulă au organizat un lanţ de rugăciune continuă timp de patruzeci de zile. În urma acestor rugăciuni comune, bolnava s-a vindecat. Un medic inspector ce cunoştea cazul, venind în vizită, a rămas uimit de însănătoşirea inexplicabilă a Lilicăi[155].

O mare minune ne prezintă părintele Justin Pârvu. Minunea s-a întâmplat în ziua de 30 ianuarie 1962, la praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan. Era un detaşament de 86 de deţinuţi la Periprava, în Deltă, la recoltat de stuf pentru export. Au fost obligaţi să intre până la brâu în apa rece a unui lac, pentru a aduce de acolo de trei ori câte două mănunchiuri de stuf. La refuzul unora de a executa ordinul, au primit ameninţarea cu împuşcarea. Aceşti năpăstuiţi au lucrat în apa rece de dimineaţă până la ora amiezii. Frigul şi umezeala le pătrunseseră în oase.

„Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade Celsius. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi”. S-au putut dezbrăca să-şi stoarcă hainele şi să le usuce şi niciunul nu a răcit ulterior. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune, concluzionează părintele Justin[156].

 

3. 5. Învierea în temniţe

Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. …Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; …Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. (I Cor. 15, 13-20).

Sărbătoarea Învierii, momentul culminant al vieţii liturgice a tuturor credincioşilor creştin ortodocşi, a fost trăită şi de cei întemniţaţi. Credincioşii practicanţi cunosc stările deosebite pe care le simt după o perioadă de mortificare a trupului şi de pocăinţă din timpul Postului Mare. Învierea Mântuitorului aduce pentru mulţi creştini practicanţi şi învierea sufletelor lor. Vă daţi seama cum trăiau această sărbătoare întemniţaţii care mai aveau o singură nădejde: credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. Există două feluri de înviere. Una a sufletului în viaţa trupească, atunci când credinciosul urcă nişte trepte ale desăvârşirii. Cealaltă înviere este cea promisă după Judecata de Apoi. Cel ce învie în timpul vieţii în trup, rămâne înviat şi după moartea trupească.

După o adevărată săptămână a patimilor, în care se desfăşurase procesul de la Cluj, cu anunţarea sentinţelor chiar în Sâmbăta Mare, Aspazia Oţel are un moment de bucurie sufletească. „Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala Ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos Hristos a înviat! Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, Hristos a înviat! a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului 1949”[157].

Traian Popescu ne descrie sărbătorirea Învierii din anul 1949 în închisoarea Piteşti. Săptămâna Mare au trăit-o cu evlavie, linişte şi pace sufletească. „Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!”[158]

Dumitru Bordeianu ne descrie sărbătorirea Paştilor anului 1949 în celula 18. Pe atunci încă se mai primeau pachete trimise de rude. Numai arareori în 1948 şi 1949 s-a întâmplat acest lucru. Un coleg de celulă a primit pe căi lăturalnice un pachet de alimente de aproximativ 10 kg. Din acest pachet s-au înfruptat toţi studenţii de la muncă silnică şi temniţă grea. Cantitatea a fost simbolică, dar cu un efect moral impresionant. Pentru a înţelege modul cum a fost împărţit pachetul, ca exemplu, un ou a fost împărţit în 24 de porţii, fiecare cu o bucată de coajă roşie, simbol al sărbătorii Învierii. Pachetul conţinea şi prescuri pentru anafură, de luat cu ocazia Paştilor[159]. (…)

Părintele Dimitrie Bejan afirma despre Învierea de la Aiud: „Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria Hristos a înviat!, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?”[160]

Sărbătorirea Învierii a avut un caracter aparte în minele de plumb. Acolo au fost detaşaţi o parte din deţinuţii din închisori care erau apţi de muncă. Munca în mină avea avantajul unei anumite libertăţi a deţinuţilor în abataje, pentru că nu aveau unde să fugă. De aceea cele mai multe mărturii despre Învierea în temniţe sunt relatate din această perioadă a anilor 1950-1954. (…)

Preotul Liviu Brânzaş a trăit Învierea în singurătatea celulei de anchetă din închisoarea din Oradea. În 19 aprilie 1952 el nota: „Mă simt în profunzime altul… Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar aceste zile ale sărbătorii Învierii Domnului[161].

Tot părintele Brânzaş ne descrie noaptea Învierii la mina Cavnic. Sfredelele, ca şi la Baia Sprie, au fost folosite drept clopote. „Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…

Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”[162]

Oprea Tărăban aminteşte despre strigătul Golgotei în noaptea de Înviere din 1957, în închisoarea din Gherla, când aproximativ 7000 de deţinuţi au cântat o noapte întreagă Hristos a înviat![163]

O altă sărbătoare a Învierii, de la Reduitul din Jilava, din anul 1957, este pomenită de Vasile Cristea[164].

Şi părintele Steinhardt descrie sărbătorirea Învierii la Gherla în 1961. După ce au postit, deţinuţii s-au împărtăşit în linişte. „După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină Hristos a înviat! fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus, de unde suntem cocoţaţi, auzim – ca din văi, de acolo, de dincolo – câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind”[165].

De la Mislea, Aspazia Oţel îşi aminteşte două sărbători ale Învierii.

„În ziua Învierii ne-am adunat toată temniţa liberă (cele care au lucrat o perioadă la atelierele de croitorie) în sala de mese, unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana”[166].

„Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi Mergi la cer şi Te aşează, Hristos a înviat şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile”[167].

Din amintirile Nicolei Valery aflăm despre serbarea Învierii într-o altă celulă a închisorii Mislea. Când în satul din apropiere au sunat clopotele, mai mult de cincizeci de deţinute erau în picioare. Maica Eudoxia, aşezată într-un pat suprapus, domina întreaga adunare. Maica a citit toate pericopele evanghelice privitoare la minunea Învierii (Nicole Valery descoperise o Biblie în fosta biserică transformată în depozit. Biblia a fost fragmentată în fascicole ce au circulat în mare taină şi cu mult folos printre deţinute). Apoi toate au cântat Hristos a înviat!

„Fără să ne mai temem că vom fi auzite, am cântat într-un singur glas minunatul cântec ortodox Hristos a înviat din morţi…, pe care l-am repetat de trei ori… După ce, îmbrăţişându-ne ca nişte surori, ne-am spus una alteia, din nou, Hristos a înviat!, fiecare s-a întors în patul ei. Departe de ai noştri şi nevoite să trăim într-un loc mizerabil, ne simţeam mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeam mai bine misterul Învierii decât pe vremea când sărbătoream Paştele în libertate. În acea zi am înţeles cu adevărat minunata lui frumuseţe”[168].

Desigur, aceste gesturi creştine au fost de multe ori drastic sancţionate de conducerile închisorilor. Dar acestea nu au putut umbri bucuria de manifestare a credinţei în Învierea lui Hristos. Consideraţi morţi de regimul comunist, pomeniţi la morţi de rudele din afară ce nu mai aveau veşti de la ei, întemniţaţii au dovedit că Învierea este un act real şi posibil. Atât cei care au murit în închisori, cât şi cei care au supravieţuit au biruit moartea. Dovada învierii lor este că la acest moment regimul comunist a fost înfrânt. Aceşti întemniţaţi ne-au demonstrat în timp că biruitor nu poate fi decât Iisus Hristos împreună cu toţi cei care cred în Învierea Sa.

 

 

 

 


 

 

5. Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe

 

5. 1. Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe

Mărturisirea este un act prin care, în mod voit şi în deplinătatea cunoştinţei, un credincios afirmă un adevăr de credinţă. Astfel de momente de mărturisire a credinţei au avut foarte mulţi deţinuţi de-a lungul detenţiei. Majoritatea dintre ei au fost închişi tocmai datorită declaraţiilor deschise şi faptelor lor ce dovedeau credinţa în Dumnezeu şi prin care se împotriveau sistemului ateu.

Dar, după cum aţi văzut deja, comunismul a fost diabolic din perspectivă teologică. Din acest punct de vedere putem afirma că toţi cei care au fost închişi şi erau credincioşi în momentul arestării pot fi declaraţi mărturisitori ai credinţei creştine. De asemenea toţi preoţii întemniţaţi au făcut o mărturisire creştină prin continuitatea lucrării lor acolo. Săvârşind Sfintele Taine printre deţinuţi, ei au dovedit că preotul este oriunde slujitorul lui Hristos Dumnezeu din Sfânta Treime.

Mărturisiri au fost cu miile şi nu pot fi cuprinse într-o singură carte. Numai Dumnezeu din ceruri cunoaşte toate actele de manifestare a credinţei celor întemniţaţi. Vom prezenta doar câteva cazuri mai reprezentative ale unor asemenea acte de mărturisire.

La pronunţarea sentinţelor din procesul de la Cluj, după relatarea Aspaziei Oţel, majoritatea acuzaţilor au mărturisit: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc”[169].

Deosebită a fost mărturisirea studentului Ioan Bohotici: „Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo-moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nicio relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis, şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini lupus cu o alta care să se exprime prin homo homini res sacra. … Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare, tocmai pentru că vroia să restabilească omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden”[170].

În închisoarea Mislea, Nicole Valery-Grossu poartă un dialog cu directoarea închisorii, căreia îi mărturiseşte: „Stând singură în celulă, am avut norocul să înţeleg că în viaţă există cauze cărora merită să li te consacri; pentru mine, singura cauză pentru care merită să lupţi este cauza creştină. Sunt ortodoxă. M-am convertit înainte de a intra în închisoare şi, de atunci, sunt hotărâtă să consacru întreaga energie a tinereţii mele lui Iisus, Domnul nostru, al tuturor. Pe El vreau să-L slujesc şi, prin El, pe toţi cei ce mă înconjoară. Am fost adusă aici pentru politică, dar ea nu mai are asupra mea nicio putere. Prin credinţa mea în Dumnezeu, mă consider acum o fiinţă nouă”[171].

Tot de la Mislea, Nicole Valery ne relatează un alt caz de mărturisire creştină. Tânăra de 26 de ani, Cristina, este chemată de doi ofiţeri politici care îi prezintă o scrisoare de la mama sa. Aceasta îi sugera ca, spre binele ei, să accepte ce-i cer aceştia pentru a fi eliberată. Ei îi propuneau eliberarea, condiţionată de colaborarea ca informator în libertate. Refuzând, Cristina le-a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea ei… Dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină![172]

Dumitru Bordeianu descrie atitudinea lui Ţurcanu în august 1951, când procesul de reeducare se apropia de final la Piteşti. El mergea din cameră în cameră şi afirma: „Vreau să vă atrag însă atenţia că cei mai periculoşi dintre voi, bandiţilor, aţi rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în Dumnezeu... De aceea, pentru aceştia vor continua încă ani de zile demascările, aşa cum le-aţi cunoscut şi încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap şi din inimă odată pentru totdeauna această aberaţie, credinţa în Dumnezeu”.

După aceste afirmaţii, el întreba: „Cine din voi, bandiţilor, mai crede în Dumnezeu?” O jumătate din camera trei subsol a ridicat mâna în sus la această întrebare. Aceasta după toate torturile şi supliciile fizice şi psihice ce au constituit reeducarea. Bineînţeles că această mărturisire a fost urmată de alte pedepse. Bordeianu afirmă:

„Cine nu-l cunoaşte pe Vasile Pătraşcu, a cărui credinţă a fost de nezdruncinat şi a mărturisit-o până în ultima clipă, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-şi aminteşte de Zelică Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andreşan, Dinescu, Popescu Paul, şi de ceilalţi, care au afirmat public că nimeni nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu şi de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscută de lege”[173]?

La Crăciunul din 1950, la Piteşti, au refuzat să cânte monstruozităţile impuse de torţionari: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Răzbunarea demonică nu a întârziat. În urma pedepsei cu bătăi cumplite, Pintilie a suferit moarte martirică, iar Nedelcu a înnebunit.

La mina Nistru, în anul 1954, a venit în inspecţie un locotenent major. Acesta l-a luat separat pe părintele Grebenea şi i-a cerut: „Promite-mi că nu vei dezvolta nicio activitate religioasă şi nu vei da nimănui îndemnuri, sfaturi, lămuriri pe linie religioasă, adică te vei reţine şi nu vei da nimănui asistenţă spirituală”.

Iată răspunsul mărturisitor al părintelui Grebenea: „Noi suntem arestaţi, lucrăm în condiţii grele. Suntem uitaţi de familii, cărţi şi gazete nu avem, moartea e lângă noi la tot pasul, iar regimul e sever. Rupţi de toate, ne-a rămas numai Dumnezeu… Ca preot creştin, pot eu să resping pe cineva dacă vine şi îmi cere un ajutor spiritual? Acest lucru nu l-aş face orice s-ar întâmpla… Nu resping cererea dumneavoastră din îndrăzneală. Nu! Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi şi nu vreau să vă înşel. Vă spun deschis: Nu!”[174] Şi era în mâinile lor!

În timpul reeducării la Gherla, între două bătăi, Virgil Maxim le prezice torţionarilor: „Voi acum sunteţi amăgiţi şi înşelaţi de propria voastră părere despre voi şi v-aţi făcut slujitori lui satan, iar prin mâinile voastre se operează prăbuşirea multor suflete. Pentru că nu mai vreţi să vă întoarceţi din drumul acestor fărădelegi şi să deconspiraţi lucrarea pe care v-aţi angajat să o săvârşiţi, veţi plăti cu vieţile voastre. Pentru a nu rămâne urme, totdeauna cel ce se serveşte de o sculă pentru săvârşirea răului caută să o distrugă sau s-o ascundă. Şi voi veţi fi primii care veţi fi ucişi”. Şi aşa a şi fost până la urmă[175].

Căpitanul Madociu a fost în detenţie numai vreo 6 luni. Înainte de a fi eliberat, acesta le-a mărturisit colegilor de celulă: „Domnilor, am crezut la început că această formulă comunistă este salvatoare pentru ţara şi poporul nostru. Vă mărturisesc că din tot ceea ce am văzut şi din tot ce am înţeles în aceste zile de detenţie, socotesc că nu există concepţie mai oribilă şi metode mai drăceşti decât acestea. Sunt bucuros că am fost arestat, ca să-mi salvez sufletul de la moarte veşnică”[176].

Anchetat la Văcăreşti în procesul reeducării, creştinul Virgil Maxim mărturisitorul are următorul dialog cu un ofiţer politic:

„- Ce ideal ai?

- Să pot iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi

- Tu crezi că pe om l-a făcut Dumnezeu?

- Da! Dumnezeu l-a făcut. După chipul şi asemănarea Sa.

- Eşti înapoiat!... Nu crezi că este utopie credinţa în Dumnezeu?

- De două mii de ani a învins toate concepţiile celelalte: religioase, filosofice, morale etc. Hristos a spus despre Biserica Sa că porţile iadului nu o vor birui. Utopie este concepţia materialistă[177].

Trecut prin reeducare, tânărul M., după ce s-a opus iniţial, a cedat după trei luni de torturi şi a acceptat să bată şi el. Ajuns la Tg. Ocna, grav bol­nav, înainte de a muri a mărturisit colegilor de cameră: „Iertaţi-mă! Cred în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Nu mă părăsiţi! Vă rog... vă rog …!”[178]

Ţăranul Ghe., deţinut bolnav la Tg. Ocna, se revoltase împotriva lui Gafencu pentru că i se părea că toată lumea îl ajuta numai pe acesta. Dorea mult să trăiască şi ar fi vrut să-şi vadă copiii de acasă. Pe patul de moarte, acest ţăran îi mărturiseşte lui Valeriu: „Iartă-mă, am fost stăpânit de satana! Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii ăştia au pângărit lumea! Blestemaţi să fie! Şi s-a stins”[179].

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un mărturisitor deosebit. A cedat la reeducarea de la Piteşti. În anul 1954 a uimit securitatea cu gestul său curajos de a afirma că adevăraţii autori ai reeducării erau conducătorii Ministerului de Interne. A fost un adevărat act de pocăinţă al părintelui. Închis la Jilava într-o izolare ucigătoare, părintele încearcă să-l salveze pe colegul său de celulă, Costache Oprişan. Cu un ciob de sticlă şi-a scrijelit artera de la mână şi a colectat o cantitate de sânge în gamelă. După decantare, i-a dat lui Costache să bea limfa rezultată. Gestul a fost sublim, dar zadarnic pentru bietul Oprişan[180].

 După eliberarea din 1964, părintele hotărăşte să slujească toată viaţa lui Dumnezeu şi oamenilor. Absolvă Facultatea de Teologie şi este hirotonit preot. Deoarece încă îl apăsa conştiinţa pentru căderea din închisoare, a vrut să-I arate lui Dumnezeu mulţumirea pentru salvarea sufletului său din iadul reeducării.

Astfel, în Postul Mare al anului 1978, a rostit Şapte predici către tineri în capela Seminarului teologic din Bucureşti, unde preda limba franceză şi studiul Noului Testament. Alungat din şcoală şi din biserică de patriarhul Justin Moisescu, părintele Calciu a fost arestat de Securitatea ceauşistă şi condamnat la 10 ani de detenţie. A fost eliberat în anul 1984 şi şi-a continuat slujirea preoţească în S.U.A., pentru românii din exil[181]. Plecat la Domnul în anul 2006, a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, ctitoria marelui duhovnic, părintele Justin Pârvu, în memoria celor căzuţi în închisorile comuniste.

Părintele Justin Pârvu ne povesteşte despre mustrarea de conştiinţă ce a avut-o la un moment dat. Atunci nu avusese curajul să-şi recunoască calitatea de preot în faţa administraţiei. Într-o altă situaţie are prilejul să facă mărturisirea. Într-o adunare de 120 de deţinuţi este pusă întrebarea: Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?

Părintele a ieşit în faţa mulţimii, mărturisind în acest fel credinţa sa. La a doua întrebare a politrucului: „Cine altcineva crede ca acesta?”, gestul părintelui Justin a determinat atitudinea întregii adunări. Toţi au avut curajul să mărturisească credinţa în Dumnezeu[182].

Un episod asemănător s-a petrecut şi la Periprava. Duminică după amiaza caraliii i-au întrebat pe deţinuţi: „Bandiţilor, aţi rămas tot bandiţi. Mă, care mai crede, mă, în Dumnezeu, să iasă aicea în faţă!”[183] Şi la fel, părintele a ieşit primul în faţă şi apoi toţi ceilalţi după el. Aceste mărturisiri publice determinau reacţia dură a conducerii şi a gardienilor. Deţinuţii erau aspru pedepsiţi pentru curajul de a înfrunta duhul antihristic, însă continuau mărturisirea cu orice risc.

Despre părintele Justin a auzit prin închisori, fără să-l cunoască, Grigore Caraza. Era prezentat de deţinuţi ca fiind un preot cu har[184]. Şi acum părintele Justin îşi continuă mărturisirea. Ctitoria sa, Mănăstirea Petru Vodă, este închinată martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste. În cimitirul mănăstirii odihnesc trupurile neînsufleţite ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi ale monahului Atanasie Ştefănescu. Amândoi au trecut prin calvarul temniţelor.

Părintele Dimitrie Bejan a fost un preot deosebit, prezent în închisori. A realizat importanţa preotului în spaţiul de detenţie şi a înţeles continuarea misiunii sale slujitoare printre deţinuţi. Pentru curajul de a-i asista duhovniceşte pe fraţii de suferinţă, a fost pedepsit de multe ori. Dăruit de Dumnezeu, părintele rezista la bătăile gardienilor fără să simtă durerea. Ioan Ianolide îl descrie: „Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat”[185].

Părintele Arsenie Papacioc a fost şi el un mare mărturisitor al temniţelor comuniste. A făcut parte din grupul celor aproximativ o sută de deţinuţi care au refuzat total reeducarea din anii 1962-1964 de la Aiud. Într-o sală mare de conferinţe erau adunaţi deţinuţii cărora li se explica ce decăzută era Biserica în Evul Mediu şi ce abuzuri făcuse Inchiziţia. Părintele s-a ridicat în picioare şi a început să strige reeducatorilor: Ce vorbiţi voi? Ce ştiţi voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentrist, a pus pe Dumnezeu în frunte; pentru nişte papi nenorociţi, acuzaţi Biserica lui Hristos şi virtuţile creştine?

Ioan Ianolide îl descrie sumar, dar concis. „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos”[186].

La eliberarea din 1964, unul din gardienii de la Aiud l-a petrecut cu privirea şi a exclamat: Iese sfinţenia pe poartă!

Înainte de a părăsi închisorile, deţinuţii care înduraseră atâtea suferinţe au fost supuşi la o nouă reeducare. Nu mai erau folosite aceleaşi metode ca cele din reeducarea din anii 1949-1951. Denumirea cosmetizată era de activitate cultural-educativă. Acum se foloseau metode mai subtile şi li se cerea un acord scris de acceptare a regimului şi de lepădare a credinţei. Refuzul semnării declaraţiei finale s-a soldat cu izolarea câtorva sute de deţinuţi hotărâţi, timp de aproape 2 ani.

Iată discuţia din noiembrie 1962 dintre preotul Liviu Brânzaş şi colonelul Crăciun:

„- Domnule comandant, eu am declarat că, atunci când voi fi eliberat, voi respecta legile ţării (în mod intenţionat spuneam ale ţării, şi nu ale statului), dar nu pot renunţa la cele trei principii ale mele. Nu pot să ies pe poarta închisorii decât în aceste condiţii. Cele trei principii ale mele…

- Care sunt acelea? – mă întrerupe el, cu o nuanţă de ironie în glas.

- Credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor – răspund eu cu simplitate”[187].

Această mărturisire i-a atras părintelui pedepsirea cu închiderea la Zarca, închisoarea din închisoare, până la eliberarea din iulie 1964.

Aceeaşi soartă a avut-o şi mărturisitorul Grigore Caraza. Iată un fragment din declaraţia dată de acesta în anul 1962, prin care preciza că refuză să primească reeducarea: „Subsemnatul, fiind creştin-orto-dox, cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în special, Noul Testament”[188].

În urma acestei declaraţii, Grigore a pătimit 45 zile de izolare la celularul din Aiud. Afară erau geruri cumplite. Pentru a nu îngheţa se mişca încontinuu 17 ore pe zi, după care cădea extenuat pe podeaua de ciment. Cei izolaţi primeau mâncare la trei zile, iar seara primeau apă rece amestecată cu sare. Apoi a stat la Zarca Aiudului până în iarna lui 1963-1964, când a făcut din nou 65 zile de celular. Aceeaşi soartă au avut la Aiud aproximativ 100 de deţinuţi care nu au cedat şi nu au vrut să facă nici cel mai mic compromis cu privire la reeducarea finală.

În timpul discuţiilor privind pregătirea deţinuţilor pentru eliberare, părintele Grebenea a fost somat:

„- Declară că nu există Dumnezeu!

- Religia e de neînlocuit, iar preoţii sunt slujitorii ei. Doborârea ei e doborârea omului… Deci, ca să nu vă înşel, declar că există Dumnezeu şi că eu am crezut în El! Vă rog să credeţi că un preot, dacă e cinstit, nu vă poate înşela declarând că nu există Dumnezeu.

- Ce angajamente îţi iei pentru viitor, dacă te eliberezi?

- Aş dori să unesc două lucruri în acţiunea mea: lucrul pentru Dumnezeu prin slujirea Sfintei noastre Biserici şi slujirea Patriei prin acte ce ţin direct de întărirea ei. Vreau să fiu în viitor un creştin adevărat şi un român adevărat![189] Şi părintele Grebenea a fost un mărturisitor al lui Hristos.

Virgil Maxim relatează că: „800-1000 de oameni n-au acceptat condiţii în legătură cu munca şi eliberarea. Declaraţia era compromiţătoare şi cuprindea renegarea trecutului ideologic, înfierarea lui, chiar lepădarea de credinţă; apoi subordonarea totală faţă de dispoziţiile administraţiei. Unii o dădeau formal, încercând să-şi salveze bruma de viaţă ce le mai rămăsese atârnată de ciolane şi credeau că este suficient ca să-i mulţumească pe adversari. Se înşelau”[190].

Administraţia mergea mai departe şi deţinuţii nu scăpau până nu semnau ce li se impunea. Pedeapsa celor pomeniţi de Maxim, care au refuzat lepădarea, a fost trimiterea la Zarcă. Acolo regimul a fost draconic în ultimii doi ani.

Iată declaraţia scrisă, demnă de un mărturisitor creştin, dată de Virgil Maxim la sfârşitul lunii aprilie 1964, înainte de eliberare:

„1. Sunt creştin ortodox şi cred în Dumnezeul Treimic, pe care-L mărturiseşte Biserica noastră Ortodoxă română.

2. Sunt român şi mă simt legat de tot trecutul de luptă al strămoşilor, care au apărat cu preţul vieţii lor fiinţa spirituală şi materială a acestui neam şi pământul pe care trăim.

3. Sunt împotriva concepţiei ateiste şi comuniste din ţară şi din lume.

4. Mă supun legilor statului şi doresc să muncesc, dar dacă această supunere şi muncă îmi este condiţionată de abdicarea de la credinţa în Dumnezeu şi apărarea valorilor spirituale naţionale, sunt gata să suport consecinţele refuzului de supunere şi muncă”[191].

Din cartea Preoţi în cătuşe aflăm că în 1964 începe noua reeducare şi la o colonie de muncă din Deltă. Părintele Dumitru Bălaşa era îndemnat:

- Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.

Deşi bătut, părintele nu a cedat.

- Cum să declar? Să rămâie scris?

Agresat continuu, părintele şi-a folosit înţelepciunea. A anunţat conducerea lagărului că va semna declaraţia cerută dacă va fi lăsat să vorbească adunării deţinuţilor din lagăr. Aceştia îi pun la dispoziţie un microfon. În faţa conducerii şi a tuturor deţinuţilor, părintele a mărturisit: Mi s-a cerut să declar că nu cred în Dumnezeu. A relatat cum a fost bătut şi chinuit ca să dea această declaraţie. În final el a rostit cuvintele: „Rog pe Bunul Dumnezeu să vă ierte. Dumneavoastră o să mergeţi acasă; o să vă vedeţi familiile, copiii. Pe mine, desigur, or să mă împuşte. Să spuneţi soţiei mele şi copiilor mei că am murit cu credinţa în Dumnezeu şi că nu m-am lepădat până-n ultima clipă!

După aceasta a îngenuncheat şi a început să cânte rugăciunea Tatăl nostru. Nu a fost ucis, dar a fost pedepsit cu izolarea şi înfometarea[192].

Înainte de a fi eliberat de la Periprava, în septembrie 1963, după 15 ani de detenţie, părintele Zosim Oancea a mărturisit în faţa maiorului Paul:

„Domnule maior, eu m-am condus şi mă conduc în viaţă după o scară de valori: pentru mine, întâi e Dumnezeu, în al doilea rând – Neamul şi Ţara, în al treilea rând – Familia, iar abia în al patrulea rând sunt eu. Dacă se poate să trăiesc şi eu afară, liber ca şi ceilalţi, bine. Dacă nu, stau mai departe aici”[193].

Aici trebuie să vedem diabolismul Securităţii. După atâţia ani de suferinţe, de disperări, de căderi şi ridicări, comuniştii au vrut să se asigure că vor da drumul unor oameni reeducaţi. Omul nou, proiectat de laboratoarele socialismului ştiinţific, trebuia să nu se mai ridice. Mulţi dintre cei care au trecut prin acest lung calvar au semnat declaraţiile cerute. Cine are curaj, să ridice piatra şi să-i judece.

Rămân însă cei care nu au vrut sub nicio formă să cadă din credinţa lor. Trebuie să vedem puterea şi măreţia lui Dumnezeu în statornicia acestor mărturisitori ai lui Hristos.

 

5. 2. Martiraje în temniţe

Prin definiţie, martirul este o persoană care îndură chinuri sau suferă moarte pentru o idee sau convingerile sale, pentru apărarea unei credinţe religioase. Acelaşi înţeles îl are şi cuvântul „mucenic”. Actul de suferinţă al martirului se numeşte martiriu sau martiraj. Martirii sunt cei care au avut curaj să înfrunte moartea pentru a-L mărturisi pe Hristos. Ei sunt aleşii Domnului, care au urmat pe Hristos până la moarte. Întâiul martir creştin a fost Sfântul arhidiacon Ştefan. Istoria Bisericii lui Hristos, reflectată şi prin calendarul creştin-ortodox, este plină de martiri şi mucenici. Şi în temniţe au fost rânduiţi astfel de oameni ai lui Dumnezeu.

Părintele Liviu Brânzaş povesteşte cum a trecut la cele veşnice preotul duhovnic Aurel Lazarov. La Aiud, s-a îmbolnăvit de meningită şi a fost internat la infirmeria penitenciarului. Boala s-a dezlănţuit cu virulenţă şi a intrat într-o fază galopantă. Întrând în agonie, părintele a început un dialog dramatic cu un Interlocutor invizibil:

-          De ce, Doamne, de ce?...

Apoi:

-          Ştiu, Doamne, ştiu!...

Şi cu ultimele energii ale fiinţei sale:

- Înţeleg, Doamne, înţeleg!...

„Aşa a trecut în veşnicie robul lui Dumnezeu preotul Aurel, duhovnic neînfricat al temniţei şi ocnei... Fericit robul lui Dumnezeu Aurel – preotul care în timpul prigoanei anticreştine a murit în temniţă!”[194]

Dumitru Bordeianu ne-a relatat cazul studentului medicinist Iosub Mihai. Datorită curăţiei sale sufleteşti, am văzut cum Dumnezeu i-a dăruit acele vise premonitorii ce anunţau reeducarea de la Piteşti. Potrivit lui Bordeianu, Iosub a fost bătut crunt în camera 2 parter. Pentru a se trezi din leşin l-au udat cu apă pe cap şi apoi l-au lăsat aproape mort, cu capul pe cimentul rece. În urma acestui tratament inuman, în câteva zile ficatul i s-a umflat şi a făcut şi o meningită acută. Deşi sesizată conducerea, nu a fost tratat. A murit în dureri groaznice, dar împăcat cu gândul că nu s-a lepădat de Dumnezeu şi de idealurile sale.

„Pentru toţi cei care l-am cunoscut pe Iosub, amintirea şi jertfa lui au fost un imbold şi un exemplu. Aşa a ştiut să moară un tânăr în floarea vârstei, ucis fără milă de cei fără Dumnezeu şi fără de lege. Iosub a fost primul pe care l-am văzut ucis”[195].

Mărturisitorul Dumitru Bordeianu declară: „Şi dacă la Piteşti aş fi văzut numai un tânăr ucis… Dar au fost ucişi zeci, şi anume dintre cei ce se nasc la mari intervale de timp, dintre cei mai buni[196].

Ionică Pintilie este un alt martir al temniţelor. El a avut curajul ca, în reeducare, nu numai să se opună torţionarilor, dar să-i mobilizeze şi pe ceilalţi colegi de celulă, îndemnându-i să nu se lepede de credinţa lor. Mărturisea în faţa tuturor că el este creştin, că-L iubeşte pe Hristos şi că acceptă de bunăvoie moartea.

După bătăi îndelungate ce au durat luni de zile, înainte de a i se da lovitura de moarte, Pintilie a mărturisit: Sunt creştin şi aşa vreau să mor! Şi aşa a şi murit. Abia se mai putea mişca şi, la întrebarea dacă mai crede în Dumnezeu, el a dat din cap afirmativ. A fost bătut din nou. Înainte de moarte a avut o revenire de câteva momente. Ultimele lui cuvinte au fost auzite de Bordeianu: Văd printre aştri... Am ajuns în galaxia Halas şi văd…

Nici trupul mort nu a fost lăsat de furia demonilor ce se manifesta prin torţionar. A fost călcat în picioare şi bătut, deşi nu mai răsufla.

Iată ce ne spune despre el Dumitru Bordeianu: „Pintilie a răbdat martiriul asemenea primilor creştini. A fost asasinat de slugile satanei, care şi-au vândut sufletul şi conştiinţa lui Lucifer”[197].

Pe la sfârşitul lui ianuarie 1951, un alt coleg de suferinţă are parte de moarte martirică. Ţurcanu l-a ucis pe un tânăr care fusese premiantul liceului teoretic din Bacău şi unul dintre cei mai buni studenţi ai Politehnicii din Bucureşti. Niţă Cornel a mărturisit public că este creştin şi că vrea să moară în această credinţă. Ţurcanu s-a dezlănţuit cu toată furia demonică asupra lui şi i-a zdrobit ficatul cu picioarele. „Tânărul acesta se asemăna în calităţi şi atitudine cu Pintilie, fiind, ca şi el, unul din cei mai buni dintre noi... Ei valorau cât sute dintre noi ceilalţi” nota Bordeianu[198].

La Gherla, Dumnezeu a rânduit ca încă şase tineri credincioşi să biruiască frica instaurată de torţionarii lui Ţurcanu. Ştim că frica este de la diavol şi că acesta ţine în capcana fricii sufletele oamenilor pentru a nu se mântui.

Începuse procesul reeducării şi la Gherla. Acesta se desfăşura în mare secret şi erau folosiţi deţinuţi turnători care cedaseră reeducării de la Piteşti. Cei şase tineri, cu un curaj de martiri, au prevenit miile de deţinuţi din atelierele închisorii că studenţii, elevii şi o parte din muncitorii şi ţăranii nou veniţi sunt informatori.

Ţurcanu a aflat de acţiunea lor. I-a bătut crunt şi i-a plimbat din celulă în celulă pentru a-i da ca exemplu de ceea ce li se poate întâmpla celor ce se opun reeducării. Bordeianu îi descrie pe cei şase martiri: „Într-o seară, prin decembrie, s-a deschis uşa şi au apărut, mai întâi, trei cadavre ambulante, susţinute de câte doi inşi: trei tineri desfiguraţi şi, puţin după aceea, încă trei. Prin toate torturile şi camerele de demascări prin care am trecut, nu am văzut vreodată aşa ceva. Faţa acestor tineri era desfigurată, nu li se mai cunoşteau ochii, nasul sau urechile. Văzându-le faţa, ne-am întrebat cum vor fi arătat trupurile lor, când nu puteau să se ţină pe picioare şi nici să scoată un cuvânt?”[199]

Aveau să moară la scurt timp în celulele secrete ale Gherlei. Prin jertfa lor, cei şase au putut preveni şi au stopat acţiunile de demascare de la Gherla. Numele lor nici măcar nu se mai cunosc. Trupurile lor stau îngropate prin gropile comune ale Gherlei. Dar sufletele lor curate au ajuns în cetele sfinţilor. Ei nu şi-au salvat doar sufletele lor, ci a sutelor de deţinuţi ce ar fi trebuit să intre în demascările care au fost oprite prin curajul acţiunii lor. Ca ei au mai fost câţiva, despre care nu se mai ştie nimic.

Un caz deosebit este şi cel al muncitorului tâmplar din Arad, Flueraş. Acesta, profitând de obligaţia de a face curat prin curtea închisorii din Gherla, mergea să se închine în fosta capelă. Acolo se aflau şi icoanele aduse din fosta biserică, dezafectată şi transformată în magazie.

Fost socialist în tinereţe, el mergea acum în faţa acestor icoane şi se ruga la Dumnezeu să-l ierte. Temniţa îl adusese în stare de pocăinţă. Într-o discuţie cu Bordeianu, bătrânul îi spunea, referindu-se la iluziile vieţii: Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-L pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul! Au fost ultimele cuvinte schimbate între cei doi. Ulterior, Bordeianu a aflat cum a fost trădat şi ucis.

„Probabil că găsindu-l pe Flueraş în genunchi, în faţa icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, aşa cum le făcuse la Galaţi atâtor preoţi sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheaţi, făcându-şi rugăciunea. Numai Dumnezeu ştie cine l-a ucis pe Flueraş, pentru vina că se ruga Lui să-i ierte necredinţa şi păcatele”[200].

Moartea părintelui Şerban din comuna Corbu de Jos, judeţul Constanţa, este pomenită de trei dintre autorii prezentaţi: părintele Justin Pârvu, părintele Nicolae Grebenea şi Mihai Rădulescu. Epuizat de munca fizică din mină, părintele Şerban se adresează conducerii într-o adunare cu toţi deţinuţii. El reclamă condiţiile inumane în care sunt forţaţi să muncească. Într-o discuţie cu părintele Grebenea, el a conştientizat că, prin gestul său, ar putea să fie omorât.

Oprit la suprafaţă, a fost trimis să adune pietre în lagăr, în apropierea gardului împrejmuitor din sârmă ghimpată. Plecând de lângă el gardianul ce-l supraveghea, soldatul de la postul de santinelă l-a împuşcat.

Înainte de a lua hotărârea de a vorbi conducerii, preotul Şerban i-a spus părintelui Grebenea: „Am lăsat acasă o nevastă cu copil mic. Te rog, îngrijeşte-te, de scapi, şi, dacă voi muri eu, să afle cum am murit. Nu din laşitate am luat hotărârea morţii, ci în extremis: singura şansă de a mai fi bun de ceva[201].

A făcut gestul conştient că va fi omorât. A acceptat să moară pentru adevăr. Şi părintele Şerban a fost un martir al lui Hristos.

Un alt caz este cel al filosofului şi omului de cultură Mircea Vulcănescu. Concepţia sa era profund creştină. El este pomenit de părintele Grebenea, de Virgil Maxim şi de Ioan Ianolide. Aflat la Jilava, a fost prins ţinând prelegeri colegilor de celulă. Dus împreună cu alţi pedepsiţi într-o cameră cu umezeală pe jos, a cerut unui tânăr student să nu se culce pe cimentul gol. Nu, nu trebuie să mori, eşti tânăr! S-a aşezat el pe pardoseala umedă şi rece şi tânărul a stat peste trupul lui. Astfel a salvat viaţa acelui confrate de suferinţă şi credinţă.

Vulcănescu a contractat TBC în urma acestui act de jertfă faţă de aproapele. Dus la Aiud, a fost bătut cu o biciuşcă de oţel peste tot corpul, până la nesimţire. Udat cu apă rece, pentru a ieşi din leşin, a contractat o congestie pulmonară galopantă şi a murit. Iubind pe Dumnezeu şi iubindu-şi aproapele mai mult decât pe sine însuşi, Mircea Vulcănescu a trecut în rândul sfinţilor martiri[202].

Am redat în subcapitolul referitor la minuni episodul torturării tânărului Costache Oprişan. A fost un tânăr student deosebit de capabil şi cu o credinţă nelimitată. Cu mult curaj, acesta l-a înfruntat pe Ţurcanu în procesul de reeducare şi l-a denunţat în faţa colegilor de la camera 99 din Gherla. Înfruntarea dintre Oprişan şi Ţurcanu este comparată de Maxim cu lupta dintre Sfântul Arhanghel Mihail şi satana pentru trupul lui Moise: Ceartă-te pe tine Domnul, diavole! Pedeapsa a fost strivirea şi sufocarea lui de către Ţurcanu, care s-a urcat cu picioarele pe trupul întins pe jos. Virgil Maxim a descris ca pe o minune a învierii din morţi ridicarea în picioare a lui Oprişan.

Acesta nu a acceptat reeducarea. În urma bătăilor şi torturilor continue, s-a îmbolnăvit de TBC. A murit în fortul 13 de la Jilava, în iulie 1958, şi l-a avut ca martor al morţii pe părintele Gheorghe Calciu -Du­­mitreasa. Având talent de poet, el proiectase în temniţă Epopeea spiritului în trei cânturi, ce ar fi avut 12000 de versuri. Primele 200 de strofe, compuse şi scrise în memorie, erau învăţate şi de părintele Calciu[203].

Iată cum prezintă trecerea la cele veşnice a lui Costache, părintele Calciu în prefaţa lucrării lui Dumitru Bacu: Piteşti – la Buchenwald se murea mai uşor: „În 1958 eram într-o corabie a morţii; şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti, mai mult de două treimi din noi. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celulele în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer neprihănit cu milioane de microbi.

Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnice. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi, el, Costache muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul. Atunci lumea s-a prăbuşit cu vaiet, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. Şi niciun indicator. Cel care ne călăuzea murise, eram înconjuraţi de o lume ostilă, de şase metri pătraţi care supurau moarte şi deznădejde din fiecare atom de materie.

Era în iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…, după ce i-am spălat trupul ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare. Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă odată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru – carcera! Îi era lumii şi necunoscut, şi indiferent.

Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi măruntă, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab – doar piele şi os – (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi niciun înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Niciunul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necu­noscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie al gardianului. Le rupsese pe fugă şi zăceau pe pieptul osos, aruncate, strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif:

 - Ia-le de acolo, ia-le mai repede! (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat.

- O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el! – a mai strigat gardianul.

Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu schimbaserăm niciun cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul.

- Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu, el v-a scăpat pentru totdeauna.

Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte.

De atunci, ani în şir l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci, şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu: noi sau Costache Oprişan?[204]

Moarte martirică a avut şi ieroschimonahul Daniil, Sandu Tudor, de la Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil făcea parte dintr-o veche familie boierească şi renunţase la privilegiile statutului social pentru viaţa smerită de monah. A fost autorul mai multor acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, Acatistul Părintelui nostru Calinic Cernicanul.

„Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mânăstirea Antim din Bucureşti grupul mistic de rugăciune Rugul Aprins, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii. Înţelegând cerebral frumuseţile duhovniceşti ale misticii ortodoxe, el a încercat să le trăiască, dar nu a reuşit întotdeauna să pună în acord toată fiinţa sa cu trăirea în Duhul Sfânt. A fost un caracter vulcanic, impulsiv, cu o structură intimă mistică. Gânditor şi om de acţiune. Un impetuos care a năvălit cu elanuri mari în viaţa monahală. Strălucea în cuvânt”[205].

Arestat în anul 1958, acest om de o vastă cultură a fost forţat să scrie o lucrare cuprinzând toate lepădările făcute la reeducarea de la Aiud. Comuniştii aveau de gând să publice această lucrare ca un exemplu pentru toată lumea. Părintele Marcu de la Sihăstria l-a sfătuit să nu accepte. Contrar sfatului dat a acceptat, crezând că-i va păcăli pe politruci[206]. A fost izolat şi se pare că a intrat în grave conflicte cu aceştia. Probabil conştiinţa nu l-a lăsat să accepte jocul murdar. Astfel părintele a suferit un atac apoplectic şi, după o stare de comă profundă, şi-a dat obştescul sfârşit.

În disputele pe teme religioase cu deţinuţii creştini de alte confesiuni era ca un dulău în luptă cu nişte căţei. Era o spaimă pentru neortodocşi, îi sfărâma repede – notează părintele Grebenea care l-a întâlnit în puşcărie[207].

Ioan Ianolide descrie moartea martirică a tânărului ce a fost răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat. Refuzase orice colaborare cu reeducarea, deşi fusese torturat groaznic în camera 4 spital de la Piteşti. Acest tânăr a fost folosit de Ţurcanu în scena blasfemiatoare a Crăciunului. Tânărul, al cărui nume nici nu s-a păstrat, juca rolul lui Iisus Hristos Cel Răstignit în viziunea demonică a lui Ţurcanu. „Bă, nu te lăsăm până nu vei spune cu gura ta că Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea!” l-a ameninţat Ţurcanu.

Tânărul a murit, răstignit pe perete, fără să scoată niciun cuvânt. Dumnezeu S-a milostivit de el. „Ţurcanu l-a coborât cu scârbă de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord”[208].

Un alt caz de martiraj, descris de Ioan Ianolide, este al unui tânăr necunoscut care a fost forţat să bea saramură până a murit[209].

Mihai Rădulescu pomeneşte de moartea martirică a părintelui Petru I. Focşeneanu, născut la Podu Turcului, unde a şi slujit înainte de arestare. A avut curajul să slujească Învierea în celulă, la Gherla, şi a fost prins de autorităţi. A murit la 17 iulie 1953, urmare a schingiuirilor administrate în carceră. O viaţă închinată lui Hristos, sfârşită cu jertfa supremă, asemenea Mântuitorului[210].

Tânărul Iosif Florea a fost condamnat la doi ani închisoare pentru că ajutase cu alimente copiii flămânzi ai unui arestat, consătean din Sebeşel, mare luptător împotriva tiraniei roşii. În închisoare la Aiud s-a îmbolnăvit şi, netratat, a murit chiar în ziua în care ar fi trebuit să fie eliberat.

Părintele Zosim Oancea, care l-a cunoscut pe Iosif, nota: „Cu un scurt moment de reculegere, cu rostirea rugăciunilor de înmormântare şi cu un întristat Dumnezeu să-l odihnească!, am încheiat încă o zi de durere, în Mormântul fără de Cruce de la Aiud”[211].

Un episod dramatic este descris de Traian Popescu şi amintit şi de părintele Grebenea, şi de părintele Justin Pârvu. Popa T. Ioan era un deţinut ce acuza de mai multă vreme dureri cauzate de o ciroză avansată. Deşi făcuse demersuri pentru a fi tratat, i se refuzase ajutorul de către conducere.

Profitând de plimbarea de o jumătate de oră, ce se făcea pe atunci la Aiud, s-a desprins de grup şi s-a îndreptat spre sârma ghim-pată. Ignorând sârma ce-i străpungea carnea, el a sărit peste acest gard. Dincolo de sârma ghimpată se afla o fâşie şi, după aceasta, gar-dul închisorii înalt de 2,5 metri. Deţinuţii strigau către santinela care-l somase: Nu trage, că e bolnav! „Pentru el viaţa nu mai era suportabilă, dar nu încerca să şi-o curme cu propria mână, iar firul de păianjen ca-re-l mai ţinea legat de ea nu-l mai putea salva. Dumnezeu era în acele clipe singurul martor al gândirii, al stării de conştiinţă şi al psihicului acestui disperat ce îşi dorea trecerea pragului acestei lumi spre cea veşnică…

Popa T. Ioan deschide larg mâinile spre cer oferindu-şi pieptul spre ostaş şi spre ferestrele celularului. Acesta este un vuiet, iar gardianul stă consternat. Aproape că nici nu se mai aude pocnetul singurului cartuş ce se înfige direct în inima lui Popa, care cade răpus, pe cămaşa albă înflorind instantaneu o pată de sânge, liniştind un suflet zbuciumat”[212].

 

5. 3. Chipuri de sfinţi în temniţele comuniste

Părintele Steinhardt notează în jurnalul său: „Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi![213]

Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile şi scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinţi[214].

Dintre deţinuţi s-au evidenţiat câteva figuri deosebite. Aceştia au dobândit în timpul detenţiei o mare râvnă la rugăciune, o bunătate deosebită manifestată faţă de cei din jur şi o trăire duhovnicească ce i-a făcut pe cei din jur să-i numească sfinţi din timpul vieţii. Curăţia lor trupească, erau tineri când au intrat în temniţă, alăturată curăţiei sufleteşti a fost baza. Pe acesta ei au construit, treaptă cu treaptă, desăvârşirea sufletului.

Ioan Ianolide notează: „Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfinţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii care, în temniţă fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele”[215].

Vom prezenta mai jos câteva figuri reprezentative, zugrăvite de martorii oculari ai vieţii lor.

 Părintele Marcu Dumitrescu a fost un mărturisitor creştin cu viaţă de sfânt. A rezistat la torturile din temniţe cu multă credinţă şi îndrăzneală. Rezistenţa la tortură i-a adus porecla de fachirul. A fost printre cei care nu au cedat reeducării finale de la Aiud. Trecut prin multe suferinţe, a avut parte de mai multe vedenii minunate pe perioada detenţiei.

Ioan Ianolide îşi aminteşte de la Aiud: „În munţi citise Scriptura de mai multe ori şi, având o memorie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Acum se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi făcut, şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură. Văzându-l, un pictor, cuprins de emoţie, a spus:

- Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într-un portret ceea ce văd în el”[216].

După eliberare, a mers într-o mănăstire şi a început viaţa monahală. Apoi a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, unde l-a cunoscut pe părintele Cleopa. Datorită trăirii duhovniceşti în temniţe şi datorită patimilor pe care le-a îndurat, părintele Marcu a primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, prin materie şi prin timp. Ioan Ianolide a aflat acest fapt dintr-o convorbire cu părintele Cleopa, într-o vizită la Sihăstria, prin anii 1980[217]. Înainte de a muri, părintele Cleopa a afirmat: Acesta este cel mai mare duhovnic al Sihăstriei! Iar părintele Justin Pârvu a spus: Părintele Marcu e mai sfânt decât toţi sfinţii din cimitirul Sihăstriei![218]

Părintele Voicescu dă mărturie: „Ar fi trebuit să vă vorbească despre Tg. Ocna Ioan Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare avă[219]. Pomenit de mulţi autori de memorialistică, Ianolide a făcut parte din grupul mistic al lui Valeriu. A rezistat tuturor încercărilor din temniţe. El însuşi un mare trăitor creştin, a îndrumat duhovniceşte deţinuţii care aveau nevoie să ajungă la Dumnezeu. A fost mângâiere pentru mulţi muribunzi de la Târgu Ocna. Prin trăire a fost ca un monah şi asemenea unui preot prin slujirea aproapelui.

A ieşit din temniţă în 1964, bolnav de TBC, şi a încercat să se integreze în noua societate comunistă din ţară. Noua lume nu-l putea înţelege şi îl refuza. S-a închis în sine şi a dat tot ce a avut mai bun în câteva sute de pagini de memorii. După propria mărturisire, le-a scris între anii 1981-1984, fiind permanent urmărit, hărţuit, ameninţat cu moartea de Securitate. A plecat la Domnul în anul 1986. Ajuns la Mânăstirea Diaconeşti, manuscrisul a fost scos la lumină în anul 2007. Dumnezeu a rânduit ca lucrarea Întoarcerea la Hristos să apară printre ultimele scrieri-mărturii din temniţele comuniste. De aceea o putem asemăna cu Evanghelia iubirii a Sfântului Apostol Ioan. Ea completează toate celelalte scrieri şi prezintă trăirile din temniţe privite din perspectivă duhovnicească. Fără să fie instruit ca teolog, Ianolide a scris o lucrare profund teologică.

Elocventă este propria mărturisire: „Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriţiei. Mi-am simţit trupul îngheţat în toţi anii temniţei. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenţei fizice şi sufleteşti. Am cunoscut îngrozitoarea experienţă a trăirii dincolo de limitele suportabilului.

Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă reeduc. Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile.

Am întâlnit tot felul de oameni: tineri şi bătrâni, intelectuali, muncitori, ţărani, români, evrei, ruşi, unguri, credincioşi şi atei, înţelepţi şi nebuni, sănătoşi şi bolnavi, ucigaşi şi sinucigaşi, oameni curaţi şi oameni perverşi, sfinţi şi îndrăciţi. Am ascultat profesori, savanţi, literaţi şi am învăţat mai mult decât la Universitate.

Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiţi, alţii revoltaţi, alţii senini. Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpâni, fusese şi el azvârlit în temniţă. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea. La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”[220]

Există oameni sfinţi, care trec prin viaţă smeriţi şi ascunşi. Prin atitudinea lor, ei determină schimbarea vieţii celor pe care-i întâlnesc. Unul dintre ei a fost Costică Pascu. Aflat în plin proces de reeducare la Piteşti, Virgil Maxim notează despre Costică Pascu: …mi-a şoptit de la înălţimea lui spirituală: Chiar dacă tu sau oricare dintre voi m-aţi omorî, să ştiţi că v-am iertat…[221]

Aceste cuvinte, rostite dintr-un suflet curat, au declanşat un zbucium interior în Maxim. Cuvintele lui Costică l-au ajutat să treacă peste momentele dramatice ale reeducării, mai uşor şi mai atent cu propriile fapte. Se poate spune că numai un om cu viaţă sfântă putea să producă un asemenea cutremur sufletesc celor din jur.

Un chip de sfântă ne este prezentat de Aspazia Oţel. Nana Sofica a petrecut 16 ani numai în temniţele comuniste. Având o educaţie religioasă sănătoasă primită din familie, Nana a reuşit să ajute foarte multe suflete căzute, aflate în închisori. În lipsa preoţilor din închisorile pentru femei, credincioase ca Nana le-au ţinut locul. Ea a organizat rugăciunea din celulele prin care a trecut. Fiind înzestrată cu o memorie bună, ştia pe de rost toate rugăciunile Postului Mare, inclusiv versetele Prohodului. Ea a reconstituit din memorie evangheliile care se citesc pentru comemorarea prinderii, anchetării şi răstignirii Mântuitorului. Tot ea a organizat şi liturghiile originale, în care deţinutele cântau toate răspunsurile din timpul Sfintei Liturghii, orânduite după canon.

Aspazia Oţel îşi aminteşte: „Am privit de multe ori felul în care înjgheba, cu o clamă şi un firicel de vată, o candelă. Mâinile ei exprimau atâta evlavie, încât mi se părea că oficiază o taină sacră. …Seara, când Nana aprindea candela şi se recitau rugăciunile, se crea acel spaţiu duhovnicesc, sacru, în care sufletele noastre se scufundau în baia de mister specifică acestor zile… Ai fost mereu la dreapta noastră, gata să ne sprijini, să ne ajuţi, să ne îmbărbătezi, să ne ridici, să ne creşti şi să te rogi pentru noi şi pentru însângeraţii neamului nostru. De la tine, Nană, am învăţat noi cum este dragostea de aproape, acea iubire lipsită de tensiune, acea iubire care iartă şi acoperă. A fost, Nană, iubirea ta aidoma celei descrise de Sfântul Apostol Pavel.

De la tine am învăţat că demascarea vine de la demon, este o asasinare a spiritului. Credeai în înălţare… Ai dat într-adevăr, Nană, tu ai dat un sens nobil suferinţei. Transfigurată de dragoste, suferinţa era un dar, o jertfire de sine pentru cel mai nobil ţel: mântuirea.

Evoc acele seri când ne cântai rugăciunea atât de dragă sufletului tău: Şi ocroteşte, Doamne, ţara aceasta, neamul acesta şi pe cei ce se roagă şi luptă pentru mântuirea lui. Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de copil, limpede şi vibrantă, un clopoţel de argint, care revărsa atâta puritate şi inocenţă peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, noi ne gândeam la îngeri”[222].

Părintele Ioan Negruţiu este o figură de sfânt prezentată tot de Virgil Maxim. Absolvent al Seminarului Teologic din Galaţi, a rămas preot celib şi a fost şi profesor de teologie. Era un om excepţional din toate punctele de vedere. Smerenia se întrecea cu bunătatea şi răbdarea. Refuzând propunerea de a deveni om de încredere al partidului, a urmat condamnarea de 10 ani muncă silnică şi Canalul. Aici a avut o viaţă creştină exemplară, convingând şi un creştin evanghelist să se reîntoarcă la Ortodoxie.

A fost eliberat din lagărul de la Canal în 1957, cu un an înainte de finalizarea pedepsei. În noaptea dinaintea eliberării a avut un vis minunat. Urca pe Golgota şi L-a văzut pe Domnul Iisus Hristos răstignit singur pe Cruce. Părintele Negruţiu s-a oferit să treacă pe cruce alături de Mântuitor. Iisus l-a invitat: Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei! Pe Cruce să fii, lângă Mine! Visul s-a împlinit.

Eliberat a doua zi, a fost dus de un colonel de securitate în lunca Călmăţuiului, într-o colonie de deportaţi. Iată cuvintele colonelului adresate bieţilor oropsiţi din colonie: V-am adus preot…De-acu puteţi să muriţi cât mai mulţi. Are cine să vă îngroape.

Părintele îi ajută să ridice o biserică. Dar peste un an a fost din nou arestat. Trimisese din Bărăgan o scrisoare în care pomenea de câţiva români macedoneni întâlniţi în închisoare. Găsită la destinatară, scrisoarea a constituit act de acuzare pentru părintele, condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hristos îl chema să se urce pe cruce, ca în vis.

 Părintele Marcu de la Sihăstria povesteşte cum în spitalul unei închisori l-a întâlnit pe părintele Ioan Negruţiu. Părintele hrănea un deţinut bolnav ce nu se putea mişca deloc. Părintele Marcu afirmă că avea sigur rugăciunea inimii, altfel nu se putea explica răbdarea cu care îngrijea bolnavul[223].

 Virgil Maxim afirmă: „O, părinte Ioane! Sunt fericit că te-am cu­noscut şi că m-ai însemnat pe creştet şi pe mine cu semnul Sfintei Cruci, cu braţul tău care s-a atins de genunchiul însângerat al Domnului Hristos!”[224]

De la Dumitru Bordeianu avem o altă mărturie despre chipul unui sfânt al închisorilor. Vasile Ungureanu era din Târgu Neamţ, cântăreţ de biserică sau dascăl, cum se spunea prin partea locului. A fost arestat şi el, şi preotul paroh al bisericii Tălpălari din Iaşi. În momentul arestării, în anul 1948, avea 46 de ani şi era student la Conservatorul din Iaşi.

„Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului, de unde era de baştină, era profund creştin, cu o trăire ce putea fi luată ca model… La camera 3 subsol. Pentru căldura sufletească cu care înconjura pe fiecare tânăr, m-am legat şi eu mult de badea Vasile, văzând în el exemplul şi trăirea Sfinţilor Părinţi răsăriteni”.

A iniţiat un cerc mistic în închisoare şi a suportat tortura ca un martir. Se impresiona până la lacrimi la vederea tinerilor torturaţi. N-a lovit niciodată pe nimeni.

„Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi întâlniţi în închisoare care ţinea miercurea şi vinerea post negru, mâncarea lăsându-şi-o altora”.

Dumitru Bordeianu recunoaşte că numai asceţii din grupul lui Valeriu Gafencu şi al avocatului Trifan semănau cu Vasile Ungureanu.

În postul Paştelui din anul 1951 bădia plângea: Plâng de durerea fraţilor. Fraţii lui erau toţi cei torturaţi. Amintindu-i-se că fraţii erau şi bandiţi ce îl băteau, Ungureanu a replicat: Nu ei m-au bătut.

El, un om sporit duhovniceşte, ştia că furia diavolului se abătea asupra lui prin cei ce-l băteau[225].

Ioan Ianolide ne prezintă succint figura unui sfânt anonim:

„Ghe. era un alt tânăr, care părea cam superficial. Mulţi credeau că nu este capabil de înalte şi adânci trăiri lăuntrice şi îl priveau cu mirare când venea să asculte discuţiile duhovniceşti. Îl căuta des pe Valeriu şi-i cerea îndrumări despre Rugăciunea inimii, pe care o şi practica în taină. Cum era destul de bolnav şi stătea mai mult la pat, n-am băgat de seamă lucrarea lui, până ce nu ne-a făcut atenţi Valeriu.

Ghe. ajunsese la trepte înalte în rugăciune. Era vesel şi liniştit. Primea daruri şi vederi în duh. Era curat, blând, înţelept şi fericit. Şi el a fost chemat de politruc pentru a primi streptomicina contra delaţiunii, dar refuzul său a fost atât de scurt şi categoric, încât ofiţerul l-a înjurat şi l-a trimis în pat. Era ca un copil. Şi-a sfârşit viaţa zâmbind[226].

De la Mihai Rădulescu şi Ioan Ianolide aflăm despre fostul stareţ al Mănăstirii Tismana, părintele Gherasim Iscu.

Părintele a fost la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim special de exterminare. S-a dovedit un creştin adevărat îmbărbătându-şi prietenii, ajutându-i la muncă. Ca preot, a asigurat spovedania şi împărtăşirea tuturor celor care îi cereau ajutorul. Turnat pentru că săvârşea Sfintele Taine, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală.

Urmare a acestor acţiuni, s-a îmbolnăvit şi a ajuns aproape muribund la Tg. Ocna. Aici era căutat pentru calităţile sale de duhovnic şi dădea îndrumări isihaste din bogata lui experienţă mistică.

Ioan Ianolide, însuşi un trăitor profund, simţea harul Duhului Sfânt manifestat prin acest preot monah. El a fost martor ocular al plecării în viaţa veşnică a acestui suflet, în noaptea de Crăciun a anului 1951. Valeriu Gafencu îi anunţase pe cei din cameră să fie pregătiţi cu o lumânare pentru plecarea părintelui.

„- Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui... Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...”[227]

Ianolide va nota despre părinte: „Arhimandritul Gherasim a fost un stâlp al rezistenţei sufleteşti în temniţă. La Canalul morţii Dunăre -Marea Neagră a fost repartizat în brigada specială pentru preoţi. Batjocoriţi, chinuiţi, torturaţi, preoţii – între care şi părintele Gherasim – au răbdat cu cinste calvarul. Mai târziu părintele s-a îmbolnăvit de TBC şi a fost adus la Târgu Ocna, unde a murit ca un înger în trup[228].

Părintele Voicescu ne relatează: „Am avut preoţi deosebiţi acolo: Viorel Todea, Gherasim Iscu – stareţul de la Tismana, cel care-i ajutase pe cei din munţi – care a murit acolo ca un sfânt[229].

Părintele Gherasim a făcut şi o prorocie: „Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea”. Era în anul 1951 şi abia peste aproape 40 de ani hidra comunistă a fost decapitată. Ea se manifestă şi astăzi în viaţa noastră, dar va fi biruită de Hristos.

Preotul Liviu Brânzaş şi mărturisitorii Dumitru Bordeianu şi Ioan Ianolide sunt cei care au adus mărturii în lucrările lor despre cel care a fost un sfânt în viaţă: Gheorghe Jimboiu.

Gheorghe Jimboiu era originar din Oltenia, comuna Vela, judeţul Gorj. În momentul arestării din 1949, era student la Academia Comercială din Braşov. Un tânăr energic care a simţit nevoia de a organiza o acţiune de rezistenţă studenţească împotriva regimului bolşevic în anii de după război. Nu a făcut niciun act criminal, dar a fost considerat duşman al poporului pentru organizarea rezistenţei. A primit 15 ani de detenţie.

Urmare a torturilor din primul an de arestare, Jimboiu s-a îmbolnăvit de ciroză acută şi de TBC pulmonar. A fost dus la penitenciarul spital Tg. Ocna, unde s-a cunoscut cu grupul lui Valeriu Gafencu.

Ioan Ianolide ne prezintă multe date despre acest om sfânt. Deşi intrase într-un grup de rugăciune recunoscut, Jimboiu l-a determinat pe Ianolide să afirme: „Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze... Era senin şi, evident, desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat[230].

A aflat de la grupul lui Valeriu de Rugăciunea inimii şi a început să o practice înlocuind treptat Psalmul 50. Având o râvnă deosebită, a avansat repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru.

Gheorghe Jimboiu a ajuns la măsurile înalte pe care le atingeau doar părinţii pustiei. Dumnezeu l-a învrednicit să vadă lumina lăuntrică. Avea bucuria de a primi darurile darului Duhului Sfânt.

Deşi cu o trăire interioară deosebită, el era sociabil, amabil, preocupat de problemele actualităţii şi de perspectivele de viitor. Când Dumitru Bordeianu l-a întâlnit în 1954 la Gherla, convorbirile cu Jimboiu l-au ajutat pe acesta să refacă legătura lui cu Dumnezeu. Sfaturile acestui om înduhovnicit l-au salvat pe Bordeianu din mlaştina disperării în care intrase din timpul reeducării. „Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta!”[231]

Dumitru Bordeianu avea să afirme: „Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu… A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni, indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine[232].

Părintele Liviu Brânzaş l-a cunoscut la Aiud în anul 1960. Era deja grav bolnav şi nu putea să stea decât pe marginea patului, rezemat de perete. Ajunsese la o trăire lăuntrică ce îl făcea mai mult un ascultător al celor din jur. Avea o pace şi o împăcare cu ideea morţii, fără nelinişti privind viitorul. Ştia unde va pleca din această viaţă.

Povestea pilde din Pateric şi le oferea colegilor de celulă mărgăritare din comoara Sfinţilor Părinţi. Într-atât au fost de marcaţi cei care l-au cunoscut pe Jimboiu, încât au afirmat că au cunoscut un adevărat sfânt.

Dumitru Bordeianu spunea: „Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bi­zantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput... Din clipa în care l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”[233]

Nu voia să ajungă monah sau preot, ci i se părea normal să rămână în starea de mirean celib. Împreună cu Valeriu, s-a decis să slujească toată viaţa pe Hristos şi Biserica. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt, iar Gheorghe în faptă[234].

A trecut prin penitenciarele Tg. Ocna, Gherla şi Aiud, fiind peste tot un formator al conştiinţei creştine şi un iniţiator în Rugăciunea inimii. După cincisprezece ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat, încât l-au dus la infirmeria închisorii, unde a murit.

Trupul său este înmormântat, fără cruce, undeva pe Râpa Robilor, unde acum este ridicat monumentul Crucii purtate de la Aiud. Dar sufletul său se află în cetele sfinţilor lui Hristos.

Ajuns preot, după detenţie, părintele Liviu Brânzaş a simţit impulsul să noteze într-o zi în Jurnalul pe care-l ţinea în Sfântul Altar: Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de sfinţenie[235].

Am păstrat la sfârşitul acestei lucrări pe cel supranumit de toţi care l-au cunoscut sau au auzit doar de el Sfântul închisorilor: pe Valeriu Gafencu.

Deşi a trăit numai în primii patru ani ai detenţiei majorităţii celor care au luptat împotriva regimului comunist ateu, Valeriu şi-a pus amprenta asupra vieţii creştine din toate închisorile comuniste. Asemenea apostolilor ce au dus mai departe învăţătura lui Hristos, cei apropiaţi şi supravieţuitori ai lui Gafencu au dus peste tot mesajul şi duhul lui Valeriu.

Nu există autor de lucrare, ce vorbeşte despre temniţele comuniste, care să nu-l pomenească pe Valeriu.

Valeriu Gafencu a fost arestat din anul 1942 şi condamnat la 25 ani de închisoare. Pe atunci avea 21 de ani şi era student al Facultăţii de Drept din Iaşi. Nu era acuzat decât pentru educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie. Tânărul acesta era curat ca o floare. În închisoare a studiat până în anul 1948, când comuniştii au preluat puterea. Înainte de 1948 erau admise cărţile şi deţinuţii aveau acces la biserica din închisoarea Aiud.

Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A studiat lucrările Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin şi toate cursurile care se predau la Facultatea de Teologie.

Condiţiile din închisoare şi mai ales o perioadă de izolare de la Zarca Aiudului au fost folosite de Gafencu pentru a aplica ceea ce studiase despre etapele despătimirii, înlocuirea lor cu virtuţi şi treptele rugăciunii.

Deosebită este o scrisoare trimisă din temniţă în anul 1943 mamei şi surorilor sale. El descrie procesul interior prin care a trecut şi lupta pentru a înţelege de ce a fost închis. Lacrimile şi recunoaşterea stării de păcat a omului sunt necesare pentru adevărata pocăinţă. Fiind un tânăr curat, Valeriu a ajuns să înţeleagă şi să aplice cuvintele Mântuitorului din Predica de pe munte (Mat., cap. 5, 6, 7). Astfel el considera păcate inclusiv pe cele săvârşite cu vorba şi cu gândul. Mărturisind aceste păcate nefăptuite preotului, el recunoştea că s-a despovărat de ele, însă lupta cu săvârşirea lor va continua până la moarte.

„Să ştiţi însă de la mine: niciun om nu e curat decât Unul Singur Hristos-Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi fericite şi veţi fi mult iubite de orice suflet curat. Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi![236] Acestea erau îndemnurile către mama şi surorile lui.

La acest nivel duhovnicesc ajunsese Valeriu Gafencu la 22 de ani.

Iată descrierea făcută de părintele Grebenea, care l-a cunoscut încă de la arestarea din 1942: „Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare şi a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit şi frumos de făcut, era prezent... Citea numai Biblia şi cărţi religioase. Era foarte inteligent şi prindea repede sensul just al textelor sfinte”[237]. Pe atunci era un tânăr frumos, bine făcut, cu fruntea lată şi cu ochii albaştri.

În februarie 1949, Traian Popescu îl întâlneşte pe Gafencu la Piteşti. Iată cum era descris la 28 de ani, după 7 ani de temniţă grea şi trăire duhovnicească:

„Înalt, puţin adus de spate (povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta), purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o ar­mură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă... Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică şi filosofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învăţătura creştină din: Biblie, Vieţile Sfinţilor, Pateric, Filocalii[238].

Valeriu Gafencu dovedea deja semne ale sfinţeniei prin pacea pe care o imprima chiar şi celui mai rău gardian. Valeriu era singurul deţinut ce putea discuta liniştit cu temutul gardian Georgescu şi nu a fost bătut niciodată la Piteşti. De la el, Traian Popescu a învăţat Psalmul 50 şi Rugăciunea inimii: „Am văzut la acest om cum, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, se diminuau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un sche­let, care abia se mai ridica din pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice, se eteriza pur şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic”[239].

În repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative şi a declarat senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos. Politrucii îl catalogau plini de sarcasm: Eşti un retrograd mistic şi bigot! De-alde tine au frânat progresul în lume. Eşti însă depăşit de istorie şi de ştiinţă. Viitorul este al nostru, şi nu al vostru! Dar, cu toate riscurile,Valeriu n-a încetat până la sfârşit să-L mărturisească pe Hristos. El a biruit în timp!

În anul 1948, când a început interzicerea Bibliei şi a cărţilor în închisoare, Valeriu a reuşit să ascundă o Biblie pe care a desfăcut-o în fascicule. Aceste fascicule au circulat mai uşor prin celule. Multe capitole au fost memorate de deţinuţi şi aşa au putut transmite mai departe Cuvântul lui Dumnezeu noilor sosiţi ce aveau nevoie.

La sfârşitul lui decembrie 1949, Valeriu a avut o cădere de vreo trei săptămâni. Toţi se aşteptau să moară. Chiar şi el se împăcase cu ideea că este momentul să plece spre viaţa veşnică. O adevărată minune a fost revenirea lui, după o noapte de letargie. Iată cuvintele rostite după întoarcerea din moarte: „Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia Lui”.

A fost luat a doua zi şi dus la Văcăreşti şi apoi la penitenciarul spital Tg. Ocna. Aici, în camera 4 spital, a stat şi Valeriu Gafencu. Ajunsese la maturitate duhovnicească. Iată cum îl caracterizează cel mai bun prieten al lui, Ioan Ianolide: „Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransigent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie – şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată.

Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie şi făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii (scuipa sânge) şi-şi pierduse pofta de mâncare. În plus simţea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite şi, în fine, suferea de inimă.

În ultimii doi ani nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept”[240].

Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare (răni deschise) mari ce nu puteau fi vindecate cu niciun chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor şi gambelor. Aceste escare erau bandajate de colegii de celulă medicinişti şi se smulgeau de pe răni la înlocuire, provocând dureri cumplite. Valeriu nu scotea niciun sunet şi nu schiţa niciun gest. Avea o mare stăpânire de sine. Singurul semn al grelei suferinţe erau broboanele de transpiraţie apărute pe frunte[241].

La el somnul se contopea cu starea de veghe şi rugăciunea era continuă. Când spasme şi dureri mari îl congestionau, se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăşea suferinţa şi renăştea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume.

Deosebit este faptul că, atunci când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar în moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fiecăruia[242].

Lepădarea de sine se vede şi din întâmplarea următoare: La o percheziţie a gardianului, lui Valeriu i s-a confiscat pernuţa pe care se rezema. Un alt gardian, mai omenos, i-a returnat-o, iar el s-a gândit că trebuie să o dăruiască altui coleg de suferinţă, anchilozat. Acesta a dăruit-o altuia şi tot aşa, până când pernuţa a ajuns să fie dăruită lui Valeriu de cineva care nu ştia de unde pornise milostenia.

Dumnezeu l-a dăruit cu harul cuvântului. Spre sfârşitul vieţii, medicii şi prietenii i-au recomandat să nu mai vorbească, pentru a nu se epuiza. Dar el le-a spus: „Nu-mi luaţi această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui trăiesc şi, fără a-mi exprima dragostea ce v-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc... Vă mulţumesc pentru grijă, dar vă rog să înţelegeţi că nu pot să fac altfel”[243].

Martor al celor întâmplate, studentul R. a afirmat: „Lui Valeriu îi datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume”[244].

Aurelian Guţă, coleg la camera 4 spital, mărturisea: „Timpul care s-a scurs mi-a întărit convingerea că nu mai întâlnisem până atunci o personalitate creştină atât de puternic dezvoltată pe ambele sensuri ale verticalei: înălţime şi totodată profunzime”[245].

Am descris deja modul profund al unei mărturisiri făcută de Valeriu în subcapitolul referitor la spovedania în temniţe. Acesta se spovedea şi se împărtăşea ori de câte ori avea prilejul.

Hristos era viu în el – a fost concluzia preotului Viorel Todea care l-a spovedit ultima dată.

Înainte de a fi operat de apendicită cronică, politrucul închisorii a vrut să-l şantajeze pentru a colabora cu regimul. Valeriu l-a refuzat categoric. După operaţie are loc o nouă tentativă de racolare, respinsă demn: Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu![246]

Asemenea martirilor din primele veacuri, Valeriu îi înfrunta cu mult curaj pe ofiţerii politici care-i cereau lepădarea:

„- Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile voastre prostituate!

Valeriu era adânc îndurerat şi a răspuns:

- Păcatele lumii acesteia trebuie ispăşite. Noi ispăşim aici multe păcate. Cu toţii însă suntem în mâinile lui Dumnezeu.

- Eşti un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu crezi c-o să scapi cu viaţă! Aşa cum eşti, va trebui să primeşti reeducarea![247]

Este deosebită şi abordarea problemei încreştinării evreilor în viziunea lui Valeriu, aşa cum reiese dintr-o discuţie cu pastorul luteran, de origine evreu, Richard Wurmbrand: „Cred că pocăinţa evreilor este o problemă duhovnicească, şi nu rasială… Ar trebui mai multă strădanie creştină pentru întoarcerea evreilor![248]

Am prezentat şi modul în care Valeriu a preferat să-l salveze pe pastorul Wurmbrand cu streptomicina dăruită lui, care i-ar fi putut salva viaţa. Wurmbrand a supravieţuit temniţei. Valeriu a murit. Aşa a înţeles el iubirea aproapelui!

De asemenea, aţi văzut şi minunea apariţiei Maicii Domnului în noaptea de Crăciun.

Măsurile la care ajunsese acest om erau deosebite. Astfel Valeriu i-a povestit prietenului Ianolide cum într-o noapte, în timpul rugăciunii, sufletul lui a părăsit corpul fizic. Smerit, Valeriu a refuzat să facă o călătorie a sufletului pentru a-şi vedea familia. I-a fost teamă să nu ispitească diavolul prin acest gest al său.

Exemplar este şi testamentul lui Valeriu Gafencu, rostit înainte de a pleca la cele veşnice:

„În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-I slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit![249]

Părintele Voicescu afirmă că: „Valeriu Gafencu şi-a luat la revedere pur şi simplu, cum îşi iau la revedere părinţii din pustie de la ucenicii lor – cu zâmbetul pe buze[250].

Ultima dorinţă a lui Valeriu a fost să-i fie pusă în gură o cruciuliţă de argint. Timp de două zile trupul lui a fost ţinut în curtea mare, sub zăpadă, şi a fost îngropat pe ascuns, noaptea.

De atunci o groapă neştiută din Tg. Ocna aşteaptă să fie desfăcută şi cineva să identifice trupul sfânt al lui Valeriu Gafencu cu o cruciuliţă de argint în gură.

La sfârşit trebuie subliniată şi descoperirea de sfinte moaşte ale martirilor din temniţele comuniste. Părintele Ilie Lăcătuşu a fost unul din preoţii ce au suferit în temniţele comuniste. A fost întemniţat în anii 1952-1954 şi 1959-1964. Părintele Justin Pârvu îşi aminteşte: „Pe părintele Ilie Lăcătuşu l-am cunoscut în Periprava. Era o mulţime de preoţi, printre care şi părintele, pe care l-am simţit foarte apropiat şi cald. Din mulţimea de preoţi câţi eram noi acolo, acesta era mai mult decât un călugăr. Cam toată colonia mergea în orice împrejurare să-i ceară sfat”[251].

 În anul 1998, la dezgroparea după 15 ani de la moarte, trupul său a fost descoperit întreg şi neputrezit. Clerici şi mireni ai Bisericii au recunoscut toate caracteristicile specifice sfintelor moaşte. De atunci credincioşii merg la mormântul părintelui pentru a se închina, cinstin- du-l ca pe un sfânt[252].

De asemenea au fost descoperite nenumărate fragmente de sfinte moaşte ale celor care au murit martiric la Aiud. În locul în care erau aruncate trupurile schilodite ale deţinuţilor, pe Râpa Robilor de lângă închisoarea Aiud, când se sapă o groapă nouă în cimitirul extins al oraşului, se descoperă noi şi noi oseminte sfinte. Aici se află ridicat şi un simbolic Monument al Crucii purtate în memoria celor ce s-au jertfit în închisorile comuniste. Prin grija părintelui Justin Pârvu, în capela din interiorul monumentului se asigură slujire permanentă şi sunt pomeniţi cunoscuţii şi necunoscuţii morţi în temniţe.

Şi în biserica Mănăstirii Petru Vodă, închinată Sfinţilor martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste, se găsesc sfinte moaşte descoperite pe lângă temniţele comuniste şi aşezate în raclă spre închinarea dreptcredincioşilor creştini.

La fel procedau şi creştinii primelor veacuri. Pe locul în care era martirizat un credincios sau pe locul în care îi erau îngropate osemintele se ridica un mic altar de rugăciune. Acestea au constituit primele lăcaşuri de cult din cadrul Bisericii, numite martyrium (pl. martyria). Dezvoltându-se, cu timpul, ele au devenit altarul viitoarelor biserici în care se închinau şi se rugau creştinii. De aceea, şi acum, la sfinţirea altarului unei biserici noi, se pun în piciorul Sfintei Mese fragmente de sfinte moaşte.

 


 

 

 

 

Bibliografie

 

Reviste şi ziare:

Revista „Rost”, an II, nr. 21-22, 2004.

Revista „Dosarele istoriei”, an. XII, nr.1, 2007.

Ziarul „Libertatea”, New York, an V, aprilie-mai, nr. 45-46, 1986.

 

Lucrări:

***, Lacrima prigoanei, Vol. 2, Editura Gama, 1997.

***, Preot Constantin Sârbu, un mare mărturisitor creştin, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2000.

Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească.

Amusin, I.D., Manuscrisele de la Marea Moartă, Traducere de Acad. Emil Condurachi, Editura Ştiinţifică, 1963.

Baciu, Petru C., Răstigniri ascunse – mărturii, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2004.

Bacu, Dumitru, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991.

Bălan, Arhim. Ioanichie, Sfintele moaşte din România, Editura Episcopiei Romanului, 1999.

Bejan, Pr. Dimitrie, Bucuriile suferinţei, Hârlău - Iaşi, 2002.

Bordeianu, Dumitru, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001.

Brânzaş, Pr. Liviu, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001.

Caraza, Grigore, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007.

Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creştinismului, Editura Trinitas, Iaşi, 2001,Vol. I.

Coja, Ion, Legionarii noştri, Editura UMC Bucureşti, 2001.

Constantinescu, Gabriel, Şah la rege – declinul monarhiei române în secolul al XX-lea, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.

Culianu, Ioan Petru, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Eliade, Mircea, Fragmentarium, Editura Destin, Deva, 1990.

Eliade, Mircea, Jurnal, Vol. I şi Vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

Filoteu, Monahul, Mărturisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria, Petru Vodă, 2007.

Gillet, Olivier, Religie şi naţionalism, Editura Compania, Bucureşti, 2001.

Grebenea, Pr. Nicolae, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2000.

Hrehor, Pr. Constantin, Muntele mărturisitor, Editura Timpul, Iaşi, 2002.

Iancovescu, Ioana, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.

Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

Lenin, Vladimir Ilici, Opere, Vol. 2, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951.

Lupu, Prof. Univ. Dr. Corvin, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Editura Techno Media, Sibiu, 2006.

Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II.

Mărgineanu, Nicolae, Amfiteatre şi închisori, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

Oancea, Pr. Zosim, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

Ockrent, Christine, Contele de Marenches, Consilier de taină al puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

Oţel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991.

Popescu, Traian, Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005.

Popescu, Traian, File din procesul comunismului, Editura Scara, Bucureşti, 2004.

Rădulescu, Mihai, Rugul Aprins, Editura Ramida, Bucureşti, 1993.

Rădulescu, Mihai, Slătineanu, PS Irineu, Preoţi în cătuşe, Editura Ramida, Bucureşti, 1997.

Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Teognost, Ierom., Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos, Editura Credinţa Strămoşească, 2006, Vol. I.

Valery-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998.

 


 

 

Anexe:

 

 

Programul campaniei „Din temniţe spre Sinaxare”

 

Deviza campaniei: „Să ne cunoaştem trecutul!”

 

Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.

 

Noul mucenic Valeriu Gafencu

 

 

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.”

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că un mucenic este sfânt din clipa morţii. Singura condiţie pentru canonizare este ca acesta să fi mărturisit dreapta credinţă a Bisericii. Sinodul nu face altceva decât să constate că mucenicul a dat mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinţilor mucenici nu e nevoie de minuni – deşi s-au săvârşit deja unele minuni prin rugăciunile acestor mărturisitori.

Credem că Sfântul Sinod ar putea alege o zi de prăznuire a întregului sobor de noi mărturisitori, în care să fie cinstiţi şi cei despre ale căror pătimiri muceniceşti nu s-au păstrat mărturii scrise sau orale. Pătimirea lor o ştie doar Dumnezeu, Cel care i-a primit în Împărăţia Sa.

Campania îl are ca patron pe Noul Mucenic Valeriu Gafencu, cunoscut ca „sfântul închisorilor”. El, părintele Ilarion Felea şi Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) vor fi propuşi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare. Iniţiativa canonizării Noului Mucenic Valeriu Gafencu (care s-a arătat plin de harisme dumnezeieşti încă din timpul vieţii) aparţine unui grup de foşti deţinuţi politici, mireni şi preoţi. Iniţiativa canonizării părintelui Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credincioşi de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica ctitorită de părintele Ilarion. Iniţiativa canonizării Cuviosului ieroschimonah Daniil i-a aparţinut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a declarat următoarele: „Unii din oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată… A murit la Aiud. El poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui”.

În paralel cu aceste trei propuneri de canonizare – pentru care se va face un Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se vor cerceta şi vieţile celorlalţi mucenici - preoţi, călugări sau mireni (cum sunt stareţul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, maica Mihaela Iordache, Costache Oprişan şi mulţi alţii). În acelaşi timp se vor cerceta şi vieţile celor care, ieşind din închisorile comuniste, au dus o viaţă de sfinţenie - cum sunt părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Benedict Ghiuş sau alţii (un amănunt din Vieţile Sfinţilor merită menţionat aici: Sfânta Mare Muceniţă Tecla a murit la bătrâneţe, la zeci de ani după ce fusese chinuită pentru credinţa în Hristos…)

Campania nu se ocupă de studierea vieţii tuturor ortodocşilor care au trecut prin închisorile comuniste, ci se ocupă doar de cercetarea vieţilor celor care au dat acolo mărturia jertfelnică a credinţei în Hristos şi în adevărul Bisericii Sale.

Campania va consta în organizarea de conferinţe, dezbateri, tipăriri de cărţi, broşuri şi pliante de popularizare, în proiecţii de filme documentare, în organizarea de întâlniri cu cei care au supravieţuit închisorilor comuniste dar şi de pelerinaje la locurile în care au fost îngropaţi sfinţii mărturisitori.

Prima acţiune este editarea volumului Din temniţe spre sinaxare, la Editura Areopag, şi sprijinirea editării numărului 3 din Revista Atitudini - cu materiale despre canonizarea sfinţilor închisorilor. Ultima acţiune va avea loc în postul Crăciunului anului 2009 – când se va organiza un pelerinaj la Aiud, la mormintele şi moaştele mărturisitorilor.

Pe site-ul oficial al campaniei, www.sfintii-inchisorilor.ro, se va face o bibliotecă digitală care va pune gratuit la dispoziţie cărţi esenţiale din literatura închisorilor. Blogg-er-ii şi web-master-ii pot susţine această campanie prin promovarea logo-ului campaniei.

Campania are un caracter apolitic.

Este foarte important ca această campanie să coaguleze cât mai bine persoanele, grupările şi asociaţiile care conştientizează nevoia recunoaşterii valorii jertfei noilor mărturisitori.

Pe data de 1 decembrie 2008 va fi făcută publică lista principalilor susţinători ai acestei campanii (asociaţii, personalităţi, publicaţii, edituri, clerici, mănăstiri, schituri).

 

 

Iniţiatori: Danion Vasile (Director Editura Areopag), Gigel Chiazna (Web-master sfintii-inchisorilor.ro), Laurenţiu Dumitru, Răzvan Codrescu (reprezentant Editura Christiana şi Revista Puncte cardinale), Romeo Petraşciuc (director Editura Agnos), Florin Bulică (Web-master ortodoxradio.ro ), Claudiu Târziu (Revista Rost), Răzvan Bucuroiu, Mircea Platon.

 

 


 

 

 

 

Pelerinaj la temniţa prigoniţilor[253]

 

Părintele Augustin de la Aiud

 

Rafael Udrişte: Noul manual de istorie a comunismului în România păcătuieşte tocmai prin omiterea dimensiunii spirituale a Rezistenţei Româneşti Anticomuniste: aceea de mărturisire a credinţei creştine. Cu alte cuvinte, autorii refuză să accepte o evidenţă: existenţa unor români care au fost torturaţi până la moarte pentru că au rămas în credinţa lui Hristos. Iată deci că în România rănile lăsate de comunism nu s-au cicatrizat încă. Mai mult chiar, ideologia ateistă continuă să otrăvească sufletele. Iar cei morţi în temniţă, ca şi supravieţuitorii gulagului comunist, continuă să fie întemniţaţi în nepăsarea noastră.

 Danion Vasile: Faptul că în manualul „O istorie a comunismului din România” se face pur şi simplu abstracţie de sfinţenia jertfei celor din închisori, ne arată că asistăm la o nouă răstignire a mucenicilor. Pur şi simplu jertfa lor este deturnată. Sunt prezentaţi ca simpli cavaleri ai acestui veac, care se luptă cu un sistem politic şi atâta tot. Ei de fapt au fost robii lui Hristos. Aşa cum a spus Valeriu Gafencu: regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos. Aceasta a fost cămaşa cu care au murit ei: cămaşa mărturisirii dreptei credinţe.

 

 Aspectul principal care ţine de canonizarea sfinţilor este legat foarte mult de popor. El poate canoniza. Nu există aspectul de a se canoniza din partea Sinodului, aceasta se hotărăşte de popor pentru că poporul îi cunoaşte pe sfinţi, şi acesta ia atitudine în privinţa aceasta şi doreşte canonizarea acestora. Ei bine, din păcate pentru sfinţii de la Aiud, poporul nu a ştiut nimic despre ei pentru că în perioada comunistă ni s-a ascuns foarte bine ceea ce s-a întâmplat, nu numai aici la Aiud, ci şi în celelalte temniţe din România. Se vrea acum cu cartea „Sfântul Închisorilor” să se determine canonizarea Sfântului Valeriu Gafencu, dar pe lângă el sunt foarte mulţi din cei care sunt aici, cărora bineînţeles nu le ştim numele, dar se poate face şi o canonizare generală pentru cei care au murit aici în închisoarea de la Aiud.

(…) Am să relatez câteva exemple foarte clare cu privire la semnele de mucenicie pe care le-au avut, iar după aceea am să vă spun care sunt aspectele importante care contează la canonizarea unui sfânt.

 Aici este un cap, în partea aceasta era faţa, aici este ceafa. A fost lovit în partea dreaptă a urechii, cu o rangă sau cu o bâtă. Lovitura a fost mortală: mi-a explicat un medic şi vă spun cum este explicaţia. Partea aceasta care este intrată în creier, dacă ar fi fost mort, după lovitură osul craniului ar fi trebuit să crape foarte uşor. Dar aici nu este crăpat, nu este plesnit de tot ci, pur şi simplu, este crăpat la extremităţi. Osul s-a mulat după lovitură. Asta arată că a fost lovit în timpul vieţii şi lovitura a fost mortală. (…) Aici este un cap care se presupune că a fost tăiat cu o pânză de circular, o pânză de circular foarte mică. Se vede cum este începutul de tăietură, exact cât a fost dimensiunea pânzei de circular, de aici a iesit puţin în exterior, a tăiat aici, a tăiat înspre sus, spre vârful capului, de aici a mers până în partea celalată a urechii. Aici este urechea din partea stângă, aici din partea dreaptă. A început din partea stângă. Aici a penetrat prima dată. Făcându-şi loc cu pânza, a tăiat până aici sus, de aici a tăiat aşa şi ce a mai rămas din partea cealaltă. Majoritatea medicilor au rămas şocaţi cum de acesta – şi spun că a fost tăiat în timpul vieţii – pentru că există un aspect al osului când, dacă este în viaţă şi de exemplu există un caz nefericit să-i facă autopsie fiind în viaţă, se poate descoperi la următoarea autopsie dacă vrea familia să se mai facă, se poate descoperi dacă s-a facut autopsia când era viu sau după ce a murit. Şi acest lucru se vede aici. (…) Acest cap prezintă în zona aceasta a frunţii lovituri cu cuie. Era o bâtă care la capătul ei pe o lungime de 10-14 cm avea bătute cuie cu vârful foarte puţin scos în afară şi cu care loveau în cap nu ca să pătrundă cuiul până la creier că l-ar fi omorât şi nu aveau interesul acesta, ci doar ca să rupă din pielea capului, să strivească puţin osul craniului, să producă hemoragie şi durere. Acest lucru îl vedem aici.

Alt aspect de tortură la acelaşi sfânt este fruntea care a fost plesnită din bătaie. Se ştie foarte bine că osul de la frunte este cel mai puternic os al craniului, ceafa cea mai sensibilă (omul dacă din nefericire cade pe ceafă, spun medicii că poate muri pe loc, dar când cade în frunte şansele de a păţi ceva la creier sunt mai mici decât atunci când cade pe ceafă). E foarte interesant să se ştie că a fost o lovitură foarte puternică, dacă s-a crăpat osul de la frunte.

Al treilea aspect de tortură la acelaşi sfânt este ceafa care este plesnită. De aici reiese, din ceea ce mi-au spus medicii care au fost pe aici, că au fost loviţi foarte mult în zona cefei, că aici există un mănunchi de nervi care distribuie durerea în tot organismul şi mai mult în zona creierului. Şi din cauza regimului de înfometare pe care l-au avut în penitenciar, a slăbit foarte, foarte mult rezistenţa organismului şi mai ales rezistenţa oaselor şi au crăpat de la loviturile pe care le-au primit aici, în zona cefei. Tot medicii mi-au spus că chiar şi dacă oasele ajung la o stare mai puţin sănătoasă, nu mai sunt puternice, cum ar trebui să fie în mod normal, totuşi trebuiesc bătăi puternice ca să poata crăpa pur şi simplu ceafa…


 

 

 

 

Sfinţi din închisori – Părintele Ilie Lăcătuşu[254]

 

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

 

- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină. Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

-  Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

-  Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

-   A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

-  Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

-  Nu mai erau rigide?

-  Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

-  Nu se vedeau semne de putrefacţie…

-  Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

-  Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

-  Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

-  Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

-  Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.

- În închisoare aţi cunoscut astfel de părinţi cu viaţă sfântă?

-  Da, am cunoscut. N-am stat cu ei, numai i-am văzut.

-  Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?

-   E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.

-  L-aţi cunoscut?

-  Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni. „Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” – zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.

-  Despre ce ţinea conferinţe?

-  Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.

-  Cum a murit?

-  A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”. Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.

 

 

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

 

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

 

 


 

 

 

 

O arătare minunată a părintelui Sofian de la Antim[255]

 

Părintele Mihai Andrei Aldea

 

 

„În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă cu putere când este în necazuri. Şi închisorile erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu; cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau nişte rugăciuni asemănătoare cu ale Sfinţilor Părinţi din pustiu sau a atâtor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori, pentru foarte mulţi dintre deţinuţii politici. Pentru noi, cei de afară, zbuciumul lor, modul lor de viaţă ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o asceză— cât e posibil — prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viaţă, prin răbdare fără cârtire şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu, aşa ca ale celor din închisoare.”

 

Părintele Sofian Boghiu

 

 

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el - şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut, – i-am făcut icoana. Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat. Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul - ca Danion cu visul cu Sfântul Nectarie[256] -, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici - de Danion Vasile) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit.

 

 

 


 

 

 

 

Proslăvirea Sfinţilor[257]

 

Părintele Mihail Pomazanski

 

Ce este, în esenţă, proslăvirea formală a sfinţilor de către Biserică? Mult este iubită în Biserica cea Sfântă, Sobornicească şi Ortodoxă, amintirea în rugăciune a fiecăruia dintre mădularele sale ce a adormit întru credinţă, nădejde şi pocăinţă. Această pomenire a majorităţii celor adormiţi este mărginită, comparativ, la cercul restrâns al „Bisericii familiei”, sau, în general, la persoane având legături de sânge apropiate sau care l-au cunoscut pe cel răposat. Ea se exprimă prin rugăciuni pentru cel adormit, spre iertarea păcatelor sale, ca „sufletul său cu drepţii să se numere” şi „cu sfinţii să se odihnească”. Este un şirag duhovnicesc care-i uneşte, în rugăciune, pe cei de pe pământ cu cel adormit; este o expresie a dragostei, binefăcătoare atât pentru răposat, cât şi pentru cei ce se roagă pentru dânsul. Dacă, după moarte, cel adormit nu se lipseşte de vederea slavei lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale personale, dă răspuns cu propria sa rugăciune către cei ce i-au fost apropiaţi pe pământ.

Cei bogaţi în duhul lor creştinesc, plini de slavă în slujirea Bisericii, faruri luminătoare ale lumii, lasă în urma lor o amintire ce nu se mărgineşte la un cerc restrâns de oameni, ci este ştiută în întreaga Biserică, locală sau universală. Încredinţarea că ei au atins slava lui Dumnezeu şi că rugăciunilor lor au putere, chiar şi după moarte, este atât de profundă şi netăgăduită încât cugetele fraţilor lor pământeşti nu sunt purtate spre rugăciuni de iertare a păcatelor acestora (de vreme ce ei sunt sfinţi în faţa Domnului, fără trebuinţă de aşa ceva), ci spre lauda nevoinţelor lor, spre primirea vieţilor lor ca pilde pentru noi înşine, spre a le cere rugăciunile.

Spre a da mărturie de siguranţa adâncă a Bisericii că un drept răposat este cu Domnul, în ceata sfinţilor din Biserica cerească, ea alcătuieşte un act de „socotire între sfinţi” sau „proslăvire”. Astfel, Biserica îşi dă binecuvântarea pentru trecerea de la rugăciunile pentru răposaţi la rugăciuni prin care cerem mijlocirea rugătoare înaintea scaunului lui Dumnezeu. Glasul unanim al Bisericii, ce cuvântă prin gurile ierarhilor săi, glasul sinodal, încuviinţează convingerea mădularelor ei de rând despre sfinţenia unui drept.

Uneori, pomenirea unui drept răposat nu se întinde dincolo de hotarele unei anumite regiuni. Alţi sfinţi ai lui Dumnezeu devin vestiţi şi măriţi în întreaga Biserică, chiar din timpul activităţii lor pământeşti; ei sunt slava Bisericii şi se înfăţişează a fi stâlpi ai acesteia. O hotărâre ecleziastică a proslăvirii lor încuviinţează veşnic această pomenire, în locul ce i se cuvine – în Biserica locală care a luat hotărârea, sau în întreaga Biserică sobornicească.

Adunarea sfinţilor din Biserica cerească a tuturor veacurilor este uriaşă şi nu poate fi înşiruită. Numele anumitor sfinţi sunt cunoscute pe pământ; altele rămân neştiute. Sfinţii sunt asemenea stelelor – cei apropiaţi de noi pot fi văzuţi mai limpede; totuşi, nenumărate alte puncte luminoase se întind prin spaţiu, până unde privirea nu poate ajunge. Aşadar, în pomenirea Bisericii, sfinţii sunt proslăviţi atât în grupuri mari şi în adunări întregi, cât şi individual. Astfel sunt pomenirile mucenicilor, ce au fost ucişi cu sutele şi cu miile, cele ale Părinţilor Sinoadelor Ecumenice, şi, în cele din urmă, prăznuirile de obşte ale „tuturor sfinţilor”, anuale (în prima Duminică după Rusalii; a doua Duminică după Rusalii, pentru toţi sfinţii Rusiei) şi săptămânale (în fiecare sâmbătă).

Cum are loc proslăvirea de către Biserică a marilor şi slăviţilor ei ierarhi, a asceţilor şi a celorlalţi sfinţi? Pe baza căror principii, după ce criteriu, după ce rânduială – pentru cazurile obşteşti şi pentru cele individuale? Studiul prof. E. Golubinski, Istoria canonizării Sfinţilor în Biserica Rusă (ed. a II-a, Moscova; Ed. Universitară, 1903) este dedicat acestor întrebări. În expunerea ce urmează, vom întrebuinţa, în mare măsură, tratatul profesorului Golubinski.

Când foloseşte expresia de canonizare a sfinţilor, profesorul Golubinski recunoaşte din cele dintâi rânduri ale cărţii sale că, deşi termenul provine etimologic din cuvântul grec canon, el face parte din terminologia Bisericii Latine şi nu este întrebuinţat de ortodocşii greci. Acest fapt ne indică că nu este nevoie să-l folosim; şi, într-adevăr, la vremea sa, i s-a reproşat profesorului Golubinski folosirea sa prea deasă, îndeosebi pentru că duhul şi caracterul proslăvirii ortodoxe sunt oarecum deosebite de canonizarea din credinţa romano-catolică. Canonizarea bisericii romano-catolice, în forma sa actuală, constă într-o proclamaţie solemnă a papei: „Decretăm şi definim faptul că Fericitul N. este Sfânt şi îl înscriem în lista sfinţilor şi dispunem ca memoria sa să fie celebrată cu devoţiune şi pioşenie...” „Rânduirea în ceata sfinţilor” ortodoxă nu are o formulă anume, stabilită, dar sensul ei ar putea fi exprimat astfel: „Mărturisim că N. este (numărat) în ceata sfinţilor lui Dumnezeu”.

În cele dintâi veacuri ale Bisericii creştine, erau recunoscute trei categorii principale de sfinţi. Aceştia erau: a) patriarhii şi proorocii Vechiului Testament (dintre care iese în evidenţă Sfântul Ioan Înainte-mergătorul) şi apostolii Noului Testament; b) mucenicii, care au dobândit cununi de slavă prin vărsarea sângelui lor; şi c) ierarhi deosebiţi care au slujit Biserica, precum şi oameni cărora li se dădea laudă pentru nevoinţa lor (drepţii şi asceţii). În ce priveşte patriarhii, proorocii, apostolii şi mucenicii, apartenenţa la vreuna din aceste categorii purta în sine şi recunoaşterea ca sfânt.

Se ştie din istorie că se ţineau adunări de rugăciune în cinstea mucenicilor încă din primul sfert al celui de-al doilea veac (potrivit Sfântului Ignatie al Antiohiei). După toate probabilităţile, adunările au început în perioada imediat următoare celei dintâi prigoane a creştinilor – cea a lui Nero. Se pare că nu a fost nevoie de nicio hotărâre ecleziastică pentru a împuternici cinstirea în rugăciune a vreunui mucenic. Moartea unui mucenic în sine dădea mărturie de primirea unei cununi cereşti. Rânduirea, însă, în ceata sfinţilor a arhiereilor şi a asceţilor adormiţi se făcea individual, şi avea loc, în chip firesc, pe temeiul vredniciei fiecăruia.

Este cu neputinţă a se da un răspuns general despre care este criteriul întrebuinţat de Biserică pentru recunoaşterea sfinţilor aparţinând acestei a treia categorii. În ce priveşte în particular pe asceţi, fără nicio îndoială că temeiul obştesc, de căpătâi, al proslăvirii lor a fost şi este încă facerea de minuni, ca o dovadă mai presus de fire, liberă de părerile şi prejudecăţile omeneşti. Profesorul Golubinski socoteşte acest indiciu ca fiind singurul temei al proslăvirii asceţilor, în istoria canonizării bisericeşti. În pofida părerii sale, totuşi, se poate concluziona că pomenirea marilor vieţuitori creştini ai pustiei din vechime, conducătorii şi călăuzitorii monahismului, a fost rânduită de Biserică din pricina darurile lor didactice şi a înaltele realizări duhovniceşti, fără a se mai ţine cont strict dacă au fost proslăviţi cu darul facerii de minuni. Ei au fost rânduiţi în cetele sfinţilor doar pentru viaţa lor ascetică, fără vreo referinţă anume la un asemenea criteriu [săvârşirea de minuni].

Proslăvirea de către Biserica din vechime a sfinţilor ierarhi ar trebui privită oarecum diferit. Măreaţa lor slujire în sine a fost temeiul proslăvirii lor, aşa cum era pentru mucenici sfârşitul lor cel sfânt. În Calendarul din Cartagina, care datează din veacul al şaptelea, se găseşte însemnarea: „Aici sunt trecute zilele de naştere [adică data muceniciei] ale mucenicilor şi zilele în care au adormit episcopii a căror pomenire o prăznuieşte an de an Biserica Cartaginei.” Prin urmare, judecând potrivit străvechilor calendare liturgice greceşti, se poate presupune că, în Biserica Greacă, toţi episcopii ortodocşi care nu şi-au întinat numele în vreun fel au fost rânduiţi în ceata sfinţilor locali ai eparhiei lor, pe temeiul credinţei că fiind mijlocitori în faţa lui Dumnezeu în timpul vieţii acesteia, prin chemarea lor, rămân asemenea şi în viaţa de dincolo de mormânt. În calendarele bisericeşti ale Patriarhiei Constantinopolei, sunt trecuţi în lista sfinţilor toţi patriarhii Constantinopolei ce au ocupat acel scaun între anul 315 (Sfântul Mitrofan) şi 1025 (Sfântul Eustaţie), cu excepţia celor ce au fost eretici sau au fost daţi jos din scaun dintr-o anumită pricină canonică. Această condică, totuşi, nu a fost întocmită în ordinea în care patriarhii şi-au ocupat scaunul. După toate probabilităţile, episcopii cei mai renumiţi au fost recunoscuţi ca sfinţi imediat după răposarea lor; în alte cazuri, înscrierea a avut loc după ceva vreme.

Numele tuturor episcopilor adormiţi au fost trecute în dipticele locale (lista celor adormiţi care se citeşte cu glas tare la dumnezeieştile slujbe), iar în fiecare an, la data adormirii fiecăruia dintre ei, li se făcea pomenirea cu o solemnitate deosebită. Sozomen, istoricul bisericesc, dă mărturie de faptul că în biserici individuale sau în eparhii se ţineau prăznuirile mucenicilor locali şi pomenirea foştilor lor preoţi (adică a arhiereilor lor). În acest context, el foloseşte termenul de „prăznuire” legat de amintirea mucenicilor, iar pe cel de „pomenire” legat de ierarhi, ceea ce lasă să se înţeleagă că în Biserica din vechime evenimentele din urmă (dacă se poate vorbi de o situaţie de ansamblu şi nu de cazuri individuale) erau de mai mică însemnătate decât cele dintâi. Prof. Golubinski lansează ipoteza că, în ce priveşte ierarhii, după un anumit număr de ani de rugăciune fierbinte pentru ei, prăznuirea anuală a amintirii lor s-a preschimbat într-o zi de rugăciune către ei. Potrivit mărturiei lui Simeon al Tesalonicului, din cele mai timpurii vremuri, în Constantinopol arhiereii erau îngropaţi în interiorul altarului celei mai mari biserici, cea a Apostolilor, precum moaştele sfinţilor, din pricina Harului preoţiei dumnezeieşti.

În Biserica Greacă, până în cel de-al unsprezecelea veac, doar foarte puţini din ceata arhiereilor erau sfinţi cinstiţi universal, în întreaga Biserică. Cea mai mare parte a ierarhilor au rămas sfinţi locali ai Bisericilor individuale (adică ai eparhiilor), şi fiecare eparhie/Biserică îi prăznuia doar pe ierarhii ei locali, un număr foarte mic dintre ei fiind cinstiţi soborniceşte, în întreaga Biserică. O dată cu veacul al unsprezecelea, cetelor arhiereilor au devenit din locale, universale, în urma acestei treceri rămânându-ne foarte multe nume. Aceasta a fost probabil pricina pentru care, din acel veac, rânduirea unui ierarh în ceata sfinţilor s-a făcut cu mai multă stricteţe, şi existenţa dovezii de netăgăduit a minunilor lor a devenit un criteriu necesar pentru numărarea oricăruia dintre patriarhii Constantinopolei în rândul sfinţilor, aşa cum se cerea până atunci doar pentru proslăvirea asceţilor.

În Bisericile locale (eparhii), dreptul de a recunoaşte persoane ca sfinţi aparţinea episcopilor şi clerului lor sau supuşilor oficiali ai autorităţii lor. Este, de asemenea, foarte posibil ca episcopii să nu fi săvârşit asemenea fapte fără cunoştinţa şi încuviinţarea mitropolitului şi a sinodului episcopilor din provincia mitropolitană. Uneori, mirenii au hotărât în prealabil viitoarea proslăvire a asceţilor, chiar şi când cei din urmă erau încă în viaţă, şi, urmându-şi hotărârea, au înălţat biserici închinate unor asemenea asceţi, având, pare-se, încredinţarea că va veni şi binecuvântarea ierarhilor.

Când Simeon cel Evlavios, stareţul Sfântului Simeon Noul Teolog, a adormit întru Domnul după patruzeci şi cinci de ani de nevoinţă ascetică, Sfântul Simeon, cunoscând tăria luptelor sale, curăţia inimii sale, apropierea sa de Dumnezeu şi Harul Sfântului Duh care l-a adumbrit, a alcătuit în cinstea sa un panegiric, precum şi cântări şi canoane, şi a prăznuit amintirea sa an de an cu mare fală, zugrăvindu-i o icoană ca sfânt. Se poate ca alţii, atât din mănăstire cât şi din afara ei, să-i fi urmat pilda, căci a avut mulţi ucenici şi admiratori în rândul monahilor şi al mirenilor. Sfântul Serghie al II-lea, pe atunci Patriarh al Constantinopolei (întronizat între 999-1019), auzind de aceasta, l-a chemat pe Sfântul Simeon să vină înaintea sa, şi i-a pus întrebări despre praznicul şi Sfântul care era atât de cinstit. Înţelegând însă că Simeon cel Evlavios a dus o asemenea viaţă înaltă, nu a oprit cinstirea amintirii sale, ci chiar a trimis candele şi a tămâiat el însuşi spre pomenirea lui Simeon. Au trecut şaisprezece ani fără incidente. Dar apoi, un anume mitropolit retras, cu influenţă, ce locuia în Constantinopol, a obiectat la orice cinstire condusă dintr-o iniţiativă personală. Un asemenea lucru i se părea hulitor şi împotriva rânduielii Bisericii. Câţiva preoţi de parohie şi unii mireni au fost de acord cu el, şi din aceasta pricină au început să aibă loc tulburări, ce au ţinut vreme de aproape doi ani. Pentru a-şi atinge scopul, potrivnicii Sfântului Simeon nu s-au dat deoparte de la clevetiri, îndreptate atât împotriva Sfântului, cât şi a stareţului său. Sfântului Simeon i s-a cerut să se înfăţişeze în faţa patriarhului şi a sinodului său, pentru a da lămuriri. Răspunsul său a fost că, urmând învăţăturile apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi, nu s-a putut opri de la a-şi cinsti Bătrânul, că nu i-a silit pe alţii să facă asemenea, că a făptuit potrivit conştiinţei sale, şi că ceilalţi au făcut aşa cum li s-a părut a fi cel mai bine. Mulţumiţi de această apologie, aceştia i-au poruncit Sfântului Simeon ca de acum înainte să prăznuiască amintirea stareţului său cât mai simplu cu putinţă, fără vreo solemnitate. Polemica a continuat totuşi vreme de aproape şase ani, şi o prigoană pe scară largă a fost pornită împotriva icoanei lui Simeon cel Evlavios, în care acesta era înfăţişat în tovărăşia altor sfinţi, cu un înscris ce se referea la el ca „sfânt”, şi ca fiind adumbrit de Hristos Domnul într-o poziţie de binecuvântare. Urmarea acestor fapte a fost că, pentru liniştea minţii şi spre a se lăsa pacea, Sfântul Simeon a hotărât să părăsească Constantinopolul şi să se stabilească într-un loc izolat, lângă vechea biserică a Sfintei Marina, unde mai târziu a zidit o mănăstire. În ce priveşte problema cinstirii în sine, hotărârea precedentă a rămas în vigoare, şi anume prăznuirea era îngăduită atâta vreme cât nu era făcută cu solemnitate (cf. „Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog” în Omiliile sale, ed. Episcopul Teofan, vol. 2, [Moscova, Editura Efimov, 1892], vol. I, pag. 3-20).

Întâmplarea citată mai sus dovedeşte, dintr-un punct de vedere, că cunoaşterea vieţii drepte a unui ascet duce la o convingere fermă privind şederea sa împreună cu sfinţii după moarte şi la cinstirea sa; pe de altă parte, dă mărturie de faptul că, la acea vreme (veacul al 11-lea), obiceiul şi rânduielile Bisericii cereau încuviinţarea explicită din partea înaltelor autorităţi bisericeşti şi o hotărâre sinodală anume care să consfinţească cinstirea publică.

Mai apoi, Biserica Greacă va cunoaşte două categorii ale noilor sfinţi proslăviţi: mucenici şi asceţi. Sub stăpânirea turcă, Biserica Greacă a avut nu puţini mucenici ce au fost trimişi la moarte din pricina râvnei deosebite pentru credinţa creştină şi pentru osândirea în public a islamului. Biserica Greacă de mai târziu, şi împreună cu ea Biserica universală, a privit şi continuă să-şi privească mucenicii în acelaşi fel în care Biserica din vechime îi privea pe mucenicii epocii creştine timpurii, recunoscând mucenicia drept temei îndestulător pentru proslăvire, fără vreo legătură cu darul facerii de minuni, deşi în multe cazuri au avut loc minuni. Mulţi mari mucenici greci nu au fost proclamaţi sfinţi în mod oficial şi au fost adesea cinstiţi ca „zeloţi” [plini de râvnă], fără vreo cercetare sau recunoaştere anume din partea Marii Biserici a Constantinopolei, căci un astfel de lucru ar fi fost anevoie de îndeplinit în condiţiile Jugului Turcesc. Sfântul Nichifor din Chios, care a alcătuit o „Slujbă de obşte către orice Nou Mucenic”, explicând nevoia de o asemenea slujbă, spune: „În măsura în care marea parte a noilor mucenici nu au o slujbă spre prăznuire, şi întrucât mulţi doresc o astfel de slujbă – unii, spre a-şi cinsti un semen de acelaşi neam; alţii, spre a cinsti pe cineva pe care l-au cunoscut ei înşişi; iar alţii, spre a cinsti pe cineva care i-a ajutat într-o nevoie – am alcătuit, prin urmare, o slujbă de obşte pentru orice nou mucenic. Fie ca cel ce are dorire să cânte o asemenea slujbă către un mucenic pentru care are evlavie.” Autorul cărţii O istorie a canonizării sfinţilor în Biserica Rusă crede că, în general, erau meniţi cazului de mai sus mucenicii cinstiţi fără o proslăvire oficială. Dacă această presupunere este adevărată sau nu, este greu de stabilit.

Ca şi mai înainte, criteriul care trebuie să fie îndeplinit în Biserica Răsăritului pentru proslăvirea asceţilor, fie ei arhierei sau monahi, a fost darul facerii de minuni. Patriarhul Nectarie al Ierusalimului (întronizat între 1661-1669) ne oferă o mărturie plină de limpezime în această privinţă. El scrie: „Trei lucruri dau mărturie de adevărata sfinţenie din oameni: 1) o Ortodoxie deplină, 2) desăvârşirea în toate virtuţile, care sunt încununate de mărturisirea credinţei, chiar până la vărsarea sângelui, şi în cele din urmă, 3) lucrarea, prin Dumnezeu, a minunilor şi a semnelor mai presus de fire.” Pe lângă acestea, Patriarhul Nectarie arată că în vremea aceea, când se petreceau adesea abuzuri în declararea minunilor şi a virtuţilor, mai erau cerute şi alte semne, precum nestricăciunea trupurilor sau o bună-mireasmă ieşind din oase.

În Răsărit, dreptul de a proslăvi un sfânt spre cinstirea locală aparţine mitropoliţilor scaunelor mitropolitane; pentru o închinare sobornicească, în întreaga Biserică a Constantinopolei, îşi dădeau binecuvântarea patriarhul Constantinopolei împreună cu sinodul său de episcopi. Athosul pare să constituie o excepţie în această privinţă, proslăvindu-şi proprii asceţi spre cinstire locală, în Sfântul Munte, prin autoritatea personală a obştilor de fraţi, sau a mănăstirilor individuale, sau de către sinodia Protatonului pentru întreaga comunitate athonită. De asemenea, darul facerii de minuni poate fi cu greu considerat drept un temei obligatoriu pentru proslăvire, însă o viaţă ascetică, susţinută mai apoi de semnul bunei-miresme ieşind din oseminte, poate fi socotită ca un astfel de temei.

Din culegerea de documente ale Patriarhiei Constantinopolei privind proslăvirea sfinţilor, care este anexată la cea de-a doua ediţie a Istoriei canonizării sfinţilor în Biserica Rusă, cineva şi-ar putea face o idee până la ce fel de rânduire a fost dusă proslăvirea.

Din cel de-al patrusprezecelea veac avem o hotărâre a Patriarhului Ioan al XIV-lea (întronizat între 1333-1347) adresată lui Teognost, Mitropolitul Kievului şi a toată Rusia (întronizat între 1328-1353, rezident în Moscova), datată iulie 1339, privind rânduirea între sfinţi a predecesorului său, Sfântul Petru, Mitropolitul Moscovei (întronizat între 1308-1326): „... Am primit epistolia Sfinţiei Tale, dimpreună cu înştiinţarea şi mărturia despre arhiereul sfintei Biserici care a fost înainte-ţi, că după moarte proslăvit a fost el de către Dumnezeu şi a fost arătat a fi unul dintru cei cu adevărat bineplăcuţi Lui, şi că mari minuni se săvârşesc printr-însul şi fieşcare boală este tămăduită. Ci ne-am bucurat pentru aceasta şi prea-mult ne-am veselit cu duhul, şi l-am dat Domnului spre proslăvire. Şi întrucât Prea-Sfinţia Ta a căutat povăţuire de la noi spre cum a se purta cu astfel de sfinte moaşte, îi răspundem: Prea-Sfinţia Ta însăţi cunoaşte, nici neştiutor nu este de felul rânduielii şi obiceiului Bisericii lui Dumnezeu, care se ţine într-asemenea pricini. Primind mărturie întemeiată şi netăgăduită despre Sfântul acesta, fie ca Sfinţia Ta să făptuiască în pricina de faţă potrivit rânduielii Bisericii. Cinsteşte şi blagosloveşte pe bineplăcutul Domnului cu cântări şi sfinte doxologhisiri, şi lasă moştenire acestea veacurilor care au să vie, spre lauda şi slava lui Dumnezeu, Cel ce proslăveşte pe cei care l-au proslăvit...”

În panegiricul Patriarhului Filoteu al Constantinopolei (întronizat între 1354-1355 şi 1364-1376) pentru Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, privind socotirea arhiepiscopului în ceata sfinţilor, după o înşiruire a zece minuni săvârşite la mormântul sfântului, citim: „Prin urmare [adică din pricina faptului că au avut loc multe minuni la mormântul arhiepiscopului], cei mai iubitori de Dumnezeu şi însemnaţi dintre dânşii aici de faţă [cetăţeni ai Tesalonicului], şi îndeosebi cei ce sunt preoţi, sfătuindu-se dimpreună, au zugrăvit o sfântă icoană a lui Grigorie şi fac un prăznuire strălucită, pentru tot norodul, în ziua adormirii sale, şi se osârduiesc a-i ridica o biserică, căci ucenic slăvit al lui Hristos este. Ei nu mai aşteaptă adunările celor mari ori vreun sobor al tuturora spre a-l recunoaşte [a fi sfânt], căci, uneori, astfel de lucruri sunt o oprelişte, o povară, o piedică şi o grijire, şi sunt toate prea omeneşti, ci se mulţumesc, lucru de laudă, cu o recunoaştere de sus, cu căutătura luminoasă şi netăgăduită a faptelor sale, şi cu credinţa.” Din cuvântarea patriarhului Filoteu este limpede că: 1) Sfântul Grigorie Palama a fost aşezat între sfinţi din pricina minunilor săvârşite la mormântul său, şi 2) proslăvirea sa a fost făcută de Mitropolitul Tesalonicului.

Hotărâri de o provenienţă mult mai recentă vorbesc limpede de cerinţe anume ale sinoadelor, legate de proslăvire. Astfel, într-o hotărâre a Patriarhului Chiril I (întronizat între 1621-1623, 1624-1632, 1632-1633, 1633-1634, 1637-1638) privind proslăvirea Sfântului Gherasim al Chefaloniei, după o tâlcuire dogmatică a învăţăturii ortodoxe despre Sfânt, găsim: „Şi noi, pe de o parte, gata în faţa lui Dumnezeu să dăm către cei dumnezeieşti cinstea ce li se cuvine drept răsplată, şi pe de a altă parte, grijind de binele a toţi credincioşii, potrivit dumnezeieştilor părinţi ce au fost înaintea noastră, şi urmând obiceiul cel sobornicesc al Bisericii, hotărâm, rânduim şi poruncim în sinod, întru Duhul Sfânt, şi cu încuviinţarea fericiţilor Patriarhi ai Antiohiei şi Ierusalimului care vieţuiesc în Constantinopole, a prea-sfinţitului nostru mitropolit, şi a iubiţilor noştri fraţi, arhiepiscopi şi episcopi, prea-cinstiţi întru Duhul Sfânt, a prea-vrednicului şi învăţatului cler, ca înainte-numitului Sfânt Gherasim să i se dea închinăciune an de an, cu sfinte slujbe şi psalmodii, şi să fie recunoscut în rândul oamenilor celor sfinţi şi cuvioşi, de acum înaintea şi pururea, nu doar în insula Chefaloniei, ci în întreaga Biserică a celor evlavioşi, dintr-un capăt într-altul al lumii. Ci cel ce nu primeşte această hotărâre sinodală, ori cel ce a cutezat îndeobşte să o tăgăduiască, după întâia şi a doua mustrare, să fie scos din părtăşia celor evlavioşi, şi să fie tuturor ca un păgân şi vameş, după cuvântul Evangheliei”. Urmează apoi iscăliturile celor trei patriarhi şi a altor şapte arhierei. În copia ce poartă pecetea, este aşezată înainte de hotărâre cererea adresată Patriarhului de către locuitorii insulei Chefaloniei. În aceasta, ei cer, prin mijlocirea unui anumit episcop, ca Patriarhul să dea o hotărâre, încuviinţând închinarea către Gherasim, şi ca acesta să fie trecut pe lista celor sfinţilor şi cuvioşi.

Altă hotărâre a aceluiaşi Patriarh, datată 1633, privind rânduirea în ceata sfinţilor a Sfântului Ioan Cretanul şi a celor 98 de nevoitori dimpreună cu dânsul, cuprinde o tâlcuire dogmatică urmată de această declaraţie: „Întrucât cu mult înaintea vremii noastre, în dumnezeiesc-ziditul oraş al Cretei, cuviosul Ioan vieţuitorul în pustie şi cei ce se nevoiau cu dânsul, nouăzeci şi opt la număr, au strălucit... a căror viaţă Domnul a proslăvit-o cu minuni... adunând întru Duhul Sfânt toţi arhiereii ce se găseau în Constantinopole, şi chemând pe Cel Făgăduit să fie cu noi în toate zilele noastre, rânduim ca sfinţii aceştia să se slăvească an de an cu prăznuiri şi sfinte cântări, şi să se socotească dimpreună cu restul sfinţilor, atât în insula Cretei, şi în toate bisericile din întreaga lume. Neobişnuit şi peste măsură de nebunesc ar fi, atunci când Dumnezeu prea-minunat i-a proslăvit pe dânşii ca sfinţi, dacă nici noi nu ne-am bucura întru cinstirea lor, ori chiar ne-am lipsi de folosul ce purcede dintr-aceasta, îndeosebi de vreme ce suntem în trebuinţă de asemenea mijlocitori...” Această hotărâre se sfârşeşte cu iscăliturile a douăzeci şi unu de arhierei.

În cele din urmă, hotărârea Patriarhului Gavriil al III-lea al Constantinopolei (întronizat între 1702-1770), dată în 1703, privind socotirea cu sfinţii a lui Dionisie, arhiepiscopul ascet al Zakintului, cuprinde o hotărâre asupra prăznuirii locale a unui sfânt local. Locuitorii celor două insule ce alcătuiesc eparhia Chefaloniei şi Zakintului au cerut din partea Patriarhului îngăduinţa de a institui o sărbătoare anuală pentru Sfânt şi să facă din aceasta o prăznuire solemnă. Sinodul episcopilor, condus de Patriarh, a hotărât: „Poruncim şi legiuim întru Duhul Sfânt că Kir Timothei al Chefaloniei şi Zakintului, iubit al lui Dumnezeu, şi sfânta adunare a clerului – preoţi şi ieromonahi – şi tot norodul Domnului dimpreună cu dânşii, cârmuitori şi supuşi, au îngăduinţa vădită să ţină de acum înainte an de an sărbătoare, şi să prăznuiască măreaţa amintire a cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Dionisie, arhiereu şi făcător de minuni, cu slujbe canonice în ziua ce i-a fost rânduită, adică în cea de-a şaptesprezecea zi a lunii lui Decembrie, în sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă [ce este] aşezată într-una din insulele Strofadelor, unde se găsesc moaştele sale... şi ca praznicul cel an de an şi slujba cea mărită a sfântului să se mărginească doar la aceste insule, unde a pogorât dumnezeiescul Har, şi ca această sfântă slujbă rânduită pentru sfântul să se ţină până la sfârşitul veacurilor, neîntreruptă în şiru-i şi netulburată de nimeni...”

Actul rânduirii în cetele sfinţilor este legat, în mare măsură, de dezvelirea moaştelor celui drept, care este proslăvit. În aceste cazuri, trebuie să se facă o deosebire între trei acte anume. Cercetarea moaştelor poate fi recunoscută ca una din acţiunile ce premerg actul proslăvirii, în aceeaşi măsură cu cercetarea relatărilor despre minunile sale. Apoi urmează hotărârea sinodală privind proslăvirea. În zilele noastre, scoaterea solemnă a moaştelor este, de obicei, una dintre cele dintâi lucrări sfinte în îndeplinirea actului de proslăvire. O dată cu scoaterea moaştelor şi aşezarea lor cu evlavie într-un loc anume pregătit dintr-o biserică începe rugăciunea în cinstea noului proslăvit bineplăcut al lui Dumnezeu. Totuşi, prezenţa moaştelor şi dezvelirea lor propriu-zisă nu sunt absolut esenţiale pentru o proslăvire. Moaştele multor sfinţi nu s-au păstrat, iar trupurile altora au fost supuse stricăciunii precum trupurile oamenilor obişnuiţi. În ce priveşte moaştele unui număr însemnat de sfinţi din vechime, unele din acestea sunt trupuri întregi – oase cu carne; altele, oase lipsite de carne.

Scoaterea trupurilor din pământ a început din Biserica timpurie. Precum se ştie din documente provenind din cel de-al doilea veac, creştinii se adunau an de an la mormintele mucenicilor în ziua adormirii lor, spre a o prăznui cu măreţie. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul amintesc dezgroparea moaştelor sfinţilor. În Viaţa Sfântului Antonie, Sfântul Atanasie descrie cinstirea deosebită pe care creştinii din Egipt o aveau pentru rămăşiţele mucenicilor. Este bine ştiut faptul că Împăratul Constanţie (înscăunat între 337-361), fiul Sfântului Constantin cel Mare, a aşezat moaştele Apostolilor Andrei, Luca şi Timotei într-o raclă, în Biserica Sfinţilor Apostoli, între anii 356 şi 357.

În ceea ce priveşte proslăvirea sfinţilor, Biserica rusă a urmat credinţa şi obiceiul Bisericilor Răsăritului. Regula generală în această privinţă a fost şi rămâne următoarea: temeiul pentru socotirea în cetele sfinţilor a unuia dintre bineplăcuţii lui Dumnezeu ce a adormit a fost darul săvârşirii de minuni, fie în vremea vieţii, atunci când se cunosc astfel de exemple, sau, precum în marea parte a cazurilor, după moarte. În Biserica străveche, aşa cum s-a afirmat, o slujire înaltă a Bisericii sau o moarte mucenicească erau în sine şi prin sine asemenea temeiuri. În Biserica Rusă au existat ocazii asemănătoare de proslăvire ecleziastică, în afară de săvârşirea minunilor, însă acestea au fost nişte excepţii, rar întâlnite.

Următorii sfinţi se deosebesc după gradul de răspândire teritorială a cinstirii: 1) sfinţi locali într-un sens mult mai restrâns, a căror prăznuire a început doar la locul înmormântării lor, fie într-o mănăstire, fie într-o biserica parohială (existând mai multe exemple); 2) sfinţi locali într-un sens mai larg, adică cei a căror cinstire a fost mărginită în fapt de hotarele eparhiei; şi, în cele din urmă 3) sfinţi universali sau soborniceşti ai Bisericii, a căror prăznuire a început în întreaga Biserică Rusă. Dreptul de a proslăvi sfinţi locali din prima şi a doua categorie aparţine episcopului eparhial, desigur, cu încuviinţarea mitropolitului sau a patriarhului; dreptul proslăvirilor soborniceşti aparţine capului Bisericii Ruse. Săvârşirea proslăvirii sfinţilor constă în adunarea relatărilor minunilor şi a cercetării acestor mărturii. Esenţa proslăvirii sfinţilor constă în începerea unei prăznuiri anuale a sfântului, în ziua adormirii sale sau a scoaterii moaştelor sale, sau în ambele. Pentru prăznuirea amintirii unui sfânt se cere alcătuirea unei slujbe a acestuia, ca şi o „viaţă” scrisă. Autorităţile bisericeşti au avut grijă ca slujbele şi citirile din Proloage (Sinaxar) legate de sfânt să fie alcătuite „potrivit tipicului”, adică să se urmeze unei forme stabilite şi să fie mulţumitoare din punct de vedere literar-stilistic.

Cinstirea unui sfânt nou-proslăvit începea cu o slujbă dumnezeiască deosebită, solemnă, în biserica lângă care sau în care se găseau rămăşiţele trupeşti ale sfântului lui Dumnezeu.

Din vremurile străvechi până astăzi, proslăvirea sfinţilor în Biserica Rusă a fost săvârşită mereu în acelaşi chip; din această pricină, nu a existat vreo perioadă în istorie în care să fi avut loc vreo schimbare a împrejurărilor sau a felului în care se făcea proslăvirea. Indiferent de o proslăvire oficială, şi în alte cazuri înaintea proslăvirii, exista deja o „cinstire” a asceţilor virtuoşi adormiţi. În multe dăţi se înălţa un paraclis deasupra mormântului celui adormit, şi într-însul se aşeza o lespede de mormânt sau o raclă (dacă cel adormit era îngropat într-o biserică, racla se aşeza deasupra locului de înmormântare; de obicei, acest „cenotaf” era un sicriu de piatră ce nu ţinea vreun trup, de vreme ce trupul era îngropat dedesubt). Se cântau la mormânt panihide[258], şi uneori chiar molebene[259] către cei adormiţi. O asemenea proclamare după voie ca „sfânt” a unei persoane, prin cântarea de molebene, a fost oprită de către autorităţile bisericeşti ca fiind împotriva rânduielilor. Au existat cazuri în viaţa Bisericii Ruse când s-au întocmit slujbe către sfinţi ce nu erau încă proslăviţi printr-o hotărâre sinodală anume; acestea au trecut în folosinţa personală. Astfel, în veacul al şaisprezecelea, Fotie, un monah al mănăstirii din Volokalamsk, a întocmit o slujbă către adormitul Iosif din Voloţk şi a trimis-o mitropolitului Macarie al Moscovei (întronizat între 1543-1564). „Măreţul far şi dascăl al întregii lumi, Înalt Prea-Sfinţitul Mitropolit Macarie,” se menţionează la începutul slujbei, „cercetând această slujbă, l-a blagoslovit pe Stareţul Fotie să o folosească la rugăciunile din chilia sa, până ce se va lua o hotărâre sinodală.” Rar au mai fost întâlnite prilejuri asemănătoare, când o înaltă autoritate bisericească să binecuvânteze o iniţiativă personală în scrierea de slujbe către asceţi ce nu au fost încă proslăviţi printr-o hotărâre sinodală. Într-unul din sbornicele (culegerile) Mănăstirii Lacul Alb a Sfântului Chiril, se găseşte o scriere „Asupra slavei deşarte a tinerilor călugări care întocmesc noi canoane şi vieţi ale sfinţilor”. Autorul anonim al articolului se opune monahilor care, „năzuind după slava lumească şi dorind să atragă atenţia celor la putere, întocmesc canoane şi vieţi ale celor adormiţi, pe care Dumnezeu nu i-a proslăvit”. În concluzie, autorul îi mustră pe alcătuitorii de canoane şi vieţi, zicând: „O, voi copilăroşilor, nu mai întocmiţi noi canoane şi vieţi spre a fi cântate de către oameni în case ori în chiliile cele monahiceşti, fără de blagoslovenia Bisericii”.

În esenţă, nu există vreo deosebire între sfinţii prăznuiţi de către întreaga Biserică şi cei locali. Sfinţii din ambele categorii sunt proslăviţi printr-o hotărâre a autorităţii ierarhice. Credincioşii se îndreaptă către ambii cu rugăciunile lor de mijlocire. Biserica îi numeşte şi pe unii şi pe ceilalţi „sfinţi”. În Biserica Rusă, ca şi în celelalte Biserici Ortodoxe ale Răsăritului, în multe cazuri, sfinţii locali trec [cu timpul] în categoria sfinţilor Bisericii Universale. Una dintre caracteristicile ce deosebesc sfinţii cinstiţi universal de cei cu cinstire locală este că numele sfinţilor cărora li se dă închinare sobornicească sunt cuprinse în cărţile slujbelor dumnezeieşti. Este adevărat că, până la mijlocul celui de-al şaisprezecelea veac, nu existau îndeobşte nume ale sfinţilor ruşi în înscrisurile oficiale, dar, după acest veac, ele încep să apară. În Cartea Epistolelor (Apostolul), tipărită la Moscova la sfârşitul veacului al şaisprezecelea, se găsesc şapte sfinţi ruşi: Sfântul Serghie al Radonejului, Sfântul Petru, mitropolitul Moscovei, Sfântul Alexie, mitropolitul Moscovei, Sfântul Leontie, episcopul Rostovului, Sfântul Chiril din Bielozersk, Sfântul şi Marele Domn Vladimir, şi Sfinţii purtători-de-patimi Boris şi Gleb. Începând însă cu întâiul Liturghier (Slujebnik) tipărit, în 1602, a fost introdus un înscris obligatoriu al sfinţilor prăznuiţi soborniceşte, în înscrisurile lunare din Tipicon şi în lista sfinţilor din alte cărţi liturgice. În vremea perioadei Sinodale, în hotărârile Sfântului Sinod privind proslăvirea ecleziastică sobornicească, în felurite ocazii, se găseşte următoare îndrumare: „... şi, în cărţile tipărite ale Bisericii, se cere să i se treacă numele în listele cu ceilalţi [sfinţi]”.

În Biserica Rusă, cei dintâi număraţi în ceata sfinţilor au fost sfinţii domni Boris şi Gleb (numiţi Roman şi David la botez); a urmat apoi Sfântul Teodosie de la Lavra Peşterilor kievene; apoi, poate, Sfântul Nichita, episcop al Novgorodului, şi Sfânta şi marea Doamnă Olga. Cu totul, până în cel de-al şaisprezecelea veac, existau în jur de şaptezeci de nume ale sfinţilor ruşi proslăviţi, dintre care douăzeci şi doi erau prăznuiţi în întreaga Biserică Rusă. Sinoadele din 1547 şi 1549, adunate sub conducerea mitropolitului Macarie, au rânduit prăznuirea a alţi noi sfinţi, şi a ridicat gradul de cinstire al altora, adăugând treizeci şi nouă de nume la cele douăzeci şi două care deja primeau cinstire sobornicească, aducând numărul celor din urmă la şaizeci şi unu. Între aceste sinoade şi întemeierea Sfântului Sinod, în Rusia Moscovită au avut loc nu mai puţin de o sută cincizeci de noi proslăviri, dintre care se cunosc datele precise a aproximativ o treime; despre restul avem referinţe indirecte, cum ar fi zidirea de biserici şi de altare secundare[260] ce le erau închinate, precum şi unele menţionări trecătoare în scrierile epocii, care ne furnizează dovezi ale unei încuviinţări oficiale a cinstirii date lor.

Numele sfinţilor din Rusia de sud-vest ar trebuie aşezate într-o categorie aparte, în frunte cu sfinţii Lavrei Peşterilor de la Kiev. Împrejurările istorice din acea regiune, îndeosebi subjugarea de către puterile străine (Lituania şi Polonia), au dus la mult mai puţine proslăviri de sfinţi. O slujbă de obşte către sfinţii Peşterilor kievene a fost cerută de mitropolitul Petru Movilă (întronizat între 1633-1646), fiindu-i înfăţişată în 1643. Înainte de aceasta, dar tot sub Petru Movilă, s-a alcătuit Patericul Peşterilor, ca şi o culegere a minunilor petrecute la Lavră şi în peşterile ei, în vremea celor patruzeci şi patru de ani ce au precedat întocmirea cărţii.

Din viaţa Sfântului Iov de la Pociaev, scrisă de ucenicul şi ajutorul său în conducerea Mănăstirii din Pociaev, aflăm cum a început proslăvirea acestui cuvios, a cărui amintire este cinstită îndeosebi în diaspora rusă. Dezvelirea moaştelor sale a avut loc la şapte ani de la adormirea sfântului, de către mitropolitul Dionisie (Balaban) al Kievului (întronizat între 1657-1663). Cauza imediată a acestui fapt a fost arătarea întreită a cuviosului Iov în faţa mitropolitului, pe când acesta dormea, spre a-l înştiinţa că dezvelirea moaştelor sale era bine-plăcută lui Dumnezeu. După cea de-a treia arătare, mitropolitul (care se pare că îi ştia pe Sfântul Iov şi Mănăstirea din Pociaev, de pe vremea când era episcop al Luţkului), „pricepu că acestea erau potrivit Proniei lui Dumnezeu şi, fără a mai zăbovi, se grăbi către Mănăstirea din Pociaev, luându-l cu dânsul pe Kir Teofan (Krehoveţki), arhimandritul Mănăstirii Obruciski, care se întâmplase să fie cu el la acea vreme. Ajungând la mănăstire cu tot clerul său, se apucă să întrebe cu de-amănuntul despre cinstita şi neprihănita viaţă a Sfântului Iov. Încredinţându-se că a fost o lucrare bună şi plăcută lui Dumnezeu, a poruncit de îndată, cu încuviinţarea obştei, să se deschidă mormântul sfântului. Astfel, s-au descoperit nestricate moaştele Cuviosului, întocmai ca în ceasul îngropării, răspândind o mireasmă neînchipuit de dulce. Întovărăşiţi de o mulţime de oameni, au purtat moaştele cu cinstea cuvenită către măreaţa biserică a Dătătoarei-de-viaţă Treimi, şi acolo, în nartex, au aşezat racla, în anul Domnului nostru 1659, în cea de-a douăzeci şi noua zi a lui august. Mai apoi, o mare mulţime de oameni ce sufereau de felurite boli au primit vindecare, căci Sfântul Iov a fost împodobit în viaţa aceasta cu toate virtuţile; şi, astfel, după moarte, nu a încetat să facă bine celor ce se apropie de el cu credinţă” (cf. Slujbei şi Vieţii Cuviosului Iov, Jordanville, NY).

După unirea Rusiei kievene cu cea moscovită, sfinţii Rusiei au fost numiţi „sfinţi a toată Rusia” – ai Rusiei nordice şi ai celei apusene. Aceasta era obiceiul în fapt, deşi abia în 1762 s-a dat o hotărâre a Sfântului Sinod ce îngăduia trecerea numelor sfinţilor kieveni în listele soborniceşti lunare de la Moscova şi încuviinţa ca slujbele lor să se tipărească în Minei. Această hotărâre a fost repetată apoi de două ori.

În perioada sinodală, următorii sfinţi au fost proslăviţi spre a fi cinstiţi de către întreaga Biserică (sunt prezentaţi în ordine cronologică, după data proslăvirii lor): Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, Sfântul Inochentie, cel dintâi episcop al Irkuţkului; Sfântul Mitrofan, cel dintâi episcop al Voronejului; Sfântul Teodosie, arhiepiscopul Cernigovului; Sfântul Serafim al Sarovului; Sfântul Ioasaf, episcopul Belgorodului; Sfântul Ermoghen, patriarhul Moscovei; Sfântul Pitirim, episcopul Tambovului; Sfântul Ioan, mitropolitul Tobolskului; Sfântul Iosif, episcopul Astrahanului.

Au existat în vremea perioadei sinodale şi proslăviri locale ale sfinţilor. Dar, chiar şi în această epocă, nu există liste precise sau documente vrednice de încredere despre împrejurările şi datele proslăvirii lor, de vreme ce hotărârile privind canonizările locale erau făcute fără vreo proclamare formală în condica cea mare a hotărârilor Sfântului Sinod, până la apariţia publicaţiilor oficiale ale Sinodului – Registrul Bisericii şi Registrele Eparhiale – acestea nefiind publicate deloc.

În Biserica Rusă, ca în Răsăritul Ortodox, cu cât era mai întinsă zona cinstirii propuse, cu atât mai înaltă trebuia să fie autoritatea bisericească necesară spre a o încuviinţa.

În 1715, preotul şi enoriaşii Bisericii Învierii din Totma (regiunea Vologda) au înfăţişat arhiepiscopului Veliko-Ustiugului cererea ca, în urma multelor minuni ce se petrecuseră la mormântul lui Maxim – un preot „nebun pentru Hristos” din acel oraş, care adormise în 1650 – arhiepiscopul să binecuvânteze zidirea unei biserici închinate Sfintei Paraschiva deasupra mormântului său, „aşa cum se obişnuieşte pentru sfinţii lui Dumnezeu, şi să se mai zidească deasupra moaştelor sale o raclă, cu o sfântă icoană drept acoperământ.” Ca răspuns la această cerere, arhiepiscopul hotărî „să se zidească un monument în acea biserică şi să se cânte în chip sfânt molebene către Sfântul Maxim, precum se face şi celorlalţi ce au bine-plăcut lui Dumnezeu”. Prin urmare, se poate trage concluzia că arhiepiscopul a binecuvântat cinstirea locală cu propria sa autoritate.

Obştea Mănăstirii de la Solovki s-a îndreptat în 1690 către arhiepiscopul Atanasie al Holmogorei cu cererea de a îngădui în mănăstirea lor prăznuirea amintirii Sfântului Gherman, care era unul dintre întemeietorii mănăstirii, împreună cu Sfinţii Zosima şi Savatie, şi care adormise în 1484 (Sfinţii Zosima şi Savatie fuseseră deja proslăviţi pentru prăznuirea sobornicească, la Sinodul din 1547 de sub mitropolitul Macarie). Arhiepiscopul, exprimându-şi bunăvoinţa, dar ţinând cont de însemnatele implicaţii soborniceşti ale acestui act, le-a răspuns arătând rânduiala existentă şi care trebuie întrebuinţată în asemenea cazuri: „Netăgăduindu-i sfinţenia (Sfântului Gherman), ci păstrând plinătatea învăţăturilor Sfintei Biserici, din vechime s-a obişnuit în Sfânta noastră Credinţă Ortodoxă să se ceară mai dintâi mărturii vrednice de încredere despre viaţa şi minunile sfinţilor lui Dumnezeu. Pe temeiul acestei mărturii şi cu blagoslovenia sobornicească a Arhipăstorului şi a monahilor ortodocşi, li se alcătuiesc slujbe şi canoane, şi într-acest chip se stabileşte o cinstire; dar fără de dovezi şi fără de blagoslovenia stăpânitorului şi a Prea Fericirii sale, Patriarhul, acest lucru nu poate fi întemeiat într-un chip înţelept.” Încuviinţarea proslăvirii locale a Sfântului Gherman a avut loc în anul ce a urmat.

Ca exemple despre cum se ajungea la o îndeplinire sinodală a chestiunilor legate de drepţii adormiţi, vom cita câteva pasaje din actele referitoare la proslăvirea sfinţilor „a toată Rusia”.

Într-una din antologiile Volokolamskului se găseşte următoarea declaraţie, referitoare la introducerea prăznuirii soborniceşti în amintirea Sfântului Iosif al Voloţkului: „Din porunca drept-credinciosului şi iubitorului de Hristos Stăpânitor Autocrat, Ţar, şi Mare Domn Feodor Ivanovici, a Toată Rusia, şi cu blagoslovenia părintelui său, Prea-Fericitul Iov, întâiul Patriarh al Moscovei şi a Toată Rusia, troparul, condacul, stihira şi canonul, şi întreaga slujbă pentru Liturghia cuviosului nostru părinte şi egumen Iosif din Voloţk au fost îndreptate sub egumenul Ioasaf, la 1 Iunie, 7099 [adică 1591]. Şi Stăpânitorul Autocrat, Ţarul, şi Marele Domn Feodor Ivanovici a Toată Rusia, şi Prea-Fericirea sa Iov, Patriarh al Moscovei şi a Toată Rusia, şi întregul sinod, în adunare sobornicească au dat mărturie de cântarea troparului, condacului, stihirei, canonului şi slujbei la Liturghia Cuviosului Iosif. La povaţa întregului sinod, Ţarul şi Patriarhul au poruncit ca slujba să se cânte şi să se slujească în tot locul la 9 septembrie, ziua adormirii Cuviosului nostru părinte Iosif Făcătorul-de-minuni, care este data pomenirii sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti părinţi, Ioachim şi Ana. Stăpânitorul, Ţarul şi Marele Domn Feodor Ivanovici a poruncit ca în mineiul tipărit şi în toate mineiele acelei zile să se treacă condacul, stihira, canonul şi întreaga slujbă către cuviosul Iosif, dimpreună cu cea a praznicului Naşterii Prea-Sfintei de Dumnezeu Născătoarei şi cu cea a Dumnezeieştilor Părinţi, rânduind şi întărind astfel ca praznicul acesta să se săvârşească într-acest chip, neschimbat, în tot locul, pururea. Amin.” Cinstirea Sfântului Iosif a fost stabilită de trei ori – de două ori local şi o dată soborniceşte. Moaştele sale nu au fost dezvelite şi au rămas până în ziua de astăzi sub o lespede.

Dintr-o hotărâre a Patriarhului Iov (întronizat între 1586-1605), datată 1600 şi aflată în Mănăstirea Korniliev din regiunea Vologda, ştim cum s-a ajuns la stabilirea cinstirii soborniceşti a Sfântului Cornelie din Komel. Egumenul Iosif al Mănăstirii Korniliev a adus patriarhului la cunoştinţă că, în cinstea Sfântului Cornelie, în mănăstire a fost zidit un paraclis secundar, ce încă nu a fost târnosit, şi că „de mulţi ani cei care cereau tămăduire de la Sfântul Cornelie o primeau, şi cei orbi, cei ologi, şi cei chinuiţi de felurite suferinţe erau vindecaţi”. O dată cu aceasta, egumenul Iosif a trimis patriarhului, la sinod, stihira, canonul şi viaţa Sfântului Cornelie. Patriarhul, episcopii, şi toţi ceilalţi ce luau parte la sobor l-au întrebat pe arhiepiscopul Iona al Vologdei despre minunile Sfântului Cornelie şi au primit răspuns din partea sa cum că „la racla Sfântului Cornelie Făcătorul-de-minuni au loc multe minuni de nedescris, şi prea-bine se ştie că minunile săvârşite de el nu sunt mincinoase”. Mai apoi, au ascultat cu toţii stihira, canonul şi viaţa Sfântului Cornelie şi au găsit viaţa a fi scrisă „după chip şi asemănare”. Apoi, patriarhul şi sinodul au înfăţişat chestiunea Ţarului Boris Feodorovici Godunov (înscăunat între 1598-1605), şi suveranul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu sinodul, porunci „să se facă Vecernie şi Priveghere de toată noaptea şi să se slujească Liturghia lui Dumnezeu în Biserica cea sobornicească şi apostolească a Prea-Curatei Născătoarei de Dumnezeu, închinată Adormirii ei, în oraşul capitală al Moscovei, în ziua pomenirii Sfântului Mucenic Patrichie, episcopul Prusei, pe 19 mai, şi în catedralele provinciilor mitropolitane, scaunele arhiepiscopale şi episcopale din întreaga Rusie Mare, precum se face pentru ceilalţi sfinţi; şi în mănăstirea Sfântului Cornelie, şi la biserica catedrală a Sofiei, Înţelepciunea lui Dumnezeu, din Vologda, şi în suburbii, şi în sfintele biserici ale lui Dumnezeu din raioanele depărtate şi în toate oraşele dimprejur şi în toată regiunea ce ţine de arhiepiscopul Vologdei, se porunceşte a prăznui amintirea lui Cornelie Făcătorul de minuni la 19 mai.”

Vedem din aceste pasaje că stabilirea proslăvirii sfinţilor lui Dumnezeu a fost tratată cu mare atenţie şi râvnă. Nu o dată, autoritatea bisericească a respins cererile de proslăvire a adormitului care se cinstea, dacă nu vedea o dovadă de netăgăduit şi fermă pe care să se întemeieze o astfel de proslăvire.

Cuvintele hotărârilor sinodale referitoare la proslăvirea sfinţilor ne arată în chip limpede înţelegerea ortodoxă a acestei acţiuni drept o mărturisire universală, sobornicească, din partea Bisericii, a unei credinţe ferme sau a unei siguranţe că Dumnezeu şi-a proslăvit bine-plăcutul în ceruri, şi că prin urmare noi, pe pământ, trebuie de asemenea să îl proslăvim, cu bucurie. Acest cuget se exprimă în actele perioadei Sinodale, aşa cum s-a consemnat în întregime şi cu exactitate.

În relatarea oficială a proslăvirii Sfântului Ierarh Mitrofan al Voronejului citim: „Când, prin cercetarea ce s-a săvârşit, o lucrare adevărată a lui Dumnezeu, Cel Ce este minunat întru sfinţii Săi, a devenit îndeajuns de vădită Sfântului Sinod prin nestricăciunea trupului Sfântului Ierarh Mitrofan şi prin tămăduirile ce au loc la moaştele sale, Sfântul Sinod nu a mai zăbovit în a descoperi în chip sărbătoresc Bisericii acest dar al lui Dumnezeu, cu arhierească binecuvântare îngăduindu-se ceea ce până atunci era o faptă de râvnă personală, chemarea spre mijlocire a părintelui nostru între sfinţi Mitrofan, în rugăciunile sale către Domnul, şi aşezarea făcătoarelor-de-minuni şi tămăduitoarelor sale moaşte precum o lumânare, nu sub obroc, ci pe un sfeşnic, ca toţi să se lumineze. Prăznuirea bisericească anuală a acestui Sfânt Ierarh a fost rânduită la data adormirii sale – 23 noiembrie.”

Hotărârea de proslăvire a Sfântului Tihon din Zadonsk zice: „Amintirea Prea-Sfinţiei sale Tihon, episcop al Voronejului... a fost cinstită cu evlavie printre ruşii ortodocşi ce s-au revărsat către Mănăstirea din Zadonsk şi către mormântul Ierarhului din locuri mult-îndepărtate, în mare număr, rugându-se pentru sufletul acestui arhiereu şi nădăjduind la mijlocirile sale în rugăciune către Dumnezeu. Amintirea înaltelor virtuţi creştineşti cu care a strălucit de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti, vestirea înţelepciunii evanghelice rămasă în scrierile sale dumnezeiesc-luminate şi vindecările minunate ale feluritelor suferinţe, ce s-au săvârşit la mormântul său, i-au făcut pe mulţi dintre credincioşi să se închine acestui Sfânt Ierarh. Întru toate acestea, s-a aflat o nădejde plină de evlavie ca acest Ierarh proslăvit de Dumnezeu să se numere cu cetele sfinţilor. Încă de la sfârşitul veacului trecut [al 18-lea] s-a dat glas unei asemenea nădejdi, în cereri trimise către Alteţa Sa Imperială şi Prea Sfântul Sinod...” Arhiepiscopul Antonie al Voronejului, în chiar ziua adormirii Sfântului Tihon, a trimis o scrisoare Împăratului Nicolae despre dorinţa fierbinte a nenumăraţilor pelerini „ca acest mare far al credinţei şi al faptelor bune care acum zace sub un obroc, să fie adus în faţa ochilor tuturor...” Sinodul, în darea de seamă către suveran, şi-a anunţat hotărârea începând cu următoarele cuvinte: „Recunoscându-l pe adormitul episcop Tihon al Voronejului în rândul cetei sfinţilor care au fost proslăviţi de Harul lui Dumnezeu, prin buna-mireasmă a sfinţeniei, şi [recunoscând] trupul său cel nestricat ca sfinte moaşte...”

Hotărârea privind proslăvirea Sfântului Serafim din Sarov este exprimată în chip asemănător: „Recunoscându-l pe evlaviosul stareţ Serafim, ce a adormit la Sihăstria Sarovului, ca fiind întru ceata sfinţilor proslăviţi de Harul lui Dumnezeu...”

Precum este bine-ştiut, iar unii oameni încă îşi mai aduc aminte, în ultimele decenii de dinaintea căderii Rusiei proslăvirea sfinţilor Bisericii Ruse (precum Sfântul Teodosie de la Cernigov, Sfântul Serafim din Sarov şi alţii de mai apoi) era o mare sărbătoare naţională religioasă, în centrul căreia stătea dezvelirea moaştelor sfinţilor lui Dumnezeu. În general, proslăvirea sfinţilor ruşi din veacul al optulea până în cel de-al douăzecilea a fost caracterizată de dezvelirea sfintelor lor moaşte, fapt care ne arată că aceste două acte erau strâns legate intrinsec, deşi, aşa cum s-a spus, dezvelirea moaştelor nu era o condiţie absolut esenţială şi nu urma întotdeauna după actul proslăvirii.

Din tot ce s-a spus, putem trage mai multe concluzii. În esenţă, potrivit înţelegerii Bisericii şi potrivit rânduielilor proslăvirii sfinţilor, proslăvirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna în acelaşi mod. În aceste privinţe, Bisericile Răsăritene Ortodoxe ale celui de-al doilea mileniu au urmat tradiţia Bisericii întâiului mileniu şi a perioadei lor străvechi. Biserica Rusă a epocii pre-Petrine[261] a urmat calea Bisericii Greceşti; Biserica Rusă a epocii post-Petrine a rămas credincioasă obiceiurilor epocii pre-Petrine. Proslăvirea sfinţilor a constat şi constă într-o declaraţie obştească de credinţă a Bisericii că Însuşi Dumnezeu l-a unit pe cel adormit cu adunarea sfinţilor Săi. Această credinţă este întemeiată fie pe faptul unei morţi prin mucenicie, fie pe o viaţă dreaptă, vădită întregii Biserici, fie pe proslăvirea sfântului lui Dumnezeu prin săvârşirea de minuni, în vremea vieţii sau la mormântul său. De obicei, proslăvirea este o expresie a glasului poporului Bisericii, către care cea mai înaltă autoritate bisericească, după cuvenita cercetare, rosteşte în sinod ultimul cuvânt – stabilirea, recunoaşterea, încuviinţarea şi legiuirea Bisericii.

Proslăvirea sfinţilor este printre cele mai importante lucrări ale Bisericii. În aspectul său fundamental, elementar, proslăvirea înseamnă trecerea de la rugăciunile „pentru cel mort” la cererile de mijlocire a unui sfânt către Dumnezeu, şi proslăvirea sa în rugăciune, prin slujbe din mineiul de obşte sau cu slujbe anume alcătuite. Proslăvirea unui sfânt şi dezvelirea moaştelor sale nu constituie un act unic, inseparabil, deşi se săvârşesc adesea împreună. Biserica Ortodoxă nu susţine că este esenţial să treacă o perioadă fixă de timp între adormirea unui drept şi numărarea sa în ceata sfinţilor, aşa cum se face în credinţa romano-catolică, care a instituit o perioadă de câteva decenii (de obicei cincizeci de ani de la data morţii pentru „beatificare” – un proces ce corespunde aproximativ cinstirii locale – şi optzeci de ani pentru canonizare).

În minunile săvârşite prin rugăciuni sau la mormântul dreptului lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă vede voia lui Dumnezeu spre proslăvirea acestor nevoitori. Când astfel de semne nu există, Biserica nu vede voia lui Dumnezeu în a fi proslăviţi lor solemn, aşa cum glăsuieşte una din hotărârile patriarhului Adrian al Moscovei (întronizat între 1690-1700), privind o anumită cerere de proslăvire: „Dacă Domnul Dumnezeul nostru, Făcătorul a toate, proslăveşte pe cineva în această viaţă, şi după moartea acestuia face cunoscută [proslăvirea] către poporul Său prin numeroase minuni, atunci minunile acestei persoane devin ştiute în chip vădit, căci sunt în Sfânta Biserică mulţi sfinţi făcători de minuni, a căror amintire o cântă pururea Biserica şi ale căror moaşte le păstrează. Pe cei ce sunt neştiuţi, pe care Dumnezeu Atotţiitorul Însuşi nu a bineplăcut a-i proslăvi cu semne şi minuni, chiar de au vieţuit cu dreptate şi într-un chip sfânt, Biserica nu a socotit de cuviinţă să-i proslăvească. Numele multora sunt date uitării, şi întreaga lume nu poate cuprinde cărţile cu numele lor, de s-ar putea scrie.”

 

(Traducere: Radu Hagiu)


 

 

 

 

Stareţul Daniil Tudor - Floarea de foc a Ortodoxiei[262]

 

Silviu Aroneţ

 

În data de 17 noiembrie 1962, în jurul orei unu din noapte se muta la viaţa veşnică Stareţul Mânăstirii Rarău, Ieroschimonahul Daniil Tudor, lungind cu suferinţa şi martiriul său lunga listă a crimelor comise de comunismul ateu.

Decesul a survenit, în închisoarea Aiud, după ce părintele fusese, din nou, zdrobit în bătăi cu pumnii, bocancii şi bastoanele de către „omul nou” al orânduirii socialiste.

Fişa medicală a spitalului închisorii consemnează, cu toate erorile şi omisiunile, starea bolnavului, diagnosticul şi cauza morţii: hemoragie cerebrală. Nu şi cauza reală a morţii, documentul în cauză neconsemnând dacă hemoragia a fost provocată de vreo agresiune, însă având în vedere „antecedentele” securităţii, se poate afirma cu certitudine că părintele Daniil a fost bătut cu bestialitate, în repetate rânduri. Acesta s-a învrednicit de moarte mucenicească, mărturisindu-L până în ultima clipă pe Mântuitorul Iisus Hristos.

 

 

Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil – etape ale trecerii de la mirean, la scriitorul îndumnezeit şi la slujitorul lui Dumnezeu

 

Până să ajungem la ultimul capitol al vieţii celui care a fost Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil se cuvine să cercetăm biografia acestei complexe personalităţi, care a marcat veacul său şi ne-a lăsat moştenire „Rugul Aprins” al credinţei.

Acesta a văzut lumina zilei în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Copil fiind urmează clasele primare la Bucureşti, iar studiile liceale le face la Ploieşti unde tatăl său este numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, în 1914, tânărul Alexandru este mobilizat, iar în anul 1916 este concentrat şi avansat, pe front, la gradul de sublocotenent. După Primul Război Mondial Sandu Tudor studiază pictura la Academia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924 se îmbarcă pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, navigând pe mările şi oceanele lumii. După anul 1924 revine la Bucureşti, unde continuă studiile universitare şi predă la Liceul din comuna Pogoanele.

Activitatea literară o începe în anul 1925 odată cu publicarea volumului de versuri „Comornic”, eveniment consemnat de critica literară, fără entuziasm însă. Totuşi Constantin Gane va scrie în „Convorbiri literare” că autorul are „stofa marilor înzestraţi ai marii poezii”. În prealabil, în anul 1923 în poezia „Patos şi Patmos” ofiţerul de pe vasul Dobrogea afirma că a văzut arătarea străvezie a „Insulei Apocalipsului”, poezie care poate fi considerată prima creaţie de factură mistică a lui Tudor. Perioada 1925-1927 este deosebit de efervescentă din punct de vedere jurnalistic, acesta colaborând la revistele literare „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Familia”, „Contemporanul” ş.a. Din ianuarie 1927 lucrează la revista „Gândirea” sub conducerea lui Nichifor Crainic, redactor şef al publicaţiei la vremea respectivă. Aproape firesc, am putea spune, acum după atâţia ani, se apropie de literatura mistică, publicând în acelaşi an (1927), într-o primă formă „Acatistul Preacuviosului Părintelui Nostru, Sfântul Dimitrie cel Nou, Bouarul de la Basarabov”. Această lucrare va apărea în volum în anul 1942 sub egida „Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă”.

În anul 1928 Sandu Tudor obţine binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar perioada imediat următoare reprezintă o intensă activitate profesională în domeniul teologic – subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde decan era la vremea respectivă Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului Universitar la Universitatea Bucureşti – şi literar-jurnalistic.

 

 

 

Călătoria în Sfântul Munte Athos, minunile şi semnele Dumnezeieşti – jaloane în drumul spre o trăire îndumnezeită

 

Anul 1929 înseamnă pentru Sandu Tudor un an de cotitură majoră, prin călătoria făcută în Sfântul Munte Athos. Acolo, călăuzit de Dumnezeu şi îndrumat de sfinţii călugări cunoaşte în profunzime viaţa monahilor athoniţi, soarbe nectarul dulce al rugăciunii curate şi smerite a inimii şi se întoarce pătruns de „duhul curat şi duhovnicesc” al Athosului, după cum va consemna el însuşi, într-un material de presă.

Călătoria lui Sandu Tudor stă sub semnul minunii. În momentele cruciale din viaţa sa, mâna lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului l-au sprijinit şi l-au izbăvit, deschizându-i, în acelaşi timp sufletul spre trăirea inimii, întru mântuirea sufletului său, pentru că şi cei chemaţi, dar întârziaţi în păcate, au nevoie de o chemare mai puternică, de semne mai mari.

Astfel, Sandu Tudor scapă dintr-o tentativă de asasinat, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, într-o localitate din Ucraina, când un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat gândul cel bun să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala ucigaşă. Apoi, scapă cu viaţă dintr-un accident aviatic, pe care-l descrie el însuşi: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Atunci s-a hotărât să vândă întreaga avere, şi-a luat crucea sa şi a urmat Domnului. Însă, până să ajungă să facă acest pas Sandu Tudor a fost încercat de Dumnezeu şi chemat să-L caute pe El. Călătoria din anul 1929, în Sfântul Munte Athos este o astfel de încercare. Această călătorie este descrisă în cartea „Viaţa ieroschimonahului Daniil Tudor”, apărută la Editura Panaghia, sub îngrijirea ierodiaconului Cleopa Paraschiv, din care am preluat câteva fragmente.

„În anul 1929 o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Intrigat de acest lucru şi ahtiat, ca orice ziarist, după noutăţi Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte.

În timpul călătoriei sale se încredinţează de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care la fiecare pas îi scoate în cale omul potrivit. Astfel, în Tesalonic, îl întâlneşte pe părintele Bridu, preotul aromânilor care-i facilitează obţinerea vizei de intrare în Sfântul Munte. Tot aici se întâlneşte cu schimonahul athonit Elisei, originar din Oltenia”, care-i va fi însoţitor şi povăţuitor în Sfântul Munte. Diavolul îl ispiteşte, sub chipul negustorului grec Alecos Papaiani, care-i descrie Sfântul Munte ca pe un loc „unde nu există nimic altceva decât sărăcie, sălbăticie şi murdărie” şi-i recomandă să călătorească în apus. Lămurirea vine tot de la Părintele Elisei: „Cu ochii lumeşti şi păcătoşi atâta se vede. După judecata păcătoasă, nu se vede decât întunericul. Nu uita că Biserica Ortodoxă, care este Trupul Domnului Iisus Hristos, nu va fi distrusă niciodată. Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”. Sub îndrumarea părintelui Elisei, Sandu Tudor îşi lasă barbă şi vieţuieşte opt luni în Sfântul Munte, urmând îndemnul „ceea ce fac eu să faci şi tu”. Astfel, află miezul arzând, viu al Ortodoxiei, iar prin faţa lui se perindă tinereţea lui, cu deşertăciunile ei lumeşti – „Capşa”, cluburile de noapte, cabaretele, femeile în toalete elegante, şedinţele literare, petrecerile …

Toată trăirea spirituală din Sfântul Munte Athos se poate concentra într-o frază, mărturie a părintelui Elisei „Lumea asta întreagă dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii cu oftări”.

 

* * *

 

În anul 1930 Sandu Tudor editează revista săptămânală „Floarea de foc”, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidianul „Credinţa” – ziar independent de luptă politică şi spirituală – care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga. În jurul acestor publicaţii se grupează tinerele condeie ale vremii, Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu care duc o acerbă luptă antihitleristă şi împotriva antisemitismului.

În anul 1939 Sandu Tudor este concentrat şi trimis pe frontul de est. Se întoarce în 1941 şi este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizare, unde îndeplineşte şi funcţia de comandant. În luna noiembrie a anului 1942 este arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, împreună cu alţi scriitori, considerându-se că avea convingeri de stânga; este eliberat la intervenţia Ministerului de Război, Direcţia Motomecanizare, care reclamă prezenţa acestuia în unitate.

Sandu Tudor rămâne sub arme până la sfârşitul războiului. La întoarcerea acasă, în 1945 va constata falimentul celei de a treia căsătorii. Acest fapt îl determină să se dedice vieţii monahale, după care tânjea de mult şi spre care, se poate aprecia, că a făcut primul pas prin călătoria din 1929, la Sfântul Munte Athos.

Urmând întru totul porunca Mântuitorului şi-a vândut maşina personală, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri personale de mare valoare şi a contribuit la renovarea Mănăstirii Antim, unde a intrat ca frate în acelaşi an, 1945. În data de 3 septembrie 1948 fratele Sandu Tudor a primit tunderea în monahism, din partea ÎPS. Firmilian Arhiepiscopul Craiovei şi odată cu aceasta numele Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, adică Sfântul Munte Athos). După doi ani, în 1950 părintele Agaton este hirotonit ieromonah (preot) la Mănăstirea Crasna, judeţul Gorj, de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian.

 

 

Mişcarea spirituală Rugul Aprins – „nucleu de iradiere duhovnicească”

 

Începând cu anul 1945 „În jurul Mănăstirii Antim s-a constituit discret, un grup spiritual al unei «elite intelectuale bucureştene, care-şi propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei bucuriile Duhului Sfânt», redescoperirea adevăratei trăiri ortodoxe. Astfel s-a constituit la iniţiativa scriitorului Sandu Tudor şi cu binecuvântarea părintelui stareţ, apoi şi a Patriarhului Nicodim mişcarea spirituală Rugul Aprins – «nucleu de iradiere duhovnicească», în care se implicau părinţi şi mireni: arhim. Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, Al. (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, arhim. Sofian Boghiu, arhim. Felix Dubneac, arhim. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, ş.a.»”, (ierod. Cleopa Paraschiv, Stareţul Daniil de la Rarău).

Cum toţi participanţii erau interesaţi de trăirea intensă a credinţei, lucrarea principală s-a rânduit a fi rugăciunea inimii, mai ales după venirea providenţială a părintelui rus Ioan Kulâghin, adevărat trăitor al rugăciunii, care a devenit părintele spiritual al Rugului Aprins şi care a fost pentru grupul constituit la Mănăstirea Antim «străinul trimis», purtător al Moştenirii Binecuvântării.

Rugul Aprins, care ardea şi nu se mistuia, după interpretarea dată de părintele Daniil Tudor, simbolizează rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Rugul Aprins, mişcare spirituală de influenţă isihastă, a fost frecventată de creştini şi clerici, care întăriţi de puterea credinţei, au încercat să se opună prin rugăciune şi mijloace intelectual – culturale invadatorului ateu, nivelator de conştiinţe. Acest lucru s-a petrecut o perioadă de timp în libertate, iar apoi în închisorile comuniste. Scopul duhovnicesc al „Rugului Aprins” era să sporească focul credinţei, pe altarele inimilor credincioşilor, în perioada de prigonire atee. După o perioadă de timp, autorităţile comuniste au interzis mişcarea „Rugului Aprins” şi au trecut la arestarea participanţilor.

În anul 1950 începe calvarul arestărilor, când a fost acuzat de fascism – leitmotivul anilor ’50 – şi atitudine ostilă faţă de orânduirea comunistă. Părintele Agaton a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, pedeapsă pe care a executat-o în diverse lagăre de muncă, inclusiv la Canalul Dunăre – Marea Neagră, cimitir al elitei româneşti. După eliberarea din detenţie, părintele Agaton s-a mutat la Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, fiind hirotonit schimnic de către părintele arhimandrit Cleopa Ilie şi ulterior a fost închinoviat şi numit stareţ al Mănăstirii Rarău, la 15 noiembrie 1953, sub numele Daniil Tudor. Acesta a avut o trăire duhovnicească foarte înaltă şi a fost caracterizat de părintele Gheorghe Calciu astfel: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta mai strâmtă, ca ieroschimonah, schimbându-i-se numele în Daniil, Sandu Tudor s-a mistuit pe sine într-un urcuş al înduhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

 

 

Ultima arestare, mutarea la viaţa veşnică

 

A doua arestare, produsă în noaptea de 13/ 14 iulie 1958 a avut loc la Bucureşti, în casa prietenului său Alexandru Mironescu; părintele plecase de la Rarău pentru ca vieţuitorii mânăstirii să nu aibă de suferit din cauza arestării sale. Acesta, fiind văzător cu duhul, fusese vestit de Dumnezeu, astfel că la începutul lunii iunie 1958 după ce a slujit utrenia şi-a cerut iertare de la toţi vieţuitorii schitului şi i-a întărit duhovniceşte. După aceasta, le-a spus că Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat de cei necredincioşi şi că va muri în închisoare, mărturisindu-L pe Mântuitorul. A fost judecat şi condamnat la 25 de ani temniţă grea, pentru activitate mistică duşmănoasă împotriva clasei muncitoare. Însă, principala vină, formulată de atei, a fost, după cum a vorbit diavolul printr-un anchetator: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins”.

În celula umedă, rece şi întunecoasă a închisorii, torturat şi înfometat, Ieroschimonahul Daniil a ajuns pe treptele înalte ale rugăciunii inimii. Având lumina lui Iisus Hristos în inima sa, stareţul Daniil va scrie aici ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A murit, după 4 ani de bătăi şi lanţuri, fiind printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri la picioare, pe toată perioada cât a fost închis. În ciuda detenţiei, torturilor şi sălbăticiei sistemului concentraţionar românesc părintele Daniil – Sandu Tudor a rămas un model de verticalitate morală şi duhovnicească, lucrând, atât în libertate, cât şi în închisoare la Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, ca armă de foc pentru înduhovnicire şi alungarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Avea inima atât de trează, încât se cutremura la gândul că ar putea ceda, câtuşi de puţin, din slăbiciune. Prin mărturisirea credinţei – cu refuzul oricărui compromis – s-a învrednicit de moarte mucenicească.

 

 

***

Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de - 30ş Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

 După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

 După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la - 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” [263]

 

 


 

 

 

 

Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul[264]

 

Părintele Tudor Demian

 

Nota editorului: Părintele Ilarion Felea este destul de puţin cunoscut în vremea noastră. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât şi de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum. Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe. (…) Opera Spre Tabor este a doua, după acest tezaur al Ortodoxiei care se cheamă Filocalia, fiind o desăvârşită tâlcuire a Filocaliei” [265]. Despre înalta sa trăire duhovnicească, părintele Stăniloae a mărturisit: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”[266].

Chiar dacă textul care urmează nu reuşeşte să ofere o imagine completă a personalităţii părintelui Ilarion, îl oferim cititorilor, nădăjduind ca, în viitorul apropiat, când jurnalul părintelui Ilarion va vedea lumina tiparului[267] să putem înţelege mai multe despre acest smerit mărturisitor al lui Hristos, mort în temniţele Aiudului, care acum se bucură cu toţi sfinţii mucenici în Împărăţia Cerurilor.

 

 

Preotul profesor Ilarion Virgil Felea, autorul acestui valoros volum, s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului, judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) şi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde şi-a luat bacalaureatul.

Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde şi-a luat diploma de capacitate preoţească, la 22 iunie 1926. În anul şcolar 1926-1927 a funcţionat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.

La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, acelaşi an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obţinând prin concurs parohia Arad-Şega.

Între anii 1927-1929, a urmat şi absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj.

În parohia Arad-Şega, desprinsă de curând din parohia Arad -Centru, tânărul şi entuziastul preot a moştenit o biserică nouă, ridicată în roşu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă şcoală confesională, ce se cereau renovate şi extinse, şi o populaţie alcătuită în majoritate din români ortodocşi, cei mai mulţi fiind meseriaşi şi muncitori la fabricile „Astra” şi UTA, din apropiere.

Cu dârzenia sa de mare luptător şi jertfitor pentru Biserică şi Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar şi păstor de vocaţie, „care îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), „fără de prihană..., veghetor înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii..., neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui...” (I Timotei 3, 2-4), îmbinând fericit altarul şi amvonul bisericii cu catedra şcolii şi cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbuteşte să câştige, în scurtă vreme, inimile şi interesul credincioşilor.

În decursul celor nouă ani de slujire şi păstorire în această parohie, n-a renunţat nici la strădaniile sale de cunoaştere şi adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat încă din anul 1924, la Revista Teologică din Sibiu, pe când era student.

La 20 decembrie 1932, şi-a luat licenţa la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu subiectul „Mântuirea după concepţia ortodoxă, catolică, protestantă şi sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”, publicată în „Seria Teologică”. Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste şi ziare: Revista Teologică şi Telegraful Român din Sibiu, Biserica şi Şcoala, Apărarea Naţională, Aradul, Graniţa, din Arad, Renaşterea din Cluj, Viaţa ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu, şi a scos de sub tipar studii teologice şi lucrări de popularizare: „Convertirea creştină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”, în colecţia „Cărţile vieţii” din Cluj, 1937; „Beţia din punct de vedere religios, ştiinţific şi social”, în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viaţa Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1935 şi „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.

În anul universitar 1937-38, a funcţionat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcţionat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeaşi parohie la data de 1iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică şi apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcţionat până în 1948, deţinând un anumit timp şi funcţia de Rector. A predat cu competenţă şi aleasă dăruire, studenţilor din anul III şi IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica şi mistica şi Omiletica practică. La 1 iunie 1939, i s-a încredinţat şi redactarea revistei „Biserica şi Şcoala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, şi mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie şi viaţă bisericească, informaţii şi recenzii despre cărţi şi reviste.

Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru şi totodată redactor la revistele „Biserica şi Şcoala” şi „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Aca­de­mia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai pro­di­gioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.

A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh şi Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului şi la alte reviste şi ziare din Arad, a rostit şi publicat o seamă de conferinţe religioase şi de cultură.

Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi şi minţi îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le şi aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaştere şi mărturisire a lui Hristos. Prin predicile şi meditaţiile sale rostite de la amvonul Catedralei şi în alte biserici, totdeauna bine pregătite şi de actualitate, a atras spre rugăciune şi Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte şi cu care întreţinea legături spirituale cât mai apropiate. Îndrăzneţ şi pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet şi cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie şi repeţire, în care se simţea obişnuinţa dascălului de a vorbi, aducea lumina şi determina transformări lăuntrice.

Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie şi preoţie”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie şi paisianismul”, în colecţia „Cărţile Vieţii”, – Cluj 1940; „Catehism creştin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediţii; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniţi la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 şi a tipărit un „Antologhion” pentru preoţi, cântăreţi şi pentru folosul acestora şi al altor credincioşi, ca îndreptar de cântare bisericească.

Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărţi de predici, conferinţe şi meditaţii religioase, în care a încercat şi a izbutit a defini esenţa, doctrina şi apologia creştinismului, răspunzând, în acelaşi timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui şi cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: „Ce este creştinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conţinut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediţia a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă ediţiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoţimii şi al credincioşilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor şi nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântăreţul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credinţă, în viaţa creştină, alături de sau în locul tradiţionalei Cazanii.

Tot cu binecuvântarea P.S. Părinte Episcop Andrei al Aradului şi a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeaşi editură, la Arad, în 1946.

În viaţa preotului Ilarion V. Felea, ca şi în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viaţa şi existenţa sa ca om. La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură şi de trăire religioasă şi deţinut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. În dimineaţa Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfinţirea caselor, a fost ridicat şi dus într-o pivniţă insalubră şi înghesuită, anchetat, deţinut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama aşa-numiţilor deţinuţi politici.

A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timişoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat şi condamnat la un an închisoare corecţională pentru „omisiunea denunţării”, trecând şi prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.

La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti, şi supus unei foarte severe şi nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alţi şase preoţi din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.

Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961.

Înmormântat fără cruce şi fără a i se cunoaşte locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică şi Neam, aşa cum odinioară au făcut-o strămoşii săi, moţii, de unde a provenit.

A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit când era în viaţă, precum şi o serie de studii, meditaţii, predici şi conferinţe de o înaltă spiritualitate creştină, cuprinse în şase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere şi păstrate cu mare devoţiune şi cu ferma convingere că şi acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu şi vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanţurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit îşi doarme somnul de veci în aşteptarea Învierii.


 

 

 

 

 

O înmormântare la Aiud[268]

 

Preot Ioan Bărdaş

 

 

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

- Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

- Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!


 

 

 

 

Viaţa lui Valeriu Gafencu[269]

 

Părintele Gheorghe Drăgulin

 

Oraşul Piteşti are o cunoscută însemnătate istorică pozitivă din punct de vedere cultural, bisericesc şi economico-industrial. Pentru ca acest trecut să nu rămână maculat de ororile săvârşite în faimosul lui penitenciar, Pronia divină a rânduit să treacă pe aici un mare număr de oameni adevăraţi. Un astfel de trăitor şi martir creştin a fost şi Valeriu Gafencu, tânăr deosebit de înzestrat sufleteşte şi de aceea foarte încercat de suferinţă. Trebuie să mărturisesc de la început că nu mi-a fost dat să cunosc direct pe acest erou al credinţei şi omeniei străbune, firul condamnării mele politice desfăşurându-se în zece închisori, îndeosebi în coloniile canalului Dunăre – Marea Neagră.

 

1. Date biografice şi formaţie culturală

Născut la data de 24 decembrie 1921 (câteva referinţe biografice indică luna ianuarie a aceluiaşi an), în comuna Sângerei din judeţul Bălţi, el a îndurat mai întâi destinul politic al părinţilor săi. Tatăl, deputat în Sfatul Ţării care a votat în 1918 unirea Basarabiei cu România, suferă deportarea, la ocuparea acesteia de către ruşi, în 1940. Fiul a absolvit Liceul Ion Creangă din oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Drept din Iaşi. Refugiat din Basarabia, el începe calvarul vieţii sale o dată cu intrarea în Frăţiile de Cruce. Pentru activitatea politică interzisă atunci, este arestat de guvernul Ion Antonescu în ianuarie 1941, înainte de a fi condamnat, mai târziu, la 25 de ani de muncă silnică. Colegii şi câţiva profesori universitari ai săi vin la proces ca martori ai apărării. Argumentul lor, că studentul întemniţat, prin capacitatea intelectuală şi prin consecvenţa sa morală „ar aduce mari servicii comunităţii academice şi întregii societăţi româneşti”, nu a reuşit să împiedice ca el să ia drumul închisorii la cei 20 de ani împliniţi[270]. „Încă din copilărie, îl descrie un biograf[271], Valeriu avea o inteligenţă vie, o fire blândă, şi era deosebit de corect, conform celor relatate de surorile lui, care se află în viaţă. Era «născut», iar nu «făcut» bun”. Într-adevăr, chipul omului lăuntric transpare întrucâtva şi pe figura celui din afară. O fotografie a sa, ajunsă până la noi, îi arată faţa scăldată în melancolie. Privirea parcă i se întoarce tot timpul înăuntrul propriei făpturi spre cultivarea introspecţiei. Ochii aşezaţi în orbite prea mari completează impresia de sobrietate a buzelor strânse şi prelungi. Capul plecat într-o parte comunică aceeaşi notă generală de bunătate şi de îmbrăţişare dezinteresată a chipului său frumos. În 1944 a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată[272] şi să colaboreze cu noua putere politică. A rămas, prin urmare, mai departe în detenţie.

 

2. Universul ideatic religios şi social-istoric

Condamnat astfel la o totală izolare faţă de societatea pornită pe mari schimbări din afara zidurilor, Valeriu Gafencu devine conştient că e timpul să-şi adâncească datele învăţăturii creştine pe care o mărturisea. Poate că a avut drept model pe unul dintre înaintaşii săi de convingeri politice, despre care cel mai mare teolog român contemporan afirmă: „Eu cred că Moţa, care era băiatul protopopului din Orăştie, era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism”[273]. Totodată, tânărul student s-a angajat cu fermitate şi pe căile trăirii creştine intense. Rezultatele opţiunii se vor vedea în curând, atât de demarcaţia unei grupări aparte de spiritualitate creştină, cât şi dintr-un număr impresionant de ucenici în ale credinţei. Astăzi se ştie că înaltul său nivel de trăire este rezultatul scrierilor religioase lecturate. Ne referim la fragmente biblice[274], care nu puteau circula în închisoare decât în foi detaşate, la Vieţile Sfinţilor, la Filocalie. Aceasta din urmă ajunsese în anul 1948 la patru volume publicate. Din cuprinsul lor, mare impresie au făcut asupra deţinutului nostru „Capetele” Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Dar sfera culturii religioase a tânărului deţinut era şi mai întinsă. Studia cu folos nu numai operele unor teologi români, ci şi pe acelea ale teologilor şi filosofilor ruşi din epocă. Era vorba de unele volume ale Părintelui Dumitru Stăniloae şi apoi de volumele lui Vladimir Soloviov, ale Prot. Serghie Bulgakov, ale Prot. Pavel Florenski, ale lui N. Berdiaev, ale scriitorului ortodox clasic F. Dostoievski. Având ca lectură zilnică Urmarea lui Hristos, alcătuită de Thomas ŕ Kempis, pe care o recomandă şi altor creştini, alteori Oglinda duhovnicească, nu neglijează marile culturi. Citim într-una din scrisorile sale de la închisoare că cere să i se trimită acolo un curs de limba germană[275].

Dedicat acestor studii şi meditaţii, Valeriu Gafencu a avut norocul să aibă în preajmă fraţi de suferinţă sinceri şi puternici în credinţă. Printre aceştia se citează duhovnicul din aceleaşi celule, Pr. Vasile Serghie, apoi Pr. Viorel Todea şi macedoneanul Anghel Papacioc, arhimandritul Arsenie de astăzi de la mănăstirea Techirghiol[276]. În vara lui 1947, viitorul martir a avut convorbiri cu renumitul duhovnic Arhim. Benedict Ghiuş.

Şi-a pus de timpuriu problema mântuirii. Într-o scrisoare către surorile sale, din 1942, el declară: „În viaţa asta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort”[277]. Se străduia să trăiască în smerenie, acceptând sacrificiul pentru alţii. Practica mila creştină şi trăia rugăciunea inimii. „Cu o vastă instruire teologică şi filosofică – îşi aminteşte alt deţinut[278] - raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament, la învăţătura creştină: Biblia, Vieţile Sfinţilor, Patericul, Filocalia etc.”. Iubirea era cuvântul de ordine în toate manifestările vieţii sale. „Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni, dar sunt convins că este singura care duce spre Fericire” – citim într-o corespondenţă cu familia[279]. Altădată le scrisese surorilor sale: „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă – calea creştină – şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii”[280].

Fiind urmărit de ideea păcatului, intenţiona să intre în mănăstire, după revenirea în lumea liberă. Cu această fermă năzuinţă, practica o repetată spovedanie a păcatelor din trecut. „Şi dacă privesc la viaţa mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele şi greşelile săvârşite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile Lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credinţa spre desăvârşirea Iubirii şi spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă”[281]. Este foarte impresionantă sinceritatea cu care îşi face publice şi alte păcate, ba chiar „două căderi” din anii liceului.

Cât de serioasă a fost preocuparea tânărului Valeriu pentru o viaţă fără de patimi şi implicit problema dependenţei creştinului de un duhovnic o arată Îndreptarul de spovedanie pe care l-a alcătuit[282]. Vechile şi cunoscutele prescripţii din Molitfelnic sunt întregite de aspecte contemporane ale păcatului. La porunca I a Decalogului, de pildă, eşti întrebat dacă faci spiritism, dacă dai crezare viselor, prezicătorilor, farmecelor. Altă întrebare vrea să precizezi dacă ai plătit cinstit salariul servitorilor. Iar alta dacă nu cumva iei mită[283] şi nu ai în casă tablouri cu trupuri goale.

Ascultând caracteristicile vieţii interioare ale ilustrului deţinut, ar fi greşit să-l considerăm totuşi un izolat individualist. În această privinţă, el mărturiseşte: „Iubesc tot ce este creaţie a lui Dumnezeu. Vreau să contribui cu maximum la realizarea fericirii umane (...). Suntem responsabili de toate greşelile şi păcatele celorlalţi semeni ai noştri (...). Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu!”[284].

A rămas de la Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide proiectul unui ordin religios semimonahal, denumit Servii lui Hristos. Statutul[285] a fost pus pe hârtie de cel din urmă autor, la 18 februarie 1983. Esenţa lui ideologică se referă la înfiinţarea unei confrerii mănăstireşti laice, care să nu mai respecte votul fecioriei. În locul lui, ordinul ar fi obligat să slujească mai mult lui Hristos. Implicat în abordarea creştină a tuturor activităţilor publice: sociale, culturale, juridice, economice, el ar mări trăirea creştină în societate. O dată cu schimbarea imaginii credinciosului blând şi tolerant cu una de dârzenie în apărarea credinţei, s-ar mări şi prestigiul Bisericii în faţa Statului.

Proiectul presupune despărţirea sacrului de social, preoţia de diaconie. Se ignoră adevărul că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). El se dovedeşte influenţat de ideea lui Vladimir Soloviov a atotunităţii divine, a uniunii teantropice[286]. Perspectiva augustiană a celor două cetăţi în ale cărei categorii este întrevăzut mersul istoriei a primit completări în vremea mai nouă chiar de la catolici[287].

Proiectatul statut al ordinului Servii lui Hristos vădeşte totuşi un suflet sensibil la neîmplinirile creştinătăţii în istorie şi o privire unitară a mersului ei către eshatologie.

O credinţă atât de curată şi de fermă, fundamentată pe bune şi variate lecturi filosofico-teologice, nu putea să nu îmbrace şi veşmântul luminos al liricii religioase. La liceul pe care l-a frecventat a existat societatea de lectură „B.P. Haşdeu”, condusă atunci de elevul Eugen Coşeriu, actualul filolog romanist cunoscut în întreaga lume. Acesta a invitat şi pe prietenul său mai tânăr să publice bucăţi în proză în revista „Crenguţa” a societăţii. Aşa a debutat el aici cu paginile lecturii De Paşti în sat[288]. Dar vocaţia tânărului deţinut erau versurile. Poeziile lui Valeriu Gafencu se cântau odinioară în celulele închisorii, pe muzica lui M. Lungeanu. Unele se mai întâlnesc şi astăzi prin biserici. Secretul supravieţuirii lor constă în faptul transformării poeziei în rugăciune, pe care a putut-o realiza autorul. Este cazul cu Iisuse, Iisuse[289]. Trăirea aceasta exprimă profund o autentică sensibilitate regăsită adesea în imnuri: Imnul Învierii, Imn celor căzuţi[290], Imnul biruinţei[291]. În afară de Paşti, poetul s-a oprit adesea la colindele de Crăciun[292]. Pe lângă o posibilă influenţă a lui Radu Gyr, suferinţa, speranţa şi trăirea proprie constituie elementele principale al acestei creaţii.

În privinţa sensibilităţii poetice a tânărului nostru, o scrisoare a lui consemnează: „Când aţi fost la mine, mă tot ţineam să vă dau şi eu un caieţel cu Poeme şi versuri de ale mele, dar am uitat. Sunt atât de frumoase! Întreaga-mi viaţă sufletească mi-am vărsat-o în aceste scurte poeme, care-mi sunt dragi, care sunt ale mele. Le păstrez în taină, singur. Sunt cam în stilul celora din Iaşi, peste care a dat Colea înainte de despărţirea noastră, dar au cu totul alt caracter. Sunt străbătute de un duh nou. Cuprind ca esenţă procesul reînnoirii sufleteşti, o lume nouă, în care pluteşte duhul iubirii şi al armoniei”[293].

 

 

3. Fapte de creştin militant

„În închisoare, Valeriu nu era singur pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, alături de doctorul Traian Trifan, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constan­tin Ţoţea şi alte suflete alese”[294].

La aceşti prieteni ucenici mai adăugăm pe Gheorghe Jimboiu, caracterizat astfel de un coleg: „Şi el spunea veşnic rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei faţă de celălalt. Era de o bunătate şi o seninătate extraordinară. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Un înger în trup”[295]. Celălalt adept al lui Gafencu a fost Constantin Dumitrescu[296], călugărit de asemenea după ieşirea din închisoare. Amintim şi pe preotul Constantin Voicescu din Bucureşti şi pe inginerul Aurelian Guţă, trăitor astăzi în Craiova.

1. Din caracteristicile şi faptele creştine ale lui Valeriu Gafencu, sufletul acestor fraternităţi din detenţie, amintim: o credinţă curată şi puternică. „Trăieşte intens iubirea şi credinţa în Hristos, relatează supravieţuitorul29a, se întăreşte în Duhul Sfânt, se roagă necontenit, Dumnezeu îl învrednicise cu darul rugăciunii inimii, practicată de călugării isihaşti”. Această stare de incandescenţă spirituală a credinţei atrăgea şi pe alţii. Unul din fraţii săi de suferinţă mărturiseşte cu prilejul trecerii aceluia în veşnicie: „El era plin de har (...). Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere. Mesianismul omului ce murea mi-a dat aripile mărturisirii”29b. Şi Jean Bukiu îşi aminteşte într-un articol: „Erau mulţi studenţi în Aiudul anilor ’43-’48, dar deasupra tuturor, prin credinţa în Iisus şi prin comportare, apărea ca o lumină Valeriu Gafencu, fără ca el să se impună sau să ceară ceva”.

Dar suflul acestei trăiri trecea dincolo de zidurile închisorii. Mărturisind despre sine: „Faptul că am ajuns a înţelege şi a trăi chiar spiritul creştin, m-a făcut să mă simt mulţumit, ca trezit dintr-un mormânt”29c. El dă apoi felurite sfaturi mamei şi surorilor. Pe acestea le îndeamnă să se ferească de păcat, să se roage mult, să meargă regulat la biserică. „În viaţa asta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort”, precizează el[297]. Surorile în special să citească Biblia, Mărgăritarele lumii, Pollyana, şi să-şi îndrepte adesea gândul către Maica Domnului.

2. Dar propovăduirea credinţei creştine „cu timp şi fără timp”, după expresia apostolului, evidenţiază o altă preocupare a tânărului: predicarea măreţiei lui Hristos printre deţinuţi, cu o putere puţin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferinţă, mărturisea că şi după 31 de ani el îl simţea pe Valeriu aproape şi împreună se aflau lângă Domnul Iisus.

3. Iubirea de oameni de care a fost capabil s-a dovedit activă şi într-un climat de suferinţă de nesuportat în mod obişnuit. Cei care l-au cunoscut şi l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălţând sufleteşte pe cei din jur, l-au asemănat cu un Apostol Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului şi-l ascultau, întărindu-se astfel în faţa încercărilor pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea nu numai în ceasurile exterminării programate, ci şi în întreaga atmosferă pestilenţială a bolii şi suferinţei, când se simţeau aproape aripile morţii. Un fost coleg de detenţie îşi aminteşte despre Târgu-Ocna: „Sosirea sa în acest penitenciar este resimţită de ceilalţi deţinuţi ca un miracol. Personalitate harismatică, Valeriu Gafencu preschimbă traiul sordid de închisoare în viaţă cu adevărat creştină. El era îngerul cu ochi albaştri care obliga, prin însăşi prezenţa lui, la pocăinţă şi rugăciune, care-i întărea pe cei din jur şi-i transforma lăuntric pentru tot restul vieţii”[298].

4. Milostenia l-a caracterizat de asemenea pe acest fiu al unor refugiaţi din Basarabia, plecaţi de acolo doar cu ce au putut încărca într-o căruţă. În prima colonie de lângă Aiud a întâlnit o dată un sărac, căruia i-a dăruit pe neob­servate haina de student de pe el. Gestul aminteşte de viaţa Sfântului Martin de Tours, dar la întoarcere a fost învinuit de lipsă de dreaptă judecată. El însă s-a justificat: „Am tri­mis-o înainte!”, adică a dat-o de pomană şi nu-i pare rău.[299]

Şi preotul Vasile Boldeanu de la Paris a declarat, după ani şi ani de atunci, că fiind transferat la Aiud numai în cămaşă şi pantaloni, aproape îngheţat, a fost salvat de mai tânărul său frate de suferinţă. Acesta a dezbrăcat bundiţa lui îmblănită şi l-a îmbrăcat pe el[300]. De aceea, cu privire la donator, s-a spus: „Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui, arareori sau târziu sesizate sau descoperite, erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia”[301].

5. Puterea de sacrificiu a tânărului nostru deţinut atingea limitele mitului. Ea nu a ţinut seama de om, de neam, de religie sau de diferenţă de convingeri politice. La Târgu-Ocna, Valeriu Gafencu ajunsese într-un grad avansat de boală. Simţea că moartea se dovedea din ce în ce mai aproape. În această stare, când bolnavii de tuberculoză se agaţă de un fir de pai în speranţa supravieţuirii, el a fost capabil de un gest suprem. Streptomicina, primită prin prietenul său Relu Stratan, a donat-o muribundului Richard Wurmbrand, devenit în libertate pastor baptist. Însănătoşindu-se, acesta s-a eliberat şi a scris mai multe cărţi în care îşi aminteşte cu recunoştinţă de cei care cândva l-au scăpat de la moarte[302].

6. Sentimentul prieteniei cultivat de donatorul medi­ca­mentului vindecător este iarăşi exemplar. Se ştie că în detenţie nu poţi avea încredere în nimeni, deoarece nu ştii care semen este în realitate ochiul şi urechea administraţiei opresive. Obişnuit cu anii grei de închisoare, Valeriu a ştiut să-şi păstreze tinereţea sufletului său greu încercat. Se vede această fermitate creştină şi umană în scrisorile pe care le trimitea familiei. Aproape regulat, el se adresa nu numai unei persoane, ci şi multora dintre rudenii. Le amintea pe rând, ca la acatist, referindu-se concret la nevoile zilnice şi la starea lor reală.

Cât priveşte dimensiunile sentimentelor sale în traiul din celule, stau mărturie legăturile vii cu fraţii de suferinţă, întrajutorarea multora dintre ei şi numeroşii prieteni şi ucenici. Aceştia l-au urmat şi în zilele reeducării după metoda barbară a lui A.S. Makarenko.

7. Se vorbeşte şi astăzi, după o jumătate de veac de la trecerea la izvorul frumuseţii veşnice, despre mesianismul lui, despre influenţa sfântă pe care o avea asupra oamenilor. „Acest om, la Târgu-Ocna, se uita în ochii criminalilor şi-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri. Chiar şi directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influenţa sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet”[303]. Alte caracterizări sunt la fel de maximale: „Toată lumea, îşi aminteşte medicul lui curant[304], îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această puternică personalitate”. Prezenţa lui crea oriunde bucurie, iubire, respect, apropiere sufletească.

Puterea acestei comuniuni de credinţă s-a arătat în cazul acelor fraţi de suferinţă, determinaţi de forţa lui morală intransigentă la opţiuni de necugetat în puşcărie. Ei s-au hotărât anume să renunţe la pachetele cu alimente şi medicamente trimise de familie, numai să nu devină informatori.

Altă formă a aceleiaşi binefăcătoare influenţe a constituit-o îndemnul iubitor de întoarcere la credinţa creştină din mlaştina ateismului. Este cazul cu bătrânul socialist Gh. Filipescu, care, fiind influenţat de el, a mărturisit în momentele morţii divinitatea Mântuitorului lumii[305].

8. Om al păcii se dovedeşte Valeriu Gafencu şi din preocuparea lui permanentă de a menţine bunăvoinţa şi unitatea oamenilor. Se ştie că unii dintre cei întemniţaţi aveau convingeri lumeşti în comparaţie cu grupul „spiritualilor”. Discuţiile şi discordiile dintre aceştia deveniseră insuportabile şi ruptura dintre grupuri părea definitivă. Cineva trebuia să ia o iniţiativă de pace. De ziua conducătorului grupului advers, patru dintre ceilalţi au întins mâna celor supăraţi, urându-le sănătate şi mulţi ani fericiţi. Printre ei, un rol de frunte în această iniţiativă evanghelică l-a avut Valeriu Gafencu[306].

Preocupările pentru bunele raporturi şi pacea sufletelor s-a manifestat la el şi în alte împrejurări, ca în cazul împăcării lui Nicolae Vişan cu Paul Vilescu[307].

9. Cei care au fost lângă martirul nostru de-a lungul anilor săi de detenţie relatează şi alte lucruri minunate despre el. Dintre acestea, rezistenţa la suferinţă se remarcă în chip foarte clar. Astfel, la Târgu Ocna, unde se trata de tuberculoză, a trebuit să facă o operaţie de apendicită. La terminarea ei, Valeriu a spus medicului că i s-a executat aceasta pe viu, fără ca anestezia să-şi facă efectul. Răbdarea durerilor cumplite pe care le-a îndurat pacientul, o dată cu o transpiraţie abundentă, au uimit pe cei din jur.

10. Rezistenţa la înfometare arată altă biruinţă spirituală a dreptslăvitorului deţinut. Unii din acest cerc mistic, preocupaţi de înfrângerea lăcomiei pântecelui, posteau miercurea şi vinerea, după pravila Bisericii strămoşeşti. De aceea, colţii ispitei şi ai foamei nu s-au înfipt în trupurile lor. „Pentru aceştia – consemnează o confesiune de mai târziu[308] - viaţa pământească avea mai puţină importanţă, ei plutind în alte sfere. Şi atunci, cum să nu cred în vieţile sfinţilor şi ale martirilor asceţi răsăriteni, când i-am văzut pe camarazii mei, care duceau o viaţă după modelul lor?”

 

 

4. Mărturii supreme de martir creştin

1. Anii 1946-1948 au însemnat şi pentru unii deţinuţi mai vechi posibilitatea de a trăi şi a munci în coloniile înfiinţate în preajma unor penitenciare. Acolo ei se organizau şi se gospodăreau singuri. Pentru Valeriu Gafencu, repartizat la Galda de Jos, judeţul Alba, a fost un prilej de cultivare al unui aspect al personalităţii sale. În afară de lucrul în pădure, la grădina de legume şi în construcţii, el se ruga îndelung într-o biserică veche şi părăsită. Alteori fredona Serenada de Schubert sau cântări religioase îndătinate, precum La râul Vavilonului, sau Cu noi este Dumnezeu. „Improviza chiar el melodii proprii, – spun foştii fraţi de suferinţă[309] – dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta”. Alteori se scula de dimineaţă şi culegea flori pe care le ducea la biserica satului. „Încolo, citim într-o scrisoare, eu îmi petrec timpul meditând, citind cărţi sfinte, rugându-mă şi lucrând câte ceva, sau în celulă. Mă plimb şi iubesc mult. Iubesc tot ce e creaţie a lui Dumnezeu”[310]. A existat acolo şi un cor bisericesc , Valeriu cântând la partida tenor II[311].

Într-o excursie au vizitat mănăstirile Râmeţ şi Sâmbăta de Sus din Ardeal, unde au ascultat cu multă evlavie cuvintele de învăţătură ale renumitului duhovnic Arsenie Boca. Este demn de amintit că, încă de la organizarea coloniilor de muncă, se adoptase un stil comunitar de viaţă, ca în timpurile creştine primare. Toate se consumau în obşte. Şi cronicarul mai consem­nează: „Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti”[312]. Abia acum, cunoscând acest climat filocalic, năzuind la puritate şi desăvârşire duhovnicească, putem înţelege hotărârea de primire a jertfei martirice, dacă li s-ar cere lepădarea de credinţă. „Între anii 1944-1945, Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete (...), au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici (...): neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului”[313].

2. La 4 mai 1948, amintita colonie de muncă a fost desfiinţată, iar deţinuţii de acolo s-au întors la Aiud. Aici au fost concentraţi capii intelectualităţii ţării. Pentru Valeriu Gafencu, locul l-a constituit confruntarea cu ateismul oficial. În ciuda atâtor activişti şi instituţii de stat care propovăduiau noua orientare ideologică, studentul nostru a întreprins un act de mare curaj, el a precizat ofiţerului care a năvălit în celulă că solicită asistenţă religioasă. Trăirea creştină profundă a determinat pe tânărul creştin să nu evite niciun pericol în a-şi reclama drepturile stipulate atunci pe hârtie doar de formă[314].

3. După repartizări ulterioare, o parte din studenţi a ajuns la Piteşti. Vechii deţinuţi, condamnaţi de pe timpul lui Antonescu, impuseseră aici o atmosferă de ordine, de pace şi de disciplină. „Tonul acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin tăria, atitudinea şi exemplul pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu”[315].

4. De pe urma unor groaznice maltratări, la care s-au adăugat frigul, foamea şi alte lipsuri, Valeriu Gafencu s-a ales cu tuberculoză la plămâni[316] şi cu reumatism generalizat. Transferat la Târgu Ocna, deşi nu se putea ţine pe picioare, acest om sfânt hrănea cu lingura pe bolnavii ţintuiţi pe patul suferinţei şi le curăţa scuipătorile. Prin încurajări, ca să nu cadă în deznădejde, prin practicarea milei şi a smereniei creştine, el îi hrănea şi sufleteşte. Celor care îl căinau pentru torturile reeducării de la Piteşti, el le dădea pilda Mântuitorului Hristos: nici pe drumul Golgotei, nici pe cruce, Acesta nu S-a văitat şi nu a protestat.

O dată a fost admonestat că ajută pe un evreu. Ridi­cându-se din pat, s-a dus la cel care îi vorbise: „Dragul meu, s-a justificat el[317] – bunătatea nu se precupeţeşte, nu se împarte şi nu alege. O dai celui care are nevoie de ea şi mai ales atunci când are nevoie. Iisus Hristos a spus parabola samariteanului milostiv tocmai ca lumea să nu facă în niciun fel deosebire de rasă şi de religie.”

La Târgu Ocna, acţiunea comunistă de reeducare silită a înregistrat un eşec vădit. „Acolo, atmosfera era dominată de duhul creştin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezenţă”[318].

 

5. Moartea mucenicului şi răsunetul ei în spiritele contemporanilor

La 18 februarie 1952, ochii albaştri ai Sfântului închisorilor au privit alt tărâm, sufletul lui pregătindu-se să se închine Dumnezeului răstignit Care îi călăuzise viaţa pământească[319]. Nicolae Itul, pe pieptul căruia şi-a dat ultima suflare, i-a pregătit din timp lumânarea şi cămaşa albă, aşa cum îi ceruse el de mai înainte. A mulţumit medicilor care l-au îngrijit, apoi şi-a luat rămas bun de la cei care au venit la patul lui. Ultimele cuvinte i-au fost: „Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim acolo cu toţii! Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul!”[320]. La moartea lui a nins cu fulgi mari.

Orban, cel mai sever dintre gardieni, a plecat atunci din secţie, foarte încurcat, dând astfel posibilitatea să i se facă slujba de înmormântare. „Şi totuşi, aici, – comentează un coleg de suferinţă – Valeriu Gafencu a învins moartea, prin ignorarea ei, prin trăirea în Dumnezeu, prin dragostea faţă de semeni, prin modelul de viaţă creştină care a cutremurat şi clarificat conştiinţe în derivă, care a readus pe drumul cel drept victime epuizate în mlaştinile deznădejdii, sau muşcate de turbate fiare sălbatice”[321].

Dar faima „celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut”[322] înregistrează şi alte aprecieri superlative. „Om care să trăiască creştinismul şi să fie atât de apropiat de Dumnezeu, ca Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să întâlnesc!”, mărturiseşte un frate de celulă[323]. „Exemplu de trăire creştină”[324]. O viaţă impresionantă. „El era plin de har”[325], „un inspirat al lui Dumnezeu”, „Valeriu Gafencu: o lumină!”[326]. Şi pastorul Richard Wurmbrand afirmă că inima tânărului său frate ortodox din închisoarea Piteşti era „hrănită cu idealurile creştinătăţii”[327]. Şi continuă mărturisirea printr-o întrebare retorică: „Cine ar putea uita oameni de înălţime legendară ca Gafencu, Samulidis, Tetea, Gavrilaş şi alţii care au câştigat respectul nostru (...)? Câţiva dintre ei mi-au salvat viaţa”[328].

Din unanimitatea colegilor de suferinţă care afirmă chiar şi după mulţi ani că cel care „avea un chip îndumnezeit”[329] a fost cu adevărat un sfânt al veacului nostru, amintim următoarele nume: Ioan Ianolide, A. Lefa, Aurelian Guţă, M. Lungeanu[330], D. Bordeianu[331], Virgil Maxim[332], Pr. C. Voicescu[333].

 

6. Candidat la eternitate prin cinstirea interortodoxă universală

O existenţă creştină atât de lirică şi deplină a făcut pe mulţi cunoscători să se gândească la canonizarea acestui martir. Noi înşine am făcut-o încă din 1991, când am propus spre cinstirea ecumenică îndeosebi cinci nume: Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt. Boboc (Călţuna, jud. Buzău), Prof. Univ. Teodor M. Popescu, medicul-poet Vasile Voiculescu[334].

În Biserica Ortodoxă, canonizarea sfinţilor cere câteva condiţii de fond:

1.                        Ortodoxia neîndoielnică a credinţei;

- proslăvirea lor de către Dumnezeu printr-una din aceste harisme:

- moartea martirică;

- înfruntarea primejdiilor pentru dreapta-credinţă;

- năzuinţa spre o desăvârşită trăire morală;

- săvârşirea minunilor;

- slujirea jertfelnică a credinţei şi Bisericii Ortodoxe;

2.                       Răspândirea renumelui de sfinţenie după moarte şi un cult spontan.

Trebuie să mai precizăm că iniţiativa cinstirii eroilor credinţei creştine a avut-o întotdeauna poporul evlavios. Acestei canonizări populare îi urmează după mai mulţi ani canonizarea solemnă a întregii Biserici[335].

Pentru a înlesni comparaţia cu normele canonice de mai sus, reamintim următoarele caracteristici ale vieţii religioase ale lui Valeriu Gafencu:

a) Credinţa nestrămutată şi interesul pentru influenţa Ortodoxiei în lume[336];

b) Iubirea de oameni, chiar în condiţii potrivnice şi de suferinţă;

c) Viaţa personală de rugăciune isihastă[337] şi mijlocirea pentru lume spre înnoirea ei în Hristos[338];

d) Transfigurarea, după o concentrare puternică în rugăciune, şi răpirea la fericirea cerească[339];

e) Totala dăruire lui Dumnezeu, unind preocupările duhovniceşti cu cele sociale;

f) Mărturisirea credinţei creştine „cu timp şi fără timp”, fără să lezeze alte crezuri religioase;

g) Răbdarea cu nădejde creştină a diferitelor dureri, boli, neputinţe trupeşti, dar şi a ocărilor şi a torturilor din perioada anchetelor;

h) Lepădarea de sine împinsă până la jertfirea vieţii[340];

i) Bucuria care i-a covârşit încercările trăite în viaţă[341];

î) Semnele minunate: furtuna care a măturat clăile de fân strânse duminica[342], deşi Valeriu a protestat, şi ninsoarea lină din clipele morţii lui[343];

j) Previziunea datei sfârşitului lui[344];

k) Seninătatea morţii: „Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu! Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru!”[345].

* * *

În loc de concluzie, voi aminti un amănunt biografic, a cărui semnificaţie depăşeşte zenitul acestui veac. Bursa din timpul studenţiei pentru specializarea în Italia, cerută şi de el, a fost atribuită lui Eugen Coşeriu. Este aici o alegere divină pe care abia acum o înţelegem: în timp ce prin cel dintâi România a câştigat un lingvist de talie mondială, prin Valeriu Gafencu Biserica Ortodoxă Română a dobândit un sfânt de cinstire interortodoxă evidentă.


 

 

 

 

 

 

 

Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei

în atenţia aghiografului contemporan[346]

 

Părintele Gheorghe Drăgulin

 

Scurgerea unui an şi jumătate de la abolirea orânduirii totalitariste şi atee mai în toată lumea pune probleme deosebit de acute românilor de astăzi. O dată cu vindecarea rănilor trecutului, cu iniţiativa unor noi rosturi politico-sociale, cu restructurarea economiei etc., se impune şi întrebarea cinstirii vredniciilor şi a jertfelor căzute pentru dobândirea libertăţii, a democraţiei, a demnităţii şi a adevărului public cucerit.

Pentru aflarea şi cântărirea la justa valoare a acestui nou profil moral şi naţional românesc, poate că nu sunt maturizaţi toţi factorii de apreciere a lui. O posibilă doză de subiectivitate, deci de incompletă categorisire a judecăţilor formulate, poate fi presupusă. Totuşi, prin pomenirile îndătinate ale morţilor, prin cinstirea lor cu o legislaţie specială a participanţilor, prin marcarea creştină a locurilor eroice, opinia publică de la noi a luat-o înaintea altor instituţii. Ea cere şi Bisericii să manifeste o primă estimare asupra destinului veşnic al eroilor şi martirilor căzuţi în răstimpul istoric de tristă amintire.

 

Începutul şi structurarea unui proces politic

în ţară impus din afară, de sovietici

Ca urmare a prevederilor marilor „prooroci” proletari: Marx, Engels, Lenin şi Stalin, în România s-a pornit la instaurarea socialismului ateu, mai ales după plecarea tancurilor sovietice. Noţiuni apocaliptice, precum „ură”, „dictatură proletară”, „luptă de clasă”, „duşman al poporului” etc., au devenit şabloane publice care au înveninat vorbirea obişnuită până la nivelul preşcolarilor. Relaţiile dintre membrii societăţii româneşti s-au întunecat de pâcla artificială a urii şi a excluderii unor români din comunitatea naţională. S-au încurajat, în planul general al vieţii, delaţiunea, minciuna şi corupţia. Oamenii au început să fie preţuiţi şi selectaţi după gravitatea păcatelor lor. Dosare şi liste ţinute la zi făceau operantă această manipulare generală. Un întreg aparat de stat supraveghea impunerea tot mai strânsă a orânduirii staliniste. Este vorba de faimoasa securitate, de feluriţi informatori, de provocatori, de oportunişti etc. Pentru o remuneraţie suplimentară modică sau, uneori, numai în speranţa unui avantaj în viitor – precum un bilet într-o staţiune sau accesul într-un anumit spital de stat etc. – oameni socotiţi a fi creştini şi onorabili au devenit umbra de spion a altor oameni: la serviciu, în familie, la şcoală, în biserică, pe aceeaşi scară a blocului, la telefon, la sindicat. Bineînţeles că membrii de partid, precum şi cetăţenii cu dosar „sănătos”, s-au bucurat din plin de binefacerile socialismului biruitor. Au pătruns în învăţământul Universităţii cu prioritate, au fost aduşi din provincie în oraşe pentru a li se da imediat locuinţă, repartiţie în câmpul muncii, consideraţie socială în puncte cheie ale economiei. Soţiile lor au fost scutite de navetă, iar fiii au dobândit uşor plasare în serviciul dorit.

Pe urmă au beneficiat în exclusivitate de burse, de parohii şi de călătorii în străinătate, de acces la civilizaţia „putredă” a Occidentului.

Ceilalţi oameni, care nu au putut face dovada unui ascendent revoluţionar, în mod absolut comunist din ilegalitate, nu şi-au adăpat scrisul la porunca nescrisă de demolare a societăţii libere sau nu au simulat „reeducarea” socialistă, de pildă prin purtarea pufoaicei, au devenit cetăţeni de mâna a doua. În peisajul vieţii cotidiene, ei erau numai toleraţi la viaţa societăţii de astăzi, neavând drepturi de oameni cu adevărat liberi, nedispunând de informaţie culturală, fără îngăduinţa semnării vreunui produs intelectual propriu.

Aceasta este marea majoritate a populaţiei ţării, provenită din fiii de „chiaburi”, din foştii deţinuţi politici, din cei asupra cărora s-a exercitat „mânia poporului”. Unii nu aveau decât vina că n-au putut preda cotele de cereale fantastice care le-au fost impuse, prin presiuni samavolnice. Lista cu numele lor era afişată la biroul oricărui Sfat popular, ceea ce făcea posibilă respingerea oricărei cererii lor celei mai legitime, respingerea fiind motivată în numele luptei de clasă.

Cea de-a doua etapă a impunerii silniciei comuniste în ţara noastră, pe lângă aceea a stalinismului, a fost aşa-numita „epocă de aur”. În numele exemplificării teoriei „umanismului socialist”, în numele evidenţei construc­tivismului orb şi strivitor, s-a pornit la strunirea „ştiinţifică” a unei întregi naţii. I-au fost impuse cele mai diverse şi cele mai de neimaginat privaţiuni. Urmările au fost: înfometarea sistematică a societăţii, morţi în incubatoare şi spitale, sinucideri etc.

 

Inventarierea şi pedepsirea „duşmanilor poporului”

Prin puşcării şi prin lagăre de muncă forţată era în logica noii orânduiri să se situeze în opoziţie ireconciliabilă faţă de tot ceea ce găsise în ţara noastră, deoarece ea era impusă, şi anume cu o silnicie neîntâlnită aiurea. În felul acesta s-a ajuns ca, pentru a se instala prezentul, să fie expiat trecutul. Foşti „exploatatori” din largul ţării şi‑au aflat astfel locul alături de condamnaţi de drept comun, alături de oropsiţii zilei: chiaburi, zvonişti, sabotori, propagatori ai misticismului, intelectuali patrioţi ş.a.

Instituţia care se străduia să unifice atâta varietate a răzbunării şi diversiunii, mergând până la moarte, era securitatea. Faţa văzută, legală şi gospodărească a securităţii se numea penitenciar sau colonie de muncă.

Se crede că în timpul defunctei orânduiri comuniste au funcţionat în ţara noastră 160 de închisori. Prin ele au trecut două milioane de deţinuţi politici, dintre care trei sute de mii au fost ucişi („Rezistenţa”, 1/1991, p. 3). Alte surse dau cifra de trei milioane de pedepsiţi politic, cincisprezece mii dintre ei devenind eroi ai morţii legale („România liberă”, 17-18 aug. 1991, p. 3).

În intenţia lor de exterminare a tot ceea ce este românesc, intelectual şi creştin, instituţiile morţii au realizat chiar o tipologie a pedepsei şi a suferinţei.

Astfel, pentru „reeducarea” în vederea creării „omului nou” comunist, a existat penitenciarul Piteşti. Nenumăraţi studenţi şi elevi au plătit cu viaţa lipsa de conformism, consecvenţa lor patriotică şi umană: „N-au existat în istoria torturilor torturi ca în închisoarea Piteşti. Bătăi de joc care nu s-au scris şi nu se pot scrie, pentru că niciun editor din lume nu le-ar publica, pentru că oamenii n-ar putea suporta” – mărturiseşte un martor al blestemăţiilor suferite, pastorul Richard Wurmbrand („Renaşterea”, nr. 10/1991, p. 3). Pentru alt supravieţuitor, Piteştiul este „paroxismul nebuniei comuniste” („România liberă”, 15 mai 1991, p. 5).

„Despre cele 55 de fete – eleve şi studente ucise mişeleşte – starea civilă comunistă nu pomeneşte nimic. Media de vârstă a deţinuţilor politici de la Tg. Ocna era sub 30 de ani. Majoritatea celor morţi acolo şi aruncaţi de-a valma în pământ era constituită din elevi şi din studenţi” („România liberă”, 20 iulie 1991, p. 2). Este depoziţia unui supravieţuitor al altei puşcării de reputaţie comunistă.

Mina de la Baia Sprie şi-a agonisit o sinistră celebritate pentru detaşamentele sale de mineri proveniţi din rândul preoţilor ortodocşi deţinuţi.

Colonia de muncă forţată de la Poarta Albă a fost estuarul sumbru de triere a zecilor de mii de deţinuţi, a unora spre moarte, iar a altora spre o viaţă amputată şi neagră.

Fostul deţinut politic Sergiu Popescu, rămas orb în colonia de muncă forţată, îşi intitulează amintirile sale: Iadul de la Midia. Aici mureau în timpul iernii un număr de aproximativ o mie de oameni. Deşi au iubit omul şi libertatea lui, ei au fost încercaţi prin felurite dureri. Dar au rămas statornici în credinţă, devenind pilde ale demnităţii umane. Ca purtători ai unor idealuri care n-au putut fi îngropate în pământ, eroii lagărelor şi închisorilor trăiesc în veci în adevărul istoriei.

 

„Imposibila eliberare” realizată doar prin jertfa eroilor martiri

Cu cât procesul de structurare totalitară a devenit mai dur, cu atât dorinţa de adevăr, de demnitate umană şi de libertate se mărea în ţara noastră. Cum impresiile fricii generalizate sunt încă vii în sufletele multora dintre noi, este inutilă amintirea întregului fenomen. Faţă de atâtea forţe ale reprimării cotidiene, marea parte a societăţii româneşti căzuse în deznădejde. Prin jertfa eroilor-martiri însă, speranţele au devenit bucurii, certitudini eliberatoare.

Se pare că Duhul Sfânt a conferit tinerilor din România o misiune specială, aceea a mărturiei pentru adevăr şi libertate. Prin jertfa sângelui lor, ei au adus lumina printre noi, au redescoperit unitatea, credinţa şi seninătatea străbunilor. Cu flori în faţa gloanţelor, ei nu s‑au spăimântat să strige: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Este demn de evidenţiat că, în marea încleştare cu asuprirea şi impostura, tineretul a cerut valori spirituale: libertate, democraţie, alegeri nefalsificate. Cu tot ineditul şi cu toată măreţia ei, Revoluţia Franceză nu a cunoscut aşa ceva.

Politologii şi moraliştii vorbesc de generaţii eroice în viaţa unui popor. Ele apar atunci când iubirea de neam şi consimţirea la jertfă a celor mai buni fii ai respectivei comunităţi naţionale sunt decretate singura soluţie izbăvitoare. În elanul lor de dăruire, tinerii noştri au pornit să schimbe o lume vrăjmaşă cu piepturile lor goale.

Deşi a lor viaţă a fost răpită de către criminali înarmaţi şi de un sânge cu ei, viaţa noastră a fost izbăvită prin fapta lor supraumană, întregul popor redobândindu-şi curajul şi demnitatea.

Pentru aceasta, ei au dreptul nu numai la pomenirea istorică de neocolit, ci şi la cinstirea de sărbătoare a calendarului.

 

Manifestări religioase creştine în detenţie şi în evenimentele Revoluţiei

Una dintre constantele preocupări ale orânduirii atee din deceniile trecute a fost golirea oamenilor de viaţa creştină. Obsesia aceasta aducea în plus şi fragmentarea identităţii istorice a poporului român. Ea a fost posibilă datorită iluziei că religia poate fi scoasă din unitatea şi armonia valorilor umane. „Ne rugam mult, discutam între noi probleme religioase, filosofice, literare. Regăseam marile întrebări ale lumii şi ale vieţii, cărora le aflam acum răspunsuri mai clare, depăşind parcă în maturitate vârsta noastră tânără. Eram ademeniţi cu perspectiva eliberării grabnice şi a reabilitării, dar simţeam venind de dincolo de noi o tărie morală care ne interzicea pactul cu diavolul.” (Din documentele Rezistenţei, vol. 1, Bucureşti, 1991, p. 178). Aceasta este depoziţia de astăzi a unui „reeducat” cu forţa de la Piteşti, faţă de care el se străduia atunci să-şi încredinţeze viaţa lui Dumnezeu.

Totuşi, în preajma altarelor păgâne ale jertfelor pe care comunismul le impunea ţării, au existat creştini care s-au rugat pentru vrăjmaşii lor. „Am asistat la Crăciun, prin anii 1950, în camera morţilor de la Târgu-Ocna, cum preotul Iscu, pe patul de moarte, la dreapta mea, şi la stânga mea, pe moarte, era comunistul care-l chinuise de moarte. Şi preotul, din cauza chinurilor impuse de celălalt, cu ultimele puteri a chemat pe alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încetul cu încetul a trecut de patul meu, s-a aşezat pe patul ucigaşului său, l-a mângâiat pe păr, de parcă erau Romeo şi Julieta, şi i-a zis: «Ai fost tânăr, n-ai ştiut ce ai făcut, dar să ştii că eu te iubesc şi te-am iertat şi pot să te asigur că toţi creştinii pe care i-ai bătut, toţi te-au iubit şi iertat!», dar îi vorbea precum un mire miresei” („Renaşterea”, cit. supra).

Pe lângă „brigăzi de preoţi”, la Capul Midiei a existat şi o „brigadă de sfinţi”, adică aduşi acolo pentru convingerea lor de oameni credincioşi. Denumirea ironică amintită arată singură şi tratamentul cotidian inuman pe care această categorie de oameni putea să-l aibă într-o închisoare comunistă.

La Baia Sprie, mină la care au fost condamnaţi îndeosebi preoţi, Învierea din anul 1951 a fost sărbătorită după rânduiala strămoşească. Au apărut, ca la o înţelegere, sunete de clopot, de toacă, veşminte liturgice” („Rezistenţa, nr. 2/1991, p. 1).

Şi în Revoluţia română din 1989, tinerii au ridicat mici altare pe la răspântii. În locurile în care au căzut eroi, au fost înălţate cruci, apoi troiţe, cu lumânări aprinse şi cu flori proaspete schimbate des.

În timpul ostilităţilor au strigat: „Dumnezeu este cu noi!” sau au cântat troparul de la Pavecerniţă: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi...!”. Nu mai vorbim de trasul clopotelor, de rostirea rugăciunii Tatăl nostru în genunchi ş.a. Una dintre atitudinile dătătoare de nădejde din timpul Revoluţiei noastre a fost gestul poetului Ioan Alexandru, care a purtat icoana şi Sfânta Cruce până în studiourile Televiziunii.

 

Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de toate jertfele anticomuniste

Din derularea evenimentelor pe care le-a trăit poporul nostru în ultimele decenii reiese cu prisosinţă că societatea românească a fost structurată ca o adevărată citadelă. De aceea, în multe puşcării am auzit discuţii de comparare a supliciului nostru cu acela al martirilor creştini din primele secole, în sensul superiorităţii celui dintâi. Numai prin suprabaricadare a putut fi sugrumată libertatea individului şi impusă o ideologie străină, antiumană şi atee. Faţă de o morărie, condusă dintr-un singur punct, care te putea priva de libertate ani în şir, îţi confisca averea, îţi refuza încadrarea în munca pentru care te-ai specializat etc., rezistenţa individului cu alte convingeri decât marxism-leninismul devenea deosebit de grea, uneori imposibilă.

Aceasta era şi situaţia generală în ţara noastră, când într-o formă sau alta – aproape întreaga societate se afla în realitate de partea marelui şi străinului Spirit. Aşa se şi explică de ce au putut fi arestaţi – pe tăcute – mii de preoţi, s-au demolat atâtea biserici şi s-au închis numeroase mănăstiri, fiecare dintre privilegiaţi îşi apăra, mai întâi, scaunul şi porţia cucerită.

Pe de altă parte, opoziţia anticomunistă – cu diferite intensităţi – constituie o unitate din primii ei ani şi până la Revoluţia izbăvitoare.

În acest caz sunt posibile următoarele atitudini de cinstire a celor căzuţi:

a) Dintotdeauna, Biserica dreptmăritoare a făcut părtaşi nemuririi ei pe toţi cei care au apărat cu preţul vieţii lor legea şi patria străbună. De aceea, şi pe eroii-martiri ucişi de comunişti în temniţe şi pe victimele Revoluţiei trebuie să-i înveşnicească. Sunt eroi, pentru că au trecut prin sacrificiul suprem, sunt martiri, pentru că au dat mărturie despre valorile eterne pe care comunismul le anula sau le credea, la noi, nimicite pentru totdeauna.

Formula de mai sus nu poate fi sancţionată acum, ci după trecerea unui oarecare timp, pentru mai multe cauze. Mai întâi, din Documentele Rezistenţei, proiectate în unsprezece volume, nu a apărut decât primul. Abia atunci vom şti mai precis că zvonurile ajunse dincolo de zidurile puşcăriilor sunt adevărate, iar caracterizările reale. Nici dintre cei care au căzut în decembrie 1989 nu au fost toţi creştini. Unii erau atei, iar alţii anticlericali şi nici măcar nu ştiau să se închine.

Eroul este într-adevăr treapta cea mai de sus a vredniciei morale. Nobleţea sa sufletească are un plus de voinţă, multă stăpânire de sine, iubire de oameni şi jertfelnicie. În Biserică, însă, eroul trebuie să se caracterizeze prin ruperea legăturilor pământeşti neesenţiale, prin disponibilitatea de a-L slăvi pe Hristos prin purtarea Crucii şi prin lepădarea patimilor trupeşti. În Biserica Ortodoxă Română, nu a fost niciodată agreată canonizarea politică. Faţă de cerinţa mărturisirii îndelungate a credinţei adevărate, uneori prin exil şi prin închisoare, lozinca „Vom muri şi vom fi liberi!” pare o revendicare doar imanentă. Să se observe, de asemenea, oportunismul exclamaţiei: „Dumnezeu este cu noi!” faţă de smeritul „Doamne, ajută!” sau „Doamne, miluieşte!”

b) A doua posibilitate de preţuire a jertfelor anticomuniste este formula canonizării individuale. Dintre numele care s-au stins în preocupări de sfinţenie, de jertfelnicie şi de consecvenţă cetăţenească, amintim pe următorii: Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt. Boboc (parohia Călţuna, jud. Buzău), poetul Vasile Voiculescu, Prof. Univ. Teodor M. Popescu, Pr. Prof. Toma Gherasimescu.

Despre alt martir, istoria de astăzi consemnează: „Într-o celulă a sinistrei închisori politice de la Aiud, se stingea, la începutul anilor ’50, unul dintre cei mai valoroşi intelectuali români din câţi s-au născut pe acest pământ. De fapt, acest om s-a sacrificat: pentru a prelungi orele sau pentru a atenua agonia unui tânăr tuberculos, marele filosof Mircea Vulcănescu s-a întins pe cimentul îngheţat, sub tânărul muribund, ca o saltea umană, îmbolnăvindu-se la rândul său şi, muribund, după câteva zile, martir al omenirii şi pildă unică de sacrificiu... Înainte de a-şi da duhul, Mircea Vulcănescu ne-a transmis un testament spiritual, fără pereche în secole de istorie: „Nu, să nu ne răzbunaţi!” (din preambulul filmului documentar cu acelaşi titlu, în pregătire de Mihai Constantinescu, regizor) („Rezistenţa”, nr. 2/1991, p. 4).

Iată acum scene şi nume din timpul „reeducării”, vrednice de aghiografia ortodoxă: „Bolnavii prăvăliţi pe ultimele trepte ale suferinţelor găseau, în asemănarea patimilor cu cele ale marelui chinuit Iisus, rezistenţă şi putere de ridicare pe verticala spiritului în zone inaccesibile oamenilor în împrejurări obişnuite. Aici s-a săvârşit o experienţă sufletească singulară. Acesta a fost miracolul de la Târ- gu-Ocna. Mâna lui Dumnezeu i-a adus aici pe Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, cei doi mari trăitori creştini arestaţi din 1941, care prin puterea lor de convingere şi exemplul de fiecare zi au insuflat celorlalţi deţinuţi credinţă, tărie, putere de dăruire, înaltă atitudine morală faţă de prieteni şi adversari. Până şi reeducaţii îi respectau. Se simţeau atât de mici înaintea forţei pe care o iradia personalitatea celor doi!” (Documentele Rezistenţei, I, p. 176).

În alt reportaj citim, de asemenea: „Voi spune doar că toţi românii ar fi trebuit să trăiască superba solidaritate a celor prezenţi, comuniunea viilor cu morţii, în spiritul versurilor lui Valeriu Gafencu, intens evocat în calitate de sfânt al închisorii, laolaltă cu atâţia alţii:

„Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma Ta

Nădejdea revederii-n paradis,

 

Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta

Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:

Luptaţi, uniţi şi-n acelaşi pas,

Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,

Păşiţi pe calea vieţii înainte!”

Este Imnul celor căzuţi, pe melodia dr. Mihail Lungeanu. S-au cântat colinde compuse în închisoare, s-au retrăit anii petrecuţi acolo, cu tot ce a însemnat nu doar menţinerea demnităţii de om, ci, mai ales, sfinţenia vieţii lor întemniţate. Este ceea ce supravieţuitorii numesc „aspectul duhovnicesc al închisorii Târgu-Ocna”, nu numai pentru nenumăratele viziuni creştine avute de deţinuţi, ci şi pentru gesturile lor simple, de o infinitesimală sfinţenie, prin care se ajutau să reziste sau să moară creştineşte (...). În ideea centrală a predicii rostite de părintele C. Voicescu, se precizează: „Dacă despre fenomenul Piteşti se vorbeşte atât de mult, ca despre o lucrare satanică de distrugere a omului, trebuie să se vorbească şi despre fenomenul Târgu-Ocna ca lucrare divină de restaurare a omului, în plin iad comunist”. Fiindcă acolo, în plină suferinţă, „s-a trăit frăţietatea ca o împărtăşanie” („România liberă, 20 iulie 1991, p. 2).

c) Sfântul Sinod poate lăsa întreaga problematică în competenţa preoţilor. În funcţie de numărul eroilor căzuţi din localitate şi în tradiţiile parohiei, fiecare preot urmează să slujească o pomenire generală a lor, când permite timpul şi contextul situaţiilor din pastoraţie.

Chiar şi fără voia oamenilor, istoria reliefează vrednicia lor lăuntrică şi reală – spre zidirea sigură a urmaşilor şi spre slava lui Dumnezeu.

 

 


 

 

 

 

Ne vorbeşte Valeriu Gafencu…[347]

 

 

Creştinii nu pot primi pacea ispititoare a Satanei, creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea credinţei.

Rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El.

Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului.

Cred că numai cu adevărul Evangheliilor îşi poate găsi omul linişte în suflet.

Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa.

Oamenii trebuie să fie sfinţi.

Vrăjmaşii lui Hristos au dezlănţuit cea mai mare şi cea mai crudă prigoană asupra creştinilor.

Acum cine crede trebuie să stea gata de moarte.

În suferinţă m-am putut cunoaşte pe mine însumi, mi-am putut cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om.

Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii - şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.

Cei ce m-au lovit m-au împins mai tare în braţele Domnului şi pentru aceasta le mulţumesc.

Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.

Suferinţa, oricât ar fi de grea, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire.

Doresc să ştiu că sunteţi pregătite să primiţi cele mai grele lovituri cu credinţa că, dincolo de această viaţă trecătoare, există o altă viaţă, veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar, care merită orice jertfă, oricât de mare.

Numai cine a gustat din bucuriile adânci ale sufletului le poate înţelege.

Nu numai în mănăstire este mântuit omul. Eu m-am pregătit şi mă pregătesc mereu să devin creştin.

Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinăuntrul vostru, unde sălăşluieşte Hristos.

Trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsate de Dumnezeu în fiecare dintre noi; că dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului, putem intra în rătăciri mai mari ca patimile.

În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.

Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la El alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup; şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul.

Ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine.

Crezul pentru care m-am jertfit cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi. Altul este adevărul, decât cel pe care şi-l imaginează mintea omenească. Adevărul este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu păcatele ei în pace.

Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului; acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele pe Golgota.

Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.


 

 

 

 

Din poezia închisorilor…

 

Nota editorului:

 

„Cu toţii ştim – la porţile de ger –

că veşnicia-i tot ce ne rămâne

şi nu rămân doar cele care pier.

Toţi vom pleca, dar nimeni nu va spune

că n-a avut în el un strop de cer

şi toţi vom duce-n noi câte-o minune…”

(Radu Gyr - Nu ştiu cum va fi ziua aceea…)

 

Se pot scrie multe despre valoarea literară a poeziei scrise în închisorile comuniste. Deţinuţii au păstrat în ei minunea credinţei şi poeţii închisorilor au vorbit despre această minune. Cei care citesc poeziile lor astăzi, în condiţii de confort, înţeleg cu greu cât de mult au contat acestea în vremuri grele, de foame, de sete, de bătăi fără număr. Poezia lui Andrei Ciurunga intitulată Lui Radu Gyr reuşeşte să ne dezvelească puţin din taina care înconjoară întreaga poezie a temniţelor. Şi e o bună introducere pentru lectura câtorva din poeziile de aur ale închisorilor, poezii cu care s-au hrănit mulţime de suflete aflate în pustia temniţelor…

 

Prietene de temniţă duşmană

şi frate bun de pâine fără grâu,

ne doare pe-amândoi aceeaşi rană

şi, spumegând, muşcăm acelaşi frâu.

 

Dar vântul mi-a trimis, sau poate cerul,

în plânsul de cătuşe, vechi şi crud,

un cântec pe care temnicerul

nu l-a simţit fugind de la Aiud.

 

 

Când noaptea mă prindea de caraulă,

însângerat de-al dorurilor şir,

Iisus venea la mine în celulă,

adus de mucenicul Radu Gyr.

 

Trupul uita întreaga lui durere

sub ochii calzi ce binecuvântau,

şi-n presimţita noastră înviere

clopotniţe din amintiri sunau. (…)

 

Prietene de temniţă duşmană

şi frate bun de pâine fără grâu,

îmi stai alături, rană lângă rană,

şi spumegăm în ham, frâu lângă frâu.

 

Căci eşti aproape, mâna te-ar atinge

şi simt, căzându-ţi de sub spinul greu,

un strop de sânge cald ce se prelinge

şi se-mpreună sub condei cu-al meu.


 

 

 

pix_clear 

Imnul Învierii

 

Valeriu Gafencu

 

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii.
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!

 

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

 

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

 

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

 

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi!


 

 

 

 

Iisus în celulă

 

Radu Gyr

 

Azi-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce'nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

 

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veştminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

 

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- Doamne, de unde vii, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac.

 

S'a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină,

parcă purtase lanţuri cândva.

 

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

 

Părea celula munte, părea căpăţână

Şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână

Şi-am adormit o mie de ani...

 

 

 

Când m-am trezit din afunda genună

miroseau paiele a trandafiri.

Era noapte şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri...

 

Am întins braţele. Nimeni. Tăcere...

Am întrebat zidul. Niciun răspuns.

Doar razele reci, ascuţite'n unghere,

cu suliţa lor m'au străpuns...

 

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui.


 

 

 

 

Colind de Crăciun

 

Valeriu Gafencu



La fereastra robilor
Cântă îngerii în cor.
De cu seară până'n zori
Au venit colindători,
Îngerii nemuritori
Încărcaţi cu dalbe flori.

Refren:
Lăsaţi copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori.

Cântă robii Domnului,
Înjugaţi cu jugul Lui
Pe malul Trotuşului.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i cu suferinţă smulsă
Şi cu rugăciuni crescută.

Refren: ...


Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de'nchisoare.
Lângă micul copilaş
S'a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş.

 

 


Refren: ...


Azi Crăciunul s'a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu'ntemniţat.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.


 

 

 

 

Slavă

 

Radu Budişteanu

 

Binecuvântată fie suferinţa

care scoate omul din făgaşul plat,

praştie repezită într-un Goliat,

pom în care duhul naşte cunoştinţa.

 

Binecuvântată fie suferinţa.

Fără ea ogorul e argilă coaptă,

inima n-ar prinde lacrima în şoaptă

şi n-ar şti păcatul ce e pocăinţa. (…)

 


 

 

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!


Radu Gyr


Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi, ca un cer în bulboane
şi zarzării ei, peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

 

 

 

 

Ştiu veacurile

 

Mihai Buracu

 

Ştiu veacurile cum să cumpănească

când ne vor pune anii în talere,

c-am rupt din munţi şi-am dus pe mâini galere

pentru credinţa noastră-mpărătească

şi pentru dreptul nostru la-nviere.

 

Ştiu veacurile - şi vor pune-n carte,

ca să rămâie mărturie dreaptă -

că n-am îngenuncheat pe nicio treaptă

şi, de-am murit, ne-am ridicat din orice moarte

şi-am răsplătit cu fapte orice faptă.


 

 

 

 

Crez

 

Radu Gyr

 

Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl ziditorul,

dar mai cred şi-n neamul meu,

înfrăţit cu dorul.

 

Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,

cred în flori şi-n cremeni,

căci tăcuţii mucenici

cu haiducii-s gemeni. (…)

 

Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl ziditorul,

ce-a-nfrăţit în neamul meu

sfântul crez cu dorul!


 

 

 

 

Mi-s ochii trişti

 

Valeriu Gafencu

 

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

 

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine...

 

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.


 

 

A venit şi-aici Crăciunul

(O, ce veste minunată!)

 

Radu Gyr

 

A venit şi-aici Crăciunul,

Să ne mângâie surghiunul;

cade albă nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea

care-aici se stinge.

Tremură albastre stele

peste dorurile mele;

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Maica Domnului curată

Adă veste minunată!

Zâmbetul tău drag,

înflorească-n prag

ca o zi cu soare!

Zâmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag

cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,

tinde-ţi mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori

Să le-aduci lumină.

 

 

 

Veşnicie

 

Andrei Ciurunga

 

Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,

am îmblânzit şi lanţul şi celula.

Şi-avem atâţia sfinţi în închisoare,

că ne săltăm, în faţa lor, căciula.

 

 

Nimic din ce ne-a frânt nu ne mai frânge,

suntem mai fără moarte ca oţelul.

Ne rup în două, nu mai curge sânge,

ne trag în săbii, nu simţim măcelul.

 

Nimic din ce-a ucis nu ne ucide,

purtăm în trupuri sorb de apă vie.

Şi ce dacă ni-s feţele livide?

Şi ce dacă ni-s pruncii în robie?

 

Azi fruntea noastră nu se mai prăvale,

ci creşte numai, creşte ca o pâine,

căci împotriva negurii din cale,

noi bem lumina zilei pentru mâine.


 

 

 

 

Atâţia morţi, atâtea oseminte

 

Radu Gyr

 

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,

că fruntea-i grea de amintirea lor.

Purtăm în piept solarele morminte

Şi, de lumină, coastele ne dor.

 

Atâţia morţi, atâtea oseminte...

Vezi, sufletul lor vine din grădini

Şi ne sărută pleoapele fierbinte,

precum un vânt de seară plin de crini.

 

Atâţia morţi, atâtea oseminte

ne cresc în vis ca o catapeteasmă.

Şi umbra lor dumbravă de argint e,

Şi tremură flori albe de mireasmă.

 

Atâţia morţi străfulgeră inele

pe fruntea zodiacului aprins,

Cu frunţile de s-au izbit de stele,

cu jertfele de ceruri s-au atins.

 

Cutremuraţi de-aducerile-aminte,

cu ochii incendiaţi de-un sfânt mister,

privim cum zilnic alte noi morminte

se-nalţă pajuri albe către cer,

Să pună ţării temelii de fier!


 

 

 

Trăiesc flămând

Valeriu Gafencu

 

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis;
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie,
Potirul florii e o-mpărăţie.

 

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură.
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură...

 

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă.
Din când în când, din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă.
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

 

Mă plouă-n taină razele de soare,
M-adapă Iisus cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare;

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

 

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare,
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept.
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!

Încet mă mistui ca o lumânare.


 

 

 

 

Ofrandă

 

Radu Gyr

 

Din luptele şi-nfrângerile noastre

aşternem trepte noilor destine;

o scară de mărgean peste dezastre,

să urce paşii lumii care vine.

 

Din fiecare rană care doare,

din orice suferinţă mai adâncă,

armuri am pus pe piepturi viitoare

şi spade-am pus în mâini ce nu sunt încă.

 

Iar dac-am plâns, din lacrima măiastră

răsare mângâierea de mătase,

pe care mâine alţii au s-o lase

pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.

 

Şi-atunci, în noaptea zgurii şi a zloatei,

închidem luptă, lacrimă şi rană.

Din dăruirea noastră subterană

ne-om face pâine pentru foamea gloatei.

 


 

 

 

 

Inscripţie pe o cătuşă

 

Ion Omescu

 

Brăţara mea de drum şi de popas,

Slăvite fie negrele-ţi carate!

În ţara-n care gândul n-are glas,

Mai liber sunt cu mâinile legate.


 

 

 

 

Noi am învins

 

Andrei Ciurunga

 

Proptiţi în beţe sau surpaţi pe-o rână,

cu câte-o cârjă unde-a fost picior,

Cu câte-un ciot uscat în loc de mână,

venim şi noi spre hora tuturor.

 

În urma noastră calcă sănătoşii,

căci nu se văd vătămături pe trup,

dar când tuşesc se văd batiste roşii

şi vreascuri parcă în plămâni se rup.

 

Zvâcnind ca rândunica împuşcată,

le dă de veste inima din piept

că spaimele ce-au sfredelit odată,

au zdrenţuit-o crâncen, pe nedrept. (…)

 

Venim încet spre hora ce cuprinde

tot neamul, cât istoria l-a întins.

Cu cât am vrut mai aprig a ni-l vinde,

cu-atât mai din adâncuri am învins.

 

Şi cu lumini ce fulgeră pe faţa

în care ploi şi neguri au bătut,

îi spunem vieţii: „Bună dimineaţa!”,

de parcă azi abia ne-am fi născut.

 

 

Iar sufletului cu hlamidă ruptă

îi ţesem iar cămăşi în trei culori,

zvârlim cât colo platoşa de luptă

şi-i dăm pieptar cu râuri şi cu flori.

 

Proptiţi în beţe sau surpaţi pe-o rână,

scuipând pe drumuri zdrenţe de plămâni,

venim şi noi din Ţara de ţărână

cu jertfe calde sângerând în mâini.

 

Venim spre viaţă, limpeziţi de plângeri

şi tineri, de sub iernile ce-au nins,

căci peste toate câte-au fost înfrângeri,

ne-am scuturat de moarte şi-am învins.


 

 

 

 

 

In memoriam[348]

 

Danion Vasile

 

Catedrale cu sfinţi în zeghe

 

Eu, Valeriu Oprişan, nu sunt nebun. Azi-noapte, când voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi Învierea temniţei. Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închisoarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul, a crescut asemenea unei flori. Când a ajuns mare, cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea.

Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică, rugându-vă. Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred... Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pictaţi pe cei care ne hăituiesc sufletele.

Nu erau toţi acolo. Unii erau cu voi. Hristos era răstignit între directorii închisorii. Moiş era pe crucea din dreapta, senin. Nu pot să uit pereţii cu sfinţi în zeghe. Nu pot să uit că pe feţele lor se citea izbăvirea. Nu rezistăm degeaba.

Undeva, acolo sus, se scrie Patericul temniţelor...


 

 

 

 

Răvaş de prigoană

 

 

„Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte biserica din sat pe tine, fiule.

Dragul mamei, voi pune scrisoarea aceasta lângă altarul pustiit, pe măsuţa care odată primea pomelnice: Cel de Sus o poate duce la tine.

Biserica te aşteaptă cum Hristos aştepta Învierea. Tu ai ridi- cat-o, tu ai slujit în ea, tu i-ai dat viaţă. De când te-au pus în cătuşe pentru credinţă, parcă cineva a pus în lanţuri şi lăcaşul sfânt - primul şi cel mai drag copil al tău.

În lipsa ta a îmbătrânit biserica toată; Maica Domnului aproape a orbit în icoană, plângându-te lângă mine. Sfinţii parcă s-au cocoşat aşteptându-te. Doctorii fără de arginţi par frânţi de oboseală: cred că nu mai prididesc să vă îngrijească. Mucenicii de ieri vor să se întoarcă în temniţele pe care le cunosc de sute de ani şi să rămână cu mucenicii de azi. Să fie alături de voi.

Fiule, fără tine biserica e o floare care se usucă. Vino şi slujeşte în ea, şi îşi va reveni.”

Întoarce-l, Doamne, aici, întoarce-l degrabă!

Înainte ca biserica să se ofilească!

 


 

 

 

 

Prigoana uitării

 

 

Acum, în zilele noastre,

Construim fiecare, cu răbdare,

Închisori pentru sfinţii din Sinaxar.

Demult, unii dintre ei au suferit

Temniţe adevărate, şi foame, şi chin,

Şi chiar moarte; şi totuşi

Durerile de astăzi îi apasă mai tare

Iar cicatricele par de nevindecat:

Căci noi, fiii sângelui lor, îi uităm.

Îi exilăm din memorie

Cu vieţile lor, cu prăznuirile lor,

Cu minunile lor, cu tot binele

Ce l-au făcut pentru oameni.

Adică, şi pentru noi...

Parcă ne e chiar teamă,

Când îi privim în vechi icoane,

Că ei au rămas prezenţi,

Că încă sunt de faţă.

Şi parcă simţim că ei aşteaptă

Cu o încordare de care nu ţinem seama

Să îi scăpăm de exilul din care

Nici Dumnezeu nu ne forţează a-i scăpa.

Să îi primim cu evlavie,

Acolo unde aşteaptă să stea:

În inimile noastre...

 


 

 

 

 

 

Prohod iernatic

 

 

Să uităm jertfele din Decembrie.

Să dăm foc ziarelor de atunci

Să dăm foc amintirilor de atunci,

Să smulgem timpului momentul „atunci”,

Să avem linişte!

 

E singura posibilitate de a uita

Că pentru mine, pentru tine

Şi pentru ceilalţi

S-au sacrificat câţiva martiri...

 

Dacă am ţine minte am fi somaţi

De cadavrul sângerosului „atunci”

Să trăim altfel.

Fără să ne mai fie teamă că, odată,

Ei ne vor privi în faţă...


 

 

 

 

Mucenicia Cărţilor

 

 

Nu s-au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;

s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile.

Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe;

dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,

ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.

Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns

şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.

„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse

îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,

şi au încercat să le decapiteze.

Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor

a început să şiroiască sângele, şi ei s-au speriat:

erau sătui de atâţia martiri.

După ce s-au sfătuit îndelung au încetat să ucidă Cărţile;

au înţeles că cea mai teribilă prigoană

este sufocarea prin libertate. Şi au tipărit grămezi de cărţi,

care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,

dar care nu zideau cu nimic sufletul.

Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva

au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,

încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.

Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea...

 

„Doamne, care ştii că există nu doar litere care ucid,

ci şi litere care ascund viaţă,

pentru jertfa celor care le-au scris,

scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!

De când ne-au ucis Mărturisitorii

Suntem cam singuri...”

 


 

 

 

 

 

De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?[349]

 

Cea mai profundă rană pe care o port în suflet este suferinţa pe care aceşti oameni nevinovaţi au răbdat-o în puşcăriile comuniste din România.

Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: „Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?”. Ce credeţi că am răspuns? „Toţi.” Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi. Şi cel ce a făcut numai o zi de puşcărie e un martir şi-un sfânt. Dar, paralel cu ei, sfânt a fost şi poporul întreg.

PS Justinian Chira

 

Atunci când poporul român simte nevoia să-şi cunoască sfinţii din care ei s-au născut, atunci trebuie să-i lăsăm să-i cunoască. Şi trebuie să ajutăm poporul român să cunoască sfinţii neamului, şi pe cei din perioada aceasta comunistă.

Părintele Augustin de la Aiud

 

Cineva a spus despre tatăl lui, după ce a spus că a murit în închisoare, că a murit ca un prost. Dacă tu faţă de tatăl tău poţi să spui chestia asta, că a murit ca un prost, atunci ce să mai spunem despre cei care habar n-au, sau n-au nicio relaţie cu acest lucru… De aceea nu sunt canonizaţi, pentru că nimeni nu socoteşte importantă această canonizare. Ba chiar, unii sunt chiar jenaţi: „Da' cum să-i canonizăm? Da' ce-au făcut ei? Da' ce-au trăit ei?”

Părintele Ioan Şişmanian

 

Istoria României s-a scris cu sânge de martiri, indiferent că au fost la început de secol întâi, de secol patru, sau mai târziu, indiferent că sunt acum, şi aceşti sfinţi ai închisorilor au suferit, a curs mult sânge. Imposibil să nu intereseze, indiferent pe cine, că-i mic, că-i mare, că-i matur, că-i bătrân, să nu-i intereseze că-i istoria acestor deţinuţi, că au suferit; şi-au suferit pentru noi, pentru ei mai puţin, n-aveau de ce să sufere pentru ei. Pentru că L-au mărturisit pe Hristos? Asta e o suferinţă care ne înnobilează ţara. Şi sunt puţine ţările care au astfel de martiri, pe care într-adevăr ar merita să-i pună în rândul sfinţilor. De aceea şi pe Sfântul Ştefan cel Mare l-au pus în rândul sfinţilor. Câte sute de ani s-au scurs ca să-şi dea seama că, totuşi este Sfântul Ştefan, cel Mare şi Sfânt? Oare câte mii de ani trebuie să mai treacă ca să-i pună şi pe aceşti sfinţi în rândul sfinţilor români, că sunt sfinţi, într-adevăr?

 

Maica Inochentia – Mănăstirea Sfânta Maria, Techirghiol


 

 

 

 

ACATISTUL NOULUI MUCENIC

VALERIU GAFENCU,

SFÂNTUL ÎNCHISORILOR[350]

 

 

Condacul 1:

 

Pe cel ce plinind cuvântul Evangheliei a strălucit, luminând ca o candelă din care s-au aprins mănunchiuri de lumânări în întunericul temniţelor, veniţi, iubitorilor de nevoinţe, să îl cinstim ca pe un dascăl al jertfelniciei, al răbdării şi al iubirii aducătoare de roadă, şi să îi cântăm: Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Icosul 1:

A ajuns până la noi propovăduirea ta, alesule mărturisitor: „Vă cheamă Domnul slavei la lumină, vă cheamă mucenicii-n veşnicii; fortificaţi Biserica creştină cu

 

 

pietre vii, zidite-n temelii.” Şi vrând a urma îndemnului tău, ne rugăm ţie să fii grabnic apărător al nostru, ca să îţi putem cânta într-un glas:

Bucură-te, cunună a Bisericii şi comoară a neamului românesc;

Bucură-te, că eşti bucurie a credincioşilor şi dar dumnezeiesc;

Bucură-te, nou apostol care în temniţe ai propovăduit dreapta credinţă;

Bucură-te, că harismele tale le-ai ascuns sub veşmânt de umilinţă;

Bucură-te, rudenie a mucenicilor din primele veacuri creştine;

Bucură-te, că pământul Basarabiei se slăveşte prin tine;

Bucură-te, că din anii copilăriei ai stat sub cereasca binecuvântare;

Bucură-te, că spre slujirea Domnului şi a aproapelui ai avut chemare;

Bucură-te, că tinereţea ta a fost pecetluită de feciorie şi jertfelnicie;

Bucură-te, că luptându-te cu ispitele ai fost iubitor de curăţie;

Bucură-te, că din curajul tatălui tău ai învăţat să stai tare în necazuri;

Bucură-te, că nu te-ai temut nici de moarte, nici de chinuri;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Condacul al 2-lea:

 

Având mare cinstire faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nu te-ai sfiit a spune altora: „Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile”, pentru a spori în ei nădejdea în ocrotirea sa cerească. Iar ea, arătându-ţi-se în temniţă în chip minunat, a răspuns evlaviei tale, zicându-ţi: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a Fiului meu!” Pentru aceasta noi, văzând cum Dumnezeu a rânduit să fii întărit pentru a-ţi duce crucea fără cârtire, Îi cântăm: Aliluia!

 

 

Icosul al 2-lea:

 

Ai văzut-o pe Preacurata Fecioară, nădejdea celor deznădăjduiţi şi bucuria celor întristaţi, dând mărturie că Hristos a sfinţit închisoarea în care ai pătimit pentru El, împreună cu alţi mucenici, mireni, monahi sau preoţi, pentru ca din jertfa voastră să ia pildă cei de acum şi cei ce vor veni după noi. Cuvintele ei sfinte alungă de la noi orice îndoială în sfinţenia ta, şi pentru aceasta te lăudăm aşa:

Bucură-te, că fiind ocrotit de Maica Domnului temniţa în chilie o ai schimbat;

Bucură-te, a jertfelniciei mireasmă pe care Dumnezeu în lume o a împrăştiat;

Bucură-te, tânăr care ai căutat iubirea cea netrecătoare;

Bucură-te, că virtuţile tale străluceau în faţa celorlalţi ca un soare;

Bucură-te, că Preacurata Fecioară pe calea curăţiei te-a călăuzit;

Bucură-te, că sub Sfântul Ei Acoperământ viaţă cuvioasă ai trăit;

Bucură-te, încredinţarea celor ce aleg calea fecioriei;

Bucură-te, mlădiţă a smereniei şi floare a bucuriei;

Bucură-te, că i-ai cinstit pe sfinţi şi în soborul lor ai intrat;

Bucură-te, chivot peste care Duhul Sfânt S-a revărsat;

Bucură-te, că plângându-ţi păcatele ai cunoscut al umilinţei fior;

Bucură-te, că flacăra inimii tale a fost aprinsă de cerescul dor;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Condacul al 3-lea:

 

Învăţător înţelept te-ai arătat, zicând că „orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă; orice cetate se cucereşte cu bărbăţie, cu credinţă, cu îndrăzneală, cu încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi mai ales cu rugăciune.” Pentru care noi, hrănindu-ne cu învăţăturile tale, Îi cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a înţelepţit: Aliluia!

 

 

Icosul al 3-lea:

 

Filă de Filocalie scrisă cu sânge şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus ai fost, mucenice, arătându-te urmaş tainic al marilor Părinţi din vechime. Ai aflat pacea inimii şi i-ai încurajat şi pe alţii să o caute, zicând: „în luptă cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune”. Iar noi, vrând să mergem pe drumul pe care ai mers şi tu, îţi zicem:

Bucură-te, că prin rugăciunea lui Iisus inima ta a devenit altar;

Bucură-te, că rugându-te neîncetat sufletul tău s-a umplut de Har;

Bucură-te, că rugându-te Sfântului Arhanghel Mihail înger în trup ai devenit;

Bucură-te, că de frumuseţile Împărăţiei Cerurilor sufletul tău a fost rănit;

Bucură-te, binecuvântare pentru cei împreună-pătimitori cu tine;

Bucură-te, pururea îndemnătorule spre facerea de bine;

Bucură-te, rugătorule pentru cei ce vroiau să se mântuiască;

Bucură-te, că de râvna nemăsurată îi sfătuiai să se ferească;

Bucură-te, că cei ce te cinstesc se minunează de vieţuirea ta;

Bucură-te, că împreună cu cetele îngereşti încep a te lăuda;

Bucură-te, rug aprins de Dumnezeul cel viu în pustia temniţei;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale scăpăm de patima desfrâului şi a mâniei;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

 

Condacul al 4-lea:

 

Pentru nevoinţele, pătimirile şi rugăciunile tale ai primit harisma vederii cu duhul, de care lucru s-au bucurat cei ce sufereau împreună cu tine. Şi unuia dintre aceştia i-ai proorocit: „va veni un moment în viaţa ta când inima ta va cânta singură rugăciunea”, iar la împlinirea cuvintelor tale el I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

 

 

Icosul al 4-lea:

 

Zăcând pe patul de suferinţă, în noaptea Sfintelor Paşti, ai văzut prin darul lui Dumnezeu la depărtare pe credincioşii care veneau de la schit după slujbă, coborând cu lumânările aprinse. Prin care minune cei închişi cu tine au înţeles măsura sporirii tale, că lanţurile şi zidurile temniţei nu puteau închide sufletul tău curat. Şi pentru aceasta te lăudăm, zicând:

Bucură-te, că Duhul Sfânt în inima ta s-a sălăşluit;

Bucură-te, că Dumnezeu de mari daruri te-a învrednicit;

Bucură-te, că multe din cele viitoare dinainte le-ai cunoscut;

Bucură-te, că ziua trecerii tale la Domnul mai înainte o ai ştiut;

Bucură-te, că cel căruia i-ai destăinuit această taină de sporirea ta s-a încredinţat;

Bucură-te, că la împlinirea proorocirii mărturie despre sfinţenia ta a dat;

 

 

 

 

Bucură-te, că vestea despre harismele tale în temniţă s-a răspândit;

Bucură-te, că fugind de patima mândriei talanţii primiţi de sus i-ai înmulţit;

Bucură-te, că prin darul primit de la Domnul celor ce se roagă ţie le vii în ajutor;

Bucură-te, că cei ce îţi cer cele de folos cunosc că eşti de minuni făcător;

Bucură-te, că lepădându-te de bucuriile lumeşti ai primit harisme cereşti;

Bucură-te, că acum împreună cu îngerii pe Dumnezeu Îl preamăreşti;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Condacul al 5-lea:

 

Celor care te îndemnau, în ultimele zile ale vieţii tale sfinte, să-ţi cruţi puţina vlagă care-ţi rămăsese şi să vorbeşti cât mai puţin, le-ai cerut: „Nu-mi luaţi această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui trăiesc, şi fără să vă arăt dragostea pe care v-o port nu ar mai avea rost să trăiesc”. Şi noi, văzând în tine icoana iubirii celei nefăţarnice, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce a pus inima ta această virtute de mare preţ, cântându-I: Aliluia!

 

 

 

Icosul al 5-lea:

 

Ai fost pildă pentru cei închişi împreună cu tine, smerindu-te şi punând binele aproapelui înaintea binelui tău. Ai iubit învăţăturile Sfintei Scripturi şi ţi-ai modelat viaţa după cuvintele lui Hristos, jertfindu-te pentru aproapele tău şi urcând pe scara virtuţilor, şi pentru aceasta te lăudăm:

Bucură-te, că dăruind altora, de la Dumnezeu înmulţit ai dobândit;

Bucură-te, că dând haina de pe tine celui lipsit lui Hristos I-ai dăruit;

Bucură-te, că precum cei doi bani ai văduvei pomana ta s-a socotit;

Bucură-te, că cei care au aflat de fapta iubirii tale s-au umilit;

Bucură-te, dătătorule de bună voie care ai primit răsplata dumnezeiască;

Bucură-te, arătătorule al drumului spre Împărăţia Cerească;

Bucură-te, că urmând cuvântului Evangheliei te-ai arătat chip al milosteniei;

Bucură-te, că ruşinându-ne de faptele tale fugim de patima lăcomiei;

Bucură-te, ostaş al lui Hristos care pentru dragostea Lui te-ai jertfit;

Bucură-te, sfinte mucenice, că fapta ta în inimile noastre a odrăslit;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale inimile noastre împietrite ca ceara se topesc;

Bucură-te, că spre facerea de bine chiar şi cei tari de cerbice se sârguiesc;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Condacul al 6-lea:

 

Am auzit sfătuirea ta plină de înţelepciune: „În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” Şi vrând să aflăm şi să facem voia dumnezeiască, lepădându-ne de voia noastră şi ferindu-ne de ispitele celui viclean, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

 

 

Icosul al 6-lea:

 

Nou Iov fiind, sfinte, cu multă răbdare ai purtat crucea bolii, arătându-ne şi nouă cum trebuie să primim încercările care vin asupra noastră. Din îngăduinţa lui Dumnezeu ai răbdat chinuri muceniceşti când doctorul a tăiat trupul tău fără ca leacul amorţitor să-şi fi făcut lucrarea, de care lucru uimindu-ne, îţi cântăm:

Bucură-te, că răbdând dureri înfricoşătoare ai cugetat la Cel răstignit;

Bucură-te, că diavolul deznădejdii să te îngenuncheze nu a reuşit;

Bucură-te, leac trimis de Dumnezeu trupului de boală apăsat;

Bucură-te, liman al celor îngreuiaţi de boli de nevindecat;

Bucură-te, că de la bolnavii care se roagă ţie nerăbdarea o izgoneşti;

 

 

 

Bucură-te, că pe cei ce îi îngrijesc pe bolnavi îi răsplăteşti;

Bucură-te, nou doctor fără de arginţi care prin rugăciune dai tămăduire;

Bucură-te, că eşti diavolilor prigonitor şi celor îndrăciţi izbăvire;

Bucură-te, că de voia noastră ne-ai sfătuit să ne lepădăm;

Bucură-te, că voia Domnului ne-ai cerut să o îmbrăţişăm;

Bucură-te, că ne îndemni să părăsim toată grija cea lumească;

Bucură-te, că ne întăreşti să facem voia dumnezeiască;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Condacul al 7-lea:

 

„Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată”, i-ai zis de pe patul de moarte doctorului înşelat de învăţăturile ereticului Luther şi te-ai rugat pentru venirea sa în Biserica cea adevărată. Voind a ne împărtăşi din râvna ta pentru mântuirea celor ce stau departe de Adevăr, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

 

 

 

Icosul al 7-lea:

 

„Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea credinţei” - ai spus, mucenice, aprinzând în noi focul mărturisirii lui Hristos. Şi ai întărit prin faptele tale aceste cuvinte, căci te-ai jertfit din iubire pentru un pastor evreu, rugându-te ca el să devină fiu al Sfintei Biserici şi dăruindu-i lui medicamentele care ţi-ar fi putut salva viaţa trupească. Pentru această iubire fără de margini îţi cântăm:

Bucură-te, că în ţarina Domnului ai fost neobosit lucrător;

Bucură-te, că în întunericul temniţei ai fost luminător;

Bucură-te, cel ce pastorului evreu i-ai arătat iubire mucenicească;

Bucură-te, că jertfa ta în sufletele noastre a început să rodească;

Bucură-te, păzitor viteaz al predaniilor bisericeşti;

Bucură-te, cel ce învăţăturilor neortodoxe te împotriveşti;

Bucură-te, că iubindu-i pe eretici ai defăimat noianul rătăcirilor;

Bucură-te, că fără teamă ai vădit felurimea minciunilor lor;

Bucură-te, că ascultându-te pe tine unii oameni de păcatele lor s-au pocăit;

Bucură-te, că după ce au crezut propovăduirii tale în nădejdea Învierii au adormit;

Bucură-te, că de osândă şi de chinurile veşnice s-au izbăvit;

Bucură-te, că înaintea lui Dumnezeu despre faptele tale cele bune au mărturisit;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

 

 

Condacul al 8-lea:

 

Valurile vieţii ne aruncă în vâltoarea patimilor, neînfricatule mărturisitor, şi ne este mai uşor să alegem calea cea largă, spre care ne cheamă necuratul diavol. Dar păstrăm în inimile noastre cuvântul tău: „Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis”, şi ducând lupta cea bună Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

 

 

Icosul al 8-lea:

 

„Cum vei putea rezista la marile încercări la care suntem supuşi, dacă nu poţi rezista ispitei fumatului?”, l-ai întrebat pe tânărul care nu-şi dădea seama că prin patima sa îndepărta de la el harul dumnezeiesc; şi acesta, smerindu-se în faţa mustrării tale, nu numai că şi-a înţeles greşeala, ci şi-a schimbat întreaga viaţă. Iar noi, luând aminte la îndreptarea lui şi rugându-ne ţie să ne ajuţi să ne izbăvim de toate patimile, te lăudăm aşa:

Bucură-te, că cei ce te cinstesc mintea de gândurile cele rele şi-o păzesc;

Bucură-te, că lepădând înţelepciunea acestui veac se sfinţesc;

Bucură-te, că scriind pentru noi îndreptarul de spovedanie ai vădit hăţişul păcatelor;

Bucură